Demonii iubirii

Demonii iubirii

   Dintotdeauna oamenii  visează să găsească acea persoană care îi completează perfect, cam de când citesc primele basme ale copilăriei și se pun în locul prințesei sau al lui Făt-Frumos. Povestea spune că la începuturi, trăiau pe pământ ființe androgine: un bărbat și o femeie lipiți spate în spate. Puterea lor era nemărginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărât să îi despartă. Jumătățile, astfel separate, au început sa moară de tristeţe, de dor și de însingurare. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. A fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele două jumătăți se caută una pe alta toată viața. Când se găsesc,  încep problemele.

   Și  rebelul macho, și burghezul gentilom, și intelectualul subțire au pus la un moment-dat întrebarea: „Vrei să fii a mea?” Eventual… „până când moartea ne va despărți?” Ce fericite am fost, câtă mândrie și bucurie au inundat inimile… Câte vise ne-au copleșit, ce viitor de iubire ne așteaptă…el ţinându-ne strâns de mână, pășind împreună pe drumul vieții în doi. Eu a ta, tu al meu! Pe vecie! Cu cât drag făceam prezentările: „Soția mea/soțul meu”! Asta – o vreme, după care, parcă începem să fim așa, puțin obosiți și scurtăm exprimarea: la o cafea cu prietenele, el, iubitul meu, soțul meu devine doar „al meu„” ea, unica, minunata, apare în conversația cu amicii pe un ton sictirit ca „Iar mă sună aia a mea”!

   Cu timpul, viața noastră se reduce la ceea ce agonisim: avem o casă, o mașină, o diplomă, un soț ori o soție. Le posedăm! Sunt în proprietatea noastră, că doar am muncit din greu pentru ele! Devenim demoni care posedă  suflete, fără să știm că singurii demoni cu care trebuie să luptăm sunt cei din lăuntrul nostru, din orgoliile noastre insațiabile. Te crezi stăpân  când ajungi să spui „vie împărăția mea, facă-se voia mea”!  Fascinația începuturilor, atunci când doream să aparținem trup și suflet celuilalt, utopia devenită realitate ajunge, de fapt, o distopie.

   „Iubirea ce rotește sori și stele” (Dante) nu dă dreptul de posesie asupra unui om pe care îl iubești. Nu poți și nu ai dreptul să frângi aripile persoanei pe care o iubești, să o legi cu lanțurile unei așa-zise iubiri care vrea să controleze tot. Când iubești cu adevărat, crezi! Crezi în tine, crezi în cel pe care îl iubești.

   Și dacă ești – sau crezi că ești – o femeie sau un bărbat extraordinar, nu poți cere totul, pentru că nici tu nu ești totul. Ești doar o parte importantă, atât. Tot ce avem este ceea ce suntem: condiția noastră de oameni, concretizată în respirația și trăirea fiecărui moment.

   Doamnelor, de multe ori folosim o propoziție pe care bărbații detestă să o audă: „Trebuie să vorbim despre noi!” Să nu fim ipocrite, toate o folosim când o apropiere prea mare devine, în realitate, înstrăinare și simțim ca paradisul se clatină. Mă întreb…suntem pregătiți, noi, oamenii, să trăim în Paradis? Dacă iubirea devine o permanentă preocupare de a păzi ceea ce crezi că posezi se va numi tot iubire? I-aș spune…vigilență!

   În societatea românească se pare însă că există o singură poziție acceptată: bărbatul este cel cu drept de proprietate, femeia înțelegând că el este „seful”, „stăpânul”. Dar noi, doamnele, dușmane absolute ale genialității umane (reprezentată, evident, de jumătatea masculină!) suntem istețe, și știm că Dumnezeu l-a creat pe bărbat la sugestia Evei, spunând: „- Lasă-l pe bărbat să creadă că a fost primul!” Asta rămâne între noi, femeile 🙂

    Și pentru că mereu ne întoarcem la literatură, iată opinia „trădătorului” Charles Bukovski: „Femei – îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.”

          Bărbați, femei, suflete pereche…persoane cu care putem merge de mână, nu legați de mâna…Persoana pe care o iubești nu trebuie să fie a ta, să-ți aparțină. E suficient să fie.