Zăpezile care dor de Florina Sanda Cojocaru-recenzie

Zăpezile care dor, de Florina Sanda Cojocaru-recenzie

“Nu mi-e nici primăvară şi nici iarnă.
Mi-e dor de tine. Eu atâta ştiu.
Nu mi-e tăcere, nu îmi e nici larmă,
Sunt doar un mort ce-şi spune că e viu.”

   Florina Sanda Cojocaru ne surprinde cu un nou roman, scris în maniera ei inconfundabilă, o continuare a vieţii Elsei şi o finalitate a încercărilor sortite ei.

   Am avut senzaţia citind “Elsa” că finalul adevărat nu este acela, că nu Knute este limanul final al vieţii ei.
Pentru cei care nu aţi citit “Elsa” am să fac câteva referiri şi la acesta pentru că unele personaje, chiar dacă nu mai sunt, se regăsesc în amintirile şi sentimentele Elsei şi-n acest roman.

   “Doc”-Cezar, marea iubire a Elsei, deşi a plecat către stele, o bântuie şi acum, după atâţia ani în care ea a încercat să trăiască. El i-a modelat mintea şi sufletul de adolescentă şi apoi viaţa de femeie tânără. Doc a iubit-o nespus, în felul lui, deşi parcă mereu încerca să-şi pună oprelişti, s-o lase să-şi continue viaţa.
Elsa l-a iubit aşa ursuz, morocănos sau vesel, rău sau bun, l-a iubit chiar şi când o respingea, chiar şi când nu l-a înţeles. Şi totuşi comportarea lui Doc are o explicaţie: o iubea, dar ea era tânăra faţă de el şi “orgoliul“ lui de bărbat nu i-ar fi permis să fie respins. Apoi când îşi ia “inima-n dinţi” şi-i acceptă iubirea trebuie s-o respingă, tot din orgoliu, dar de data această “orgoliul” de a nu-l vedea murind. ”Joaca “ asta cu sufletul ei o face vulnerabilă, aşa o are pe Mascha, dintr-o relaţie adulteră (Tibi, tatăl fetii era căsătorit), dar nu regretă nici un moment apariţia copilului.

   Fugind de “demonii iubirii” pentru Doc, ajunge în Danemarca unde îl cunoaşte pe Knute, danezul ei blond, o vreme cavalerul ei în armură strălucitoare.
Knute o iubeşte, pare să o înţeleagă, îi dă numele lui Maschei şi o creşte ca pe fiica lui. Apare apoi Anne-lise, fiica lor şi pare că totul e bine. Elsa se ocupă de casă, de fete, pictează, scrie, dar la fiecare ezitare, fiecare clipă neplăcută, fragmente din scrisorile lui Doc, pe care el nu i le-a trimis niciodată (le-a primit după moartea lui) îi revin în minte.

Anii trec, oamenii se schimbă…

   Elsa simte că soţul ei Knute este schimbat, dar nu ştie ce să facă şi din ce în ce mai mult îl simte pe Doc între ei şi-şi reaminteşte cuvintele lui:

“Mi-e pustiu fără tine, un iad pe pământ. Să am posibilitatea să cred că ne vom întâlni în rai, că vei lăsa partea ta de verdeaţă pentru partea mea, că vei reintra în viaţa mea, cea de după. Chiar aşa? Cu cine ai alege să încerci o altă formă de existenţă? Cu danezul liniştit sau cu mine? Interesant subiect. Abia acum sunt îndrăgostit aşa cum ai fi vrut, pentru că te iubesc în mod dezinteresat, fără egoism, fără strop de misoginism. Trebuia să te trăiesc. M-am crezut nemuritor. Acum plătesc, şi într-un mod meschin. Când mă doare rău, mă gândesc la tine. Tot ce simt, dragostea, pentru că e vorba de multă, multă dragoste, acţionează ca un calmant, atunci când cele clasice nu îşi mai fac treaba. Şi când Paula pleacă îmi rămâi tu.”

   E greu când ai avut o iubire ca a Elsei, chiar dacă te-a dezamăgit, faptul că el “a plecat la stele” te face să idealizezi omul, să-i vezi numai părţile frumoase, să uiţi eşecurile şi să nu te gândeşti că dacă încă ai fi de fapt cu el poate nu ar fi totul perfect. Şi Doc s-a înşelat şi în privinţa “danezului liniştit”…

   Speriată că l-ar putea pierde pe Knute şi pe fete, Elsa încearcă o ieşire în ploaie, discuţii şi drăgălăşenii, chiar o vacanţă, dar totul e un eşec şi atunci cum să nu-şi rememoreze cuvintele lui Doc:

“Într-o zi, am gândit că mi-ar plăcea să fiu după moartea mea o iarnă, nu pământ, un alt om sau un animal. Doar o iarnă, şi să ning peste tine, cuprinzându-te în albul singurătăţilor mele, să mă strecor până la piele şi dincolo, curgându-ţi în gânduri ca versurile unei poezii de dragoste. Rad de unul singur. Sunt pierdut. Nimeni nu îmi oferă un colţ din rai şi nici iarnă să fiu, nu mă ajută nimeni, dar încă pot visa, nu? Mă întreb când vei începe să mă uiţi, pentru că şi uitarea e firească. Şi dacă voi deveni iarnă, mi te voi aminti, te voi iubi la fel de mult?”

   Knute pe de altă parte, gelos pe faima ei, pe reuşitele ei în pictură şi scris, pe admiratorii ei, temându-se că ea l-ar putea părăsi, dar şi gelos pe Doc, gelos pe un mort, se schimbă enorm fără să-şi dea seama:

“Gelozie. Un cuvânt urât. Boală. O boală grea, de care nu te mai vindeci. Nu poţi lupta cu un mort şi cu amintirile pe care acesta le-a lăsat. Pur şi simplu, nu ai cum.”

   Cuvintele dintr-o scrisoare a lui Doc, scrisă de altfel pentru Elsa, dar pe care el o traduce, îl fac să se îndoiască şi de el şi de ea, îl fac să ardă de gelozie:

   “Mă întreb şi acum dacă am meritat dragostea ta. Nu ştii să iubeşti decât într-un singur mod cu un devotament total faţă de omul care ţi-a cucerit inima. Nici nu realizez dacă ştii să minţi. În ochii tăi se citesc teamă sau bucuria, depinde. Tu nu ştii să mimezi fericirea atunci când nu o ai. Doamne, ce am pierdut? Mai mult decât o viaţă, cu mult mai mult.”

   Orgoliul lui combinat cu gelozia extremă îi întunecă lui Knute minţile şi-i distrug viaţa.
O înşală pe Elsa cu Anja, o îndepărtează pe nesimţite de toţi prietenii ei, în jurul lor fiind doar prietenii lui, o lume cu care Elsa nu prea rezonează, e dur, brutal, ironic, o bănuieşte tot timpul, îi subminează încrederea în ea însăşi atât de greu câştigată.
Elsa se simte singură, prizonieră într-o colivie pe care o acceptă doar de dragul fetelor, fără a avea cu cine vorbi deschis (mama ei era în ţară), aşa că se refugiază în convorbiri pe facebook cu un necunoscut Nenu, pe numele real Darius. Discuţiile curg uşor, firesc, totdeauna e mai uşor să fii sincer cu un necunoscut:

“Apropierea de un om care este la mii de kilometrii distanţă. Cum s-a făcut? Cine a început să povestească primul? Nici nu îmi mai amintesc, dar aş putea să caut în istoric. Tot ce ştiu este că îmi face bine să vorbesc cu cineva, nu la modul formal, să îmi cântăresc cuvintele din teamă de-a nu leza pe cineva. Ştiu. În orice relaţie care scârţâie, ambii parteneri poartă vini. Vina mea este că am crezut că mă pot vindeca, vină lui, dacă se poate numi vină, e că nu mai are răbdare cu mine. Şi nu mai am puterea să lupt cu fantasmele trecutului, pur şi simplu, le accept, cu mine, în mine.”
“Nu sunt perfectă, nici nu am pretenţia să cred asta, dar îmi lipsesc cuvintele, cele dintre mine şi omul meu, atingerile de altădată, căutările…Îmi lipseşte el, cum ar putea spune despre mine cât de mult îi lipsesc. Nefericiţi în trăirile noastre, la un moment de cotitură. Aici intervine povestea schimbului de mesaje cu un necunoscut.”

   Cuvintele lui Nenu, gândurile lui exprimate brutal de sincer îi amintesc de Doc, doar că de astă dată nu e vorba de iubire ci de o ”descătuşare a tăcerilor” ei.
Elsa încearcă să-şi refacă relaţia cu Knute, doar că acesta îi verifică facebook-ul, îi vede mesajele schimbate cu Nenu şi nu e satisfăcut de explicaţia că discuta cu un cititor al cărţii ei. Knute începe s-o urmărească, s-o verifice şi-n acelaşi timp îşi expune ostentativ relaţia cu Anja.
Între timp intervin şi discuţiile cu Mascha, acum adolescentă, care în copilărie l-a cunoscut pe Doc, dar n-a putut şi nici acum n-o poate înţelege pe mama ei. Îl iubeşte pe Knute şi are impresia că e numai vina Elsei că el suferă.
În zbaterea acestei căsnicii, din ce în ce mai terne şi urâte, a încercărilor de-a se reapropia de Mascha, în neliniştea de-a nu şti ce face mama ei (dacă mai bea sau nu), singura ei oază de linişte sunt discuţiile pe net cu Nenu. Discuţiile cu el îi fac bine, el îi explică oarecum temperamentul, orgoliul şi furia bărbaţilor, care sunt în acelaşi timp şi duri şi copii. Nenu îşi dă seama că Elsa îl crede mai în vârstă aşa că îi spune câte ceva despre el:’

“Am 55 de ani. Sunt bătrân Elsa, încăpăţânat ca un catâr şi am început să îmi iubesc singurătăţile. Călătoresc mult, poate şi pentru faptul că atunci când ajung acasă, nu mă aşteaptă nimeni.”

  Crezându-l mai în vârstă Elsei îi e uşor să vorbească cu el, să-şi spună frământările şi durerile, dorindu-şi să aibă o baghetă magică cu care să rezolve toate problemele:

“Am nevoie de-o baghetă magică, să mă trezesc dimineaţa şi să văd totul roz, atât de roz până la starea de greaţă, să mă prefac, domnul meu, că totul e perfect şi chiar nimic nu pute în micul meu univers.”
“Nu îţi ştiu nici numele de familie, nici măcar nu ştiu dacă mi-ar ajuta la ceva.”
“Sunt…eu cu perfecţiunile şi imperfecţiunile mele.”

   Discuţiile îi fac să se cunoască mai bine şi să se aline reciproc.
Nenu are o fiică Teona, care locuieşte cu mama ei în Italia, el nu se poate “lipi” de nici o femeie reală şi trece din relaţie în relaţie, aşteptând la fel ca Elsa o nouă dragoste. Singurele constante în vieţile lor sunt fetele şi pentru ele încearcă să meargă mai departe.
Apoi Nenu îi cere să se vadă cu el o oră în gară, în drumul lui spre Italia. Se întâlnesc şi pentru amândoi este dragoste la prima vedere, deşi Elsa este şocată că nu este bătrânul care credea ea, ci un bărbat tânăr, de seama ei, un specimen frumos chiar. La început e supărată că i-a ascuns adevărul, dar îşi dă seama că dacă îi ştia vârsta reală nu ar fi fost aşa deschisă cu el.

 Dar urâţenia vieţii le întunecă întâlnirea şi realităţile vieţii îi ajung din urmă.
Elsa încearcă să-şi refacă căsnicia, dar rămâne gravidă, deşi nu-şi mai dorea un copil şi Knute parcă se mai potoleşte. Dar e chinuită de premoniţii legate de fiica ei mai mică Anne-lise. Knute n-o ia în serios, e preocupat doar de copilul care trebuie să vină, dar şi de relaţia cu Anja.

   Apoi Anne-lise pleacă, lăsată de Knute, în Italia cu clasa, dar autocarul se răstoarnă şi copila ajunge în comă la spital. În urma şocului Elsa pierde sarcina, e dusă de soţul ei la un psihiatru, dar reuşeşte să fie alături de fiica ei. Anne-lise îşi revine, dar toate încercările lasă urme adânci. Şi totuşi Elsa e hotărâtă să îndure orice, conştientă că în Danemarca n-ar avea nici o şansă să-i fie încredinţate fetele.

Şi viaţa îşi urmează căile ei…

   Knute pusese pe cineva s-o urmărească şi să-i facă poze la întâlnirea din gară. Aşa că o duce la un avocat, cere separarea, fetele rămân la el, permiţându-i doar întâlniri supravegheate şi o aduce pe Anja în casă.
Surprinzător, cea care o ajută şi o sprijină este Anna, soacra ei. Ajutorul Annei este valoros, aşa că îşi vede fetele mai des, şi e ajutată şi băneşte, deoarece Knute îi tăiase toate căile de existenţa, chinuind-o nemilos, parcă cu aceeaşi putere cu care o iubise cândva.
Mama ei paralizează şi ea este nevoită să revină în România s-o ajute, deşi Knute o ameninţă că dacă pleacă îşi va pierde de tot fetele. Doar că de astă dată Knute are parte de revolta fetelor şi a mamei lui care nu sunt de acord cu el.

   Lipsită de bani, Knute îi închisese toate conturile, Elsa se angajează şi are grijă de mama ei. În toată nebunia şi durerea ei, Nenu este cel care o caută, o ajută băneşte când Knute îi dă un ultimatum să ajungă în Danemarca şi o va ajuta pe mama ei în continuare.
Nenu, pe numele lui Darius, are şi el zbuciumurile lui. Teona, fiica lui, este diagnosticată cu cancer şi face un tratament dur cu citostatice, mai întâi în Italia apoi în Turcia, dar este inutil. În timpul analizelor află că de fapt Teona nu este fiica lui biologică, dar asta nu-l opreşte să fie alături de copila lui, mai ales că mama fetii e indiferentă şi mercantilă. Încearcă să-şi ajute şi sora mai mică Maria, care duce o viaţă de chin cu un om violent, dar ea se întoarce la el.

   Doi oameni chinuiţi de soartă, şi el şi ea, oare ce surprize le mai oferă viaţa?
Darius îşi construieşte în “munţii lui” o pensiune căreia îi dă numele Teona şi chiar încearcă să-şi refacă viaţa cu o colegă.

   Elsa revenită în Danemarca devine ”amanta propriului soţ”, stă tot separat, dar îşi vede copilele mai des.
Când Elsa pleacă în ţară anunţată de recăderea mamei ei, Mascha îi cere lui Knute s-o aducă să-şi vadă bunica. Mama ei moare şi Mascha o sprijină mult cu înmormântarea.
Revenite în Danemarca Mascha îi anunţă că vrea să facă studiile în România şi Knute o aduce la facultate. Cu Mascha plecată, cu soacra ei refăcându-se după un infarct, cu vizitele lui Knute, viaţa Elsei curge liniar întreruptă de neliniştile şi regretele ei şi ale soţului:

“-Nu ţi-am dat nici un motiv să te mai îndoieşti. Sunt aici. Nu am mai plecat niciunde nu am mai vorbit cu nimeni.
-Da, dar pot eu să ştiu ce ascund gândurile tale?
-Îmi pare rău că nu există nicio aparatură care să confirme vorbele mele. Poate astfel te-ai linişti. O radiografie a gândurilor, vă rog! Ar fi interesant.”

   Lucrurile par a se linişti. Când Mascha nu mai răspunde la telefon, de data asta la premoniţiile Elsei, Knute reacţionează şi pleacă amândoi la Bucureşti. Aici află că Mascha e la spital cu peritonită. Lângă patul copilei Knute îi cere Elsei să-l ierte pentru toate mizeriile, să revină acasă spunându-i că a anulat actele făcute la avocat, că-i vor fi recunoscute drepturile indiferent ce hotărâre va lua şi că Anja va pleca:

“Am greşit amândoi, nu ştiu care dintre noi mai mult, am puterea să uit, sper că şi tu o vei face. Te-am pedepsit prea aspru. Nu mă pot întoarce în trecut, să îndrept greşelile, nu pot să-ţi ascult tăcerile din urmă, dar sunt deschis la dialog, măcar de azi înainte. Nu vreau să te pierd! Nu acum!”

Elsa acceptă, convinsă că-şi poate trăi viaţa cu Knute mai departe:

“Pot reînvaţa să iubesc un om, am această credinţă că pot. Pot uita totul. Să trăieşti cu ura în suflet, presupune un consum prea mare de energie. În această viaţă acestea sunt realităţile mele! E timpul să revin în prezent, să las iubirea pentru Doc într-un colţ de suflet, să gândesc că Nenu are o altă realitate, una care nu cuprinde trăirile mele, doar aşa pot să merg mai departe.”

Dar din nou…viaţa…
Hotărăsc să meargă să vadă şi mormântul mamei Elsei, dacă tot sunt în ţară. Pe drum au un accident de maşină, Knute o salvează pe Elsa, dar el moare în explozia maşinii.
Nu vă spun mai multe. Dacă citiţi cartea veţi afla ce se va întâmplă cu Elsa, fetele ei şi cu Nenu-Darius. Şi normal că e mult mai multă conversaţie, sunt întâmplări, idei, gânduri, sentimente pe care le veţi putea simţi doar citind romanul.

   “ZĂPEZILE CARE DOR” este un amalgam de sentimente, vise, speranţe, iubiri de la prima până la ultima filă.
Ca şi celelalte romane ale Florinei Sanda Cojocaru şi acesta îţi răscoleşte sufletul şi mintea, trăieşti cu personajele fiecare moment, te regăseşti în gândurile şi visele lor, plângi şi râzi cu ele, şi mai ales iubeşti cu ele.

Felicitări Florina pentru încă un roman cu, despre şi pentru suflet!