Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 8

Maktub de Hayat Seviyor

Prolog

Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii.. Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume..Nimeni nu-l poate schimba sau modifica..Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră..Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit..Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ..De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta..Fie bune, fie rele.. După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul.. Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8

   În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

Cemile se trezește în camera ei de la ultimul etaj. Este confuză, crede că tot ce s-a întâmplat a fost un vis urât care, în sfârșit, s-a terminat. Întoarce capul și zărește pe noptieră cutia cu bijuterii a bunicii sale. Deci e adevărat. E adevărat că mama sa a murit, că restul familiei e plecată în Maroc și că ea a rămas singură-singurică. Închide ochii și-i deschide din nou. Se pișcă, însă totul e în zadar. E adevărat!
Se ridică din pat și-și privește camera. Totul e la locul lui. Totul e aranjat. Se așază la biroul său și deschide ierbarele, caietele cu însemnări, cărțile de zoologie din teancul frumos ordonat. Pe perete este agățată o colecție impresionantă de fluturi. În balcon se găsesc numeroase ghivece cu flori, pline de boboci. Cam așa arată camera lui Cemile. Ea iubește natura, natura îi dă putere. De aceea îi place să fie cât mai naturală, nu se dă în vânt după machiaj. Părul aranjat și parfumul de lavandă îi sunt suficiente. Chiar și așa, Cemile este o tânără extrem de frumoasă, o minunată zână a naturii. Pornește casetofonul, alege o muzică reconfortantă și face o baie pentru a se relaxa…
După ce iese din baie, Cemile deschide imensul șifonier din mahon și-și alege o rochie neagră. Coboară la parter. Pregătirile sunt în plină desfășurare, căci a doua zi  va veni multă lume pentru comemorarea doamnei Latiffa. La bucătărie se gătește de zor, parterul este curățat lună. Cemile își dă seama că în lipsa ei reședința a fost readusă la normal. Nici nu-ți vine să crezi că acum ceva timp a fost spartă de netrebnicii dușmani. Toți servitorii s-au întors la treabă, căci trebuie să trăiască și ei, gândește Cemile.

Ea urcă la primul etaj și se îndreaptă spre camera mamei sale. Petrece câteva ore acolo, studiind garderoba fascinantă, răsfoindu-i cărțile și inspirând parfumul florilor date de Hatice pe care le vede puse într-o vază. Se așază pe pat, ia perna în brațe și începe să plângă. Plânge, plânge, cum n-a mai plâns niciodată. În minte i se derulează imagini din copilărie, momente petrecute alături de scumpa sa mamă. Își amintește și acum ziua în care a împlinit 10 ani. Tatăl ei a organizat o petrecere minunată, i-a oferit o grămadă de bijuterii, însă cel mai frumos cadou a venit din partea mamei sale: o diademă argintată, simplă, fără pietre prețioase, dar elegantă și un cățeluș pe care l-a botezat Buffo. Mama ei a cunoscut-o dintotdeauna, a știut mereu ce să-i ofere, a știut ce să-i spună și când. Mama ei a fost mentorul ei la școala vieții, dar acum este îngerul ei păzitor ce o veghează de acolo de sus…
Annem, seni çok seviyorum! Canim annem… (Mamă, te iubesc nespus de mult! Scumpa mea mamă…)
Cemile părăsește încăperea și încuie ușa. Urcă treptele până la camera sa. Iese pe pe balcon și privește cerul înstelat până când i se face frig. Oboseala o răpune, așa că se urcă în pat și adoarme imediat. Se trezește odată cu apariția primelor raze de soare. Se privește în oglindă și își dă seama că rochia-i neagră este prea simplă, nepotrivită pentru această ocazie. Mama ei era cea mai grațioasă femeie pe care o cunoștea, iar acum, la 40 de zile de la moartea ei, nu poate apărea îmbrăcată în halul ăsta. Nu ar fi demn de Latiffa…
Aruncă o privire în șifonier, alege cea mai elegantă rochie neagră, o rochie cu un guler dantelat. Își așază pe cap diadema ce  îi vine perfect acum, iar pe umeri își pune eșarfa neagră obligatorie. Totul este asortat cu bijuterii de-ale bunicii, cu pantofi cu toc, care o cam incomodează, dar nu se plânge. Toată lumea trebuie să vadă că fiica doamnei Latiffa este puternică, că nu se lasă înfrântă. Coboară scările treaptă cu treaptă, mergând cu spatele drept. Toată lumea aflată la parter o privește uimită, căci vestimentația are efectul scontat. Nimeni nu se aștepta ca ea să se așeze pe fotoliul tatălui său. Din acest moment s-a înțeles cine este stăpâna casei. Slujba de comemorare a celei decedate se termină imediat, se împarte mâncarea pregătită cu mult sârg și încet-încet musafirii încep să plece, nu înainte de a-și lua la revedere de la Cemile și de a-i ura sincere condoleanțe.

Guvernatorul Izmirului e ultimul care rămâne. Se apropie de Cemile și i se adresează:
-Domnișoară Abdullah, eu știam că ați murit în incendiul de  la fabrica tatălui dumneavoastră!
-Poftim? Ce incendiu? Cum să mor? Sunt vie, așa cum mă vedeți!
-În timpul invaziei, un corp al fabricii a fost incendiat. Printre victime se numără și o tânără care purta la gât acest colier, ce îți aparține, din câte cred eu…
-Da! E al meu! Nu-mi dau seama cum a ajuns acolo, sigur mi-a fost furat!  afirmă ea privind colierul pe care guvernatorul i-l înmânează.
-Nu asta e problema noastră în clipa de față! Acum câteva zile am trimis o scrisoare tatălui tău prin intermediul unui om care avea drum pe-acolo. I-am zis că tu și mama ta ați murit…
-Of…
-Mai am o veste proastă: reședința voastră a fost vândută de tatăl tău. Stai fără grijă! Voi încerca să dau de tatăl tău, deși este foarte greu, căci nu știu exact unde se află în Maroc… Iar persoana prin intermediul căreia i-am trimis scrisoarea, care știa unde să- l găsească, nu se mai întoarce aici și n-am cum să-l contactez…
-Bine. Am înțeles! Deci nu trebuie să-mi fac griji?
-Da, fii liniștită! Poți rămâne aici cât dorești, căci eu sunt proprietarul reședinței acum!
-Mulțumesc! O seară minunată! îi urează Cemile, după care urcă scările către camera ei.
Când intră în cameră are parte de o surpriză: Esma era acolo, așteptând-o.
-Ai aflat? o întreabă doica.
-Da…
-Știi doar că n-ai de ce să te îngrijorezi! Guvernatorul și tatăl tău erau prieteni foarte buni! Nu vei fi dată afară, tatăl și frații tăi se vor întoarce după sfârșitul războiului sau vor trimite pe cineva după tine… Mama ta ți-a lăsat bani, aur.  Eu sunt aici, iar tu te afli sub tutela mea până vei fi majoră. Ne vom descurca! Îți promit!
-Bine…
-Cred că a venit momentul să-ți dau ceva, spune Esma oferindu-i o cutie.
-Ce e înăuntru?
-Deschide-o! E de la mama ta…
În cutie se aflau un jurnal și o scrisoare. Emoționată, Cemile despăturește bucata de hârtie. Ce frumos mai scria mama sa! Esma o lasă singură, iar fata începe să citească cu voce tare:
  „Draga mea Cemile,
      Îți scriu această scrisoare, fiind sigură că va ajunge la tine. I-am cerut Esmei  să ți-o dea când se vor împlini 40 de zile de când m-am stins. Știu că îmi simți lipsa, știu că-ți este greu fără mama ta, dar tu trebuie să fii puternică. Sunt sigură că vei răzbi în viață, sunt sigură că vei lupta pentru fericirea ta. Sunt sigură că vei fi o mamă extraordinară. Și ține minte: COPIII sunt cea mai mare avuție! Pentru copiii tăi ești în stare să sari în foc, pentru copiii tăi ți-ai da viața! Să nu renunți la copiii tăi, să nu-i neglijezi, orice ar fi! Nu se merită! Pentru binele copiilor tăi trebuie să renunți la oricine! Chiar dacă îți este soț, prieten, frate… Copiii sunt niște îngerași care îți fac viața mai frumoasă! Copiii sunt niște bijuterii! Probabil ți-ai dat seama că niciodată nu v-am făcut daruri foarte scumpe! Mereu am considerat că nimic nu poate fi la fel de valoros ca voi! Alături de această scrisoare se află jurnalul meu în care am scris de-a lungul vieții, în care am relatat și bucurii și necazuri. Vreau să fie al tău, să-ți amintească de mine și să-ți folosească! Sper să  găsești în el răspunsuri la întrebările pe care ți le vei pune de-acum încolo! Tot în jurnal se mai află trei scrisori pentru frații tăi! Te rog să le înmânezi lor când vei considera de cuviință! Mai am o rugăminte la tine: să nu mai plângi atât după mine, să nu mai suferi! 40 de zile de doliu sunt suficiente! Dacă tu te necăjești,  nu voi fi nici eu împăcată! Gândește-te că sunt în cer și că te veghez de acolo. Viața e frumoasă, nu se merită s-o irosești cu lacrimi și suspine! Te iubesc, Cemile! Te iubesc, prințesa mea!
                                                    Cu drag, Latiffa.”
-Annem, scumpa mea mamă, voi face tot posibilul să nu te dezamăgesc!
În dimineața următoare, Cemile hotărăște să asculte sfatul mamei sale și să încheie perioada de doliu. Din acest moment va începe o viață nouă. Va renunța la hainele negre și se va îmbrăca în haine colorate. Va trebui să ia câteva decizii în privința fabricii, va trebui să drămuiască fiecare bănuț. Va trebui să fie responsabilă, să fie ca o regină în micul ei regat, căci nu mai e o simplă prințesă. O nouă provocare, căci o nouă viață o așteaptă…

VA URMA!!!