Mastile fricii de Camelia Cavadia-Editura Trei

Măștile fricii de Camelia Cavadia

Titlu: “Măștile fricii”
Autor: Camelia Cavadia
Editura Trei
Număr pagini: 233
Nota mea: 10+

     DESCRIERE OFICIALĂ: O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele. O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frică, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa).

     “Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni.” – Radu Găvan

    “Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat.
Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Maștile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă.” – Ada Roseti

       PĂREREA MEA: Nu știu dacă sau câți dintre cei ce citesc această recenzie mă urmăresc și pe pagina mea de aceea, vă voi reda aici și primele mele impresii, la cald, dar mai înainte de asta, să încep cu începutul.
    Sâmbătă mi-am (re)întâlnit o parte dintre colegii din marea și frumoasa echipă Literatură pe Tocuri. Nu știți ce-a fost sâmbătă?! Păi ce iubitori de literatură sunteți voi atunci?! 😀 Ei bine, mă refer la Bookfest 2016 și sunt convinsă că dacă n-ați fost, măcar ați văzut afișul/reclama pe undeva prin jurul vostru, dar… am vrut și eu să fac pe interesanta un pic. 😀 Cu această minunată ocazie, am cunoscut o mulțime de scriitori români, m-am reîntâlnit cu alții și am venit acăsică cu o mică pradă, să mă țină ocupată măcar vreo două săptămâni.

     Cam acesta a fost contextul în care am cunoscut-o și pe doamna Camelia Cavadia și m-am îmbogățit cu noul roman, “Măștile fricii” apărut la Editura Trei. Nu știam absolut nimic despre roman… Știam că mai apăruse romanul “Vina”, de aceeași scriitoare, citisem recenzia pe care a făcut-o una dintre colegele mele, mă încântase, dar încă nu ajunsesem să mi-l achiziționez. Însă… atunci când am citit coperta – spate a romanului și am constatat că personajul principal se numește Ema, am decis că TREBUIE ca eu să fiu cea care citește acest roman. Bineînțeles, mi-am luat și autograful de rigoare pentru care țin să-i mulțumesc încă o dată doamnei Camelia. O să țin cont de sfatul dumneavoastră!

      Aveam acasă o carte începută… pe telefon tocmai ce m-apucasem să răsfoiesc în acea dimineață, “Banda celor șase ciori” și totuși… ceva mă îndemna să pun pauză și să încep “Măștile fricii”. Așa că… n-am putut rezista tentației și pe drumul spre casă am deschis romanul. Și… surpriză! M-a prins atât de tare de mai-mai era să nu mai cobor la Ploiești; când m-am dezmeticit și am observat că oprise trenul în stație, mi-am luat ghiozdanul și am fugit nevoie mare prin vagon. Nu am reușit să-l termin în acea noapte, oboseala și-a spus cuvântul…
     Duminică, pe la miezul-nopții, postam pe pagina mea de facebook, mesajul de mai jos. Nu mai m-am putut abține. “Măștile fricii” este un roman pe care trebuie să-l “rumegi” bine înainte de a te apuca să-ți așterni pe foaie gândurile, dar știam că TREBUIE să împărtășesc câteva impresii pentru că altfel simțeam că explodez de atâtea sentimente contradictorii pe care le strânsesem în mine de-a lungul celor două sute și ceva de pagini.

      “Cărțile au fost întotdeauna locul în care evadam pentru a scăpa de realitatea din jurul meu… d’asta iubesc atât de mult să mă pierd în povești cu dragoni, îngeri, extratereștri, zâne, zombi și alte ființe mai mult sau mai puțin fantastice… sau chiar în romanele de dragoste, mai ales cele young-adult când faci primii pași în descoperirea iubirii, când ai o viață înainte să-ți îndrepți greșelile adolescenței…
    Dintotdeauna cele mai dificile cărţi au fost cele în care m-am regăsit… și mai ales, acelea în care am citit în abandon total fiecare pagină, sorbind amarul cuvintelor și refuzând să-mi recunosc măcar mie însămi adevărul ce-l resimțeam în adâncuri.
    „Măștile fricii” m-a înfiorat prin tragismul ei, prin durerea palpabilă și prin multele cuvinte și gânduri ale personajului Ema ce… cândva au trecut și prin mintea Emei cea reală – adică eu. Coincidență de nume. Și ce aș mai fi vrut să avem doar un nume în comun. Iar dacă Adam se întreabă la sfârșitul cărții… – „Tată, dacă suntem și noi așa…?!” – eu mă rog de pe acum să n-ajung niciodată așa.
    Să n-ajung să urăsc persoane ce n-ar trebui urâte niciodată… să n-ajung vreodată să spun „Bine că am scăpat.” Pentru că atunci voi ajunge să mă urăsc pe mine însămi.
     Iubesc… ador… cărțile ce mă fac să privesc atât de mult în adâncul meu și mă îndeamnă să fiu mai sinceră cu mine însămi și mai ales cu voi, cititorii mei! Dar pe cât de mult le iubesc… pe atât de mult le detest. E greu să-ți dai jos masca și să rămâi vulnerabil… mult prea greu…”

     “Măștile fricii” nu este un roman pentru cei slabi decât dacă vreți să vă întăriți. Nu este un roman pentru cei ce trăiesc într-o lume perfectă în care părinții sunt cu adevărat idolii lor în viață. Nu este un roman pentru cei care cred și speră să se îndrăgostească și să iubească pentru toată viața același bărbat, care cred în taina căsătoriei mai presus de orice.
    “Măștile fricii” este un roman ce te dezbracă, strat cu strat, până când ajunge la os, până când îți atinge durerea cu unghii ascuțite și poate continua să te rănească. Este un roman care-ți arată câte chipuri îmbracă frica oamenilor, câte lucruri sunt dispuși să facă oamenii pentru și din cauza fricii.
    Deși Ema este vocea poveștii și ea ne călăuzește pașii în lumea ei șocant de plină de emoții care mai de care mai diferite, le vom urmări și drumurile lui David și al Sofiei, frații ei mai mari.

     “Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr.”

     Cam așa începe romanul măștilor fricii. Sunt convinsă că oricât de tare ați fi, fraza de mai sus v-a înghețat inima, măcar pentru o secundă, iar cei care au trecut prin asta, care au simțit/gândit măcar o dată în viață același lucru, au răsuflat ușurați timp de vreun minut pentru că nu au fost singuri în lumea asta, că nu sunt niște monștri.
    Nu e “odios”, așa cum spune Ema, ci e realitate. Realitatea cu adevărul ei frumos. Iar atunci când dai pagina și afli că cei care gândeau așa aveau 13-16 ani, te întrebi cu ce le-a fost mânjită copilăria de nu mai aveau pic de regret pentru tatăl ce zăcea în coșciug sau compasiune pentru mama ce-l va plânge după ce va trece șocul provocat de eveniment, după ce va rămâne în singurătatea camerei.

     “Frate-meu, David, se uita din când în când la sicriu ca și când ar fi vrut să-l verifice, să se asigure că tata e tot acolo.”

      Dar nici după moartea tatălui, viața nu le-a fost ușoară și nu pentru că a-i crede că nemaifiind “stâlpul casei”, nu mai vin bani în casă, copiii nu mai sunt ținuți să învețe bine sau alte bazaconii din acestea. Nu. Ci pentru că chiar dacă monstrul dispare, coșmarul te prinde în gheare mult timp și te chinuie chiar și când ții ochii larg deschiși.
    Deși au rezultate deosebite la școală, niciunul dintre cei trei copii nu va avea un trai liniștit și fericit, fantomele trecutului bântuindu-i pentru tot restul vieții.

     “Victor e o victimă, iar eu sunt păianjenul care mușcă din el în fiecare zi. L-am prins între picioare și nici nu-i dau drumul, nici nu-l las să trăiască. Nu, nu mi-a greșit cu nimic niciodată. Doar eu i-am greșit lui. Și pentru asta, el are de plătit cu viața. Mă amăgesc cu gândul că a fost alegerea lui. Dar știu că doar eu sunt de vină.”
       O relație eșuată, o căsnicie nefericită și lipsa copiilor sunt doar câteva dintre problemele pe care le vor înfrunta cei trei frați. Adaugă o mamă toxică, niște pastile ce provoacă dependență, regrete și multe întrebări de “ce-ar fi fost dacă” și vei obține rețeta unui nou succes semnat de Camelia Cavadia.

      “Adevărul nu e niciodată unul singur și nu e nici același pentru toată lumea. El se modifică în timp, se tulbură sau se clarifică în funcție de partea pe care o privești. Oricum ar fi, adevărul nu dispare niciodată, există în fiecare din noi, după cum există și în afara noastră. Numai curajoșii au puterea de a-l privi în ochi. Oricât de mare ar fi tentația de a-l cunoaște, întotdeauna va exista și frica provocată de aflarea lui.”

     Chiar dacă obișnuiesc să citesc romane “ușurele”, din când în când, îmi place să citesc cărți ce mă-ndeamnă la reflecție, ce mă storc de puteri și de bucăți din suflet. Cel de-al doilea roman al Cameliei Cavadia este un astfel de roman. Un roman pe care pe cât de mult îl iubesc, pe atât de mult îl voi detesta pentru că m-a pus față în față cu unele dintre cele mai mari temeri ale mele.

      “Mi-e frică de când mă știu. Mi-e frică de tot și de toate și mi-e frică să recunosc asta în gura mare. Dacă aș face-o, ar însemna că e adevărat. Și ar mai însemna și că ea a învins. Am făcut cunoștință cu frica adevărată în ziua în care, pentru prima dată, tata a vrut să ne bată. Mama s-a pus între el și noi și atunci tata a lovit-o. Eram mici, să fi avut vreo patru – cinci ani, când tata a intrat furios pe ușă. A dat cu piciorul îm jucăriile noastre lăsate peste tot prin casă și-a vrut să se repeadă asupra noastră. În loc să fugim, noi priveam cu gurile căscate la el.”

       Cunoaștem frica și învățăm că iubirea are multe fețe și ea, iar cea mai urâtă dintre ele este ura. Mulți spun că de la dragoste la ură e doar un pas… în unele cazuri îl faci mai ușor, în altele mai greu, depinde în ce sens se mișcă acul. Frica va aduce frații împreună și-i va uni în iubire pentru că se simt singuri pe lume, fără nicio persoană care să-i ocrotească în afară de ei înșiși. Oare lucru acesta le va afecta viziunea despre dragoste, despre cum trebuie să fie o viață fericită?!

       Descoperim relații frivole din dorința de a te simți aproape de altcineva, măcar cu trupul… și ne pierdem în marea sentimentelor atunci când crezi că totul intră pe făgașul normal ca la sfârșit, Adam – băiatul Emei – să-ți sfâșie sufletul prin întrebarea “-Tată, dacă suntem și noi la fel?!”.

    Recunosc: am plâns la ultimele pagini. Am plâns pentru viețile acelea ce nu-și găsesc împlinirea indiferent de câte îi va oferi Dumnezeu pentru a compensa alte greutăți. Am plâns pentru inimile acelea ce nu vor descoperi niciodată iubirea sau chiar de o vor întâlni, nu vor ști s-o recunoască, s-o prindă și s-o țină strâns cu ambele mâini. Am plâns pentru suflete slabe ce nu vor putea niciodată să-și descătușeze lacătele în care sunt prinse. Am plâns pentru toți acei copii ce cresc fără iubirea părinților și ajung să fie marcați pe viață. Am plâns pentru acei părinți ce nu vor descoperi niciodată sentimentele pure, salvatoare ale copiilor lor pentru că sunt prea prinși în coșmaruri. Am plâns pentru că frica pornește un cerc vicios din care, unele persoane nu se vor elibera niciodată. Am plâns pentru că nu vreau să fiu una dintre aceste persoane.
    Recomand cu drag “Măștile fricii” tuturor celor curajoși… celor cărora nu le e teamă să privească dincolo de machiaje și cartoane!

Cartea Măştile fricii este oferită pentru recenzie de autoarea Camelia Cavadia.

Autor: EmM