Home Recenzii carti Oameni la pescuit de Alina Șova – Editura Coresi – recenzie

Oameni la pescuit de Alina Șova – Editura Coresi – recenzie

by Dana Nichițelea - iul. 22, 2022

Oameni la pescuit, de Alina Șova – Editura Coresi – recenzie

Alina Șova – Oameni la pescuit

Editura: Coresi

An apariție: București 2021

Nr. Pagini: 428

Abuzul naște abuz, violența cere violență iar singurătatea sufletească creează contextul propice pentru dependența emoțională, iar autoarea acestui roman știe acest lucru.

Dincolo pe poveștile de viață care ne sunt prezentate, nevoia principală a personajelor creionate de Alina este aceea de a se simți că contează în ochii cuiva, de a rezona cu certitudinea de a se știi iubite, acceptate, înțelese.

Rareori mediul din care provenim are vreo legătură cu acest lucru. Sentimentul de apartenență și comuniune sufletească nu are nevoie de școli înalte sau porțelanuri fine, ci de atenție, sprijin, ascultare activă, apreciere și dovezi constante de iubire.

Deoarece orice poveste însumează atât personaje pozitive, cât și negative, romanul despre care vă povestesc se axează în jurul a două personaje principale, cu tentă pozitivă și alte câteva cu tentă negativă, dar scuzabilă de îndată ce înțelegi experiențele și contextul din spatele comportamentelor afișate.

Două femei, Lia și Vilde, își împletesc indirect destinul prin deciziile pe care le iau într-un moment al vieții ce pare lipsit de perspectivă.

Lia este o tânără doctorandă, cu planuri de viitor incerte, timidă și nesigură, cu o familie aparent jovială și iubitoare, dar în fapt superficială și limitată, când vine vorba de a înțelege experiențele și trăirile fiicei lor. În ciuda studiilor cu care Lia se chinuie să își contureze un viitor, familia este entuziasmată doar de ideea unui măritiș convenabil, static, lipsit de provocări.

Pe de altă parte, Vilde este crescută în stilul abuziv emoțional imprimat de o mamă cu moravuri ușoare, axată pe supraviețuire indiferent de metodele la care este nevoită să apeleze și al cărui unic scop se concretizează în a-și vedea fiica căsătorită cu un bărbat bogat.

“Învățase de mică toate acestea – că pozele, mai ales nud, mai ales într-un aparent, fals, aproape hilar extaz, mai ales cu părți de corp și nu cu ea toată, erau o veritabilă monedă de schimb care putea să cumpere absolut orice. Și învățase și cadența – nu trimiți tot, ci dai doar câte un pic. Îi faci să aștepte, să își imagineze. De ce? Ne îndrăgostim de vise, nu de oameni! Așa că rolul ei era să îi ajute să își imagineze cum ar fi fost ea pentru ei, nu cum era de fapt.”

Debusolarea resimțită, lehamitea, disperarea dată de faptul că în ambele cazuri lucrurile stagnau în plan amoros sau bălteau în senzații și manifestări inconsecvente ori abuzive, creează terenul propice pentru intrarea în scenă a lui Zoso.

Stilul său cuceritor, romantic dar intens, capacitatea sa de a crea iluziile potrivite în funcție de nevoile victimelor pe care le-a luat în vizor, răbdarea cu care își pune planurile în aplicare, nu pot trece neobservate în ochii celor care așteaptă o mână întinsă încercând să se salveze de la o existență tristă, anostă și lipsită de perspective.

“-Tu crezi că dacă aveau o viață ar fi venit aici? Toate-s fugite! Toate-s alungate sau fug de propria lor viață otrăvită de propriile rude, iubiți sau cei apropiați. Toate sunt neînțelese, pliate-n sine, avataruri goale. Toate se simțeau deja un nimeni, un nimic, un vas ciobit umplut cu ură, ignoranță sau vidul dureros al altora. Ele au venit aici să scape, tu ce crezi? Deci unde vrei să fugă, către ce? Aici măcar e bine, e doar el căpitan general al coșmarurilor lor puse toate la un loc. Și mai știi ce? Știi care e paradoxul numărul doi – ele toate jură, jură pe ce au mai sfânt că le iubește. Ce vrei mai mult? Poftim! E ca o sectă, în care au fost pregătite, antrenate încă de mici.”

Zoso, alias Leo, alias Guillaume sau orice alt nume i se părea potrivit pentru a-și făuri povestea, are motivele sale pentru ocupația aleasă. O viață mizeră, plină de violență domestică, abuzuri și pierderea mamei, lupta sa interioară cu o homosexualitate reprimată, eforturile considerabile de a se descurca singur în viață lipsit de îndrumarea potrivită, activează în Zoso tendințele sociopate și nevoia constantă de a deține complet controlul, fie prin violența și teama pe care o insuflă, fie prin manipularea mentală și emoțională pe care o exercită asupra sufletelor singure.

Pentru Zoso totul e un joc. Un concurs care nu permite la final decât un singur câștigător, el însuși. Un individ care își trage seva din scenariile create, din schimbările de situație cu care trebuie să țină pasul și din teroarea pe care o sădește în inimile sensibile ce îi caută prezența.

“Găsi totuși că moartea-i de prost gust. Se întâmplă doar o dată.

Și atunci a înțeles că trebuie să le împingă să facă altceva. Și-a dat seama că moartea, nici chiar a lor, nu îi satisfăcea destul, nu-l împlinea, nu-l aducea din morți, nu-l alina, se termina totul mult prea subit într-un scenariu prost și infertil. Dar să le vadă suferind, cerșind iubirea lui, lăsându-se purtate de ghearele nenorocirii, asta da! Asta își dorea – spectacolul durerii trăit la infinit! El – mare păpușar.”

Așa a început ideea cu Acvariul – cu o simplă și inocentă moarte ce-ar fi putut fi evitată și prelungită amplu, de la apus la răsărit.

Drama fetelor este mare, cu atât mai mare cu cât ele nici nu realizează acest lucru. Simplitatea cu care aderă la acest stil nou de viață, inoculat treptat ca fiind unicul vrednic de ele și singurul care ar putea să le calmeze tumultul interior, naște întrebări legate de legitimitatea abuzului, sensul durerii în viața unora și capacitatea minții umane de a recrea scenarii noi care să ofere iluzia siguranței și iubirii.

“În timp ce Zoso se îndreptă spre mașină să guste marfa, omul în negru trase de păr noua lui sclavă, și, căscându-i gura cu două degete, o căută de dinți. Îi ridică cămășoiul pe care îl purta până peste cap, ținând-o de păr, căutând-o cu brutalitate, între picioare. Fata icni, ridicându-se pe vârfuri. O scoase din cârligul celor două degete, ștergându-se de pantaloni, o întoarse de o aripă, îi strânse sânii, gâtul, așa cum strângi o halcă la abator. Cu fața acoperită încă de cămașă, cu mâinile încrucișate peste piept, cu trupul gol, în noapte, părea o anomalie, un strigăt, deșirat de ninsoarea aceea moale de primăvară – zăpada mieilor.”

Romanul Alinei Șova este structurat în așa fel încât poveștile se întrepătrund chiar dacă nu realizezi acest lucru de prima dată. Rolurile atribuite personajelor sunt fluide și pot provoca cu ușurință atât milă cât și dezgust.

Un alt detaliu interesant care mi-a plăcut foarte mult, este faptul că ni se pune la dispoziție un soundtrack original, creat și interpretat chiar de autoare, aflat la o scanare de cod QR distanță, potrivit pentru a intra uneori în atmosfera descrisă în carte.

Recuosc cu o oarecare jenă că nu cunosc multe detalii despre autoare, decât ce am reușit să identific pe rețelele de socializare, dar sper ca pe viitor să ne mai “întâlnim” printre paginile altui roman.