Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

– E groaznică statuia aia! Am spus eu ȋncet, grăbind pasul.

Tata a ȋnceput să rȃdă. Şi-a ȋntors privirea ȋnspre clădirea ȋnaltă de pe colţul pieţei, pe a cărei coamă se găsea statuia ruginită a unui bărbat ce ridica o mȃna ȋn sus, iar ȋn cealaltă spȃnzura ceva ce semăna cu o armă.

   Cine o fi avut ideea ȋngrozitoare de a cocoţa acolo acea monstruozitate care putea sa se arunce oricȃnd asupra unui copil de nouă ani?! Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

 – E un zeu, mi-a răspuns aplecȃnd uşor capul spre mine. Hermes, păzitorul negustorilor, al poştaşilor şi al hoţilor… Un zeu bun de gură.

 – De ce au trebuit să ȋl pună acolo să sperie copiii? Toţi zeii sunt urȃţi?

  • Dar nu e urȃt. E o statuie a unui bărbat, pȃnă la urmă. Nu eşti tu obişnuit să vezi asemenea fiinţe cocoţate pe clădiri. Îţi imaginezi că poate veni spre tine, nu? Şi, dintr-atȃta lume, chiar de tine crezi că se va lua?
  • Dar zeii ar face rău oamenilor?

   Tata mă trase ȋn ultima clipă din faţa unei matahale care se uita fix ȋnspre podul de peste Bega de unde veneam noi şi nu mă zărise: cu siguranţă m-ar fi trȃntit pe caldarȃm. Cred că i-ar fi spus cȃteva vorbe grele ăluia dacă nu ar fi fost dus pe gȃnduri de la ȋntrebarea mea.

–  Păi zeii se spune că ne-au creat pe noi. Aşa că noi nu putem să ȋi acuzăm că sunt răi fiindcă nu ȋi putem ȋnţelege… Aşa, ȋntre prieteni… să zicem că sunt zei buni şi zei răi.

   M-am ȋntors iarăşi către statuia de pe acoperişul palatului. Acum era destul de departe, iar noi urma să facem dreapta la colţul pieţei şi să scăpăm definitiv de ameninţarea sa zeiască.

  • Să vezi tu garguii din oraşul unchiului Nicolas, mi-a zis tata observȃnd că ȋncă ȋmi era teamă.
  • Gargui? Ce urȃt sună… trebuie să fie ȋnfiorători. Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

  • Da, aceia chiar sunt ȋnfiorători. Creaturi monstruoase care sperie alte creaturi rele, să nu cumva să se apropie de casele pe care le păzesc. Crezi că o fi pus şi unchiul vreunul ȋn pachet?

   Mergeam cu tata să luăm pachetul pe care fratele lui, ajuns la Paris după ce plecase din Timişoara cȃnd eu eram micuţ de nici nu mi-l aminteam, ni-l trimitea ȋnaintea fiecărui Crăciun. Una sau două-trei cutii mari cu bunătăţi şi maşinuţe colorate, cȃteodată cu telecomandă, pentru mine. Ritualul deschiderii lor şi al surprizei descoperirii cadourilor pentru mine era mai palpitant decȃt apariţia lui Moş Crăciun, indiferent de cȃt de generos i-ar fi fost sacul. Nu ştiu de ce, Moşul nu reuşea niciodată să aducă jucării atȃt de colorate şi interesante precum ȋmi trimitea unchiul. Probabil inginerii care făceau jucării ȋn fabrica Moşului din Republica Socialistă Romȃnia erau aproape de pensie.

    Aşa că apariţia unui gargui ȋnfiorător dintre ciocolate şi jucării nu ȋmi surȃdea deloc.

  • Unchiu nu ar face aşa faze urȃte unui copil, am spus sigur pe mine.
  • Da, sigur. Şi nici Ion nu ar duce cu el un gargui.

  • Bineȋnţeles. L-ar fi luat miliţia la graniţă.

  • Tata s-a pus iarăşi pe rȃs. Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

        Ion era unul din colegii tatei. Ai mei şopteau cȃteodată lucruri urȃte de maică-sa că lucra la Secu’. Iar taică-su era un fel de ambasador ȋn Franţa chiar ȋn oraşul unchiului, aşa că anul acesta nu mai trebuia să se ducă cineva la poştă să ia pachetele, le adusese el cu Renaultul 16 care semăna aşa de mult cu Dacia noastră. Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

       Speram ca tata să nu ȋşi amintească iar de maşina lui. De dimineaţă, o găsise cu parbrizul spart şi cu un ditamai pietroiul pe bordul pe care ȋl dădea mereu cu un ulei parfumat care, spunea el, protejează plasticul de crăpături. Coborȋsem cu el şi cu mama pentru a o duce pe ea la spital fiindcă era de gardă pȃnă luni dimineaţa cȃnd o descoperisem.

       Tata ȋnjurase rău. Dar s-a calmat repede cȃnd mama i-a zis că mai erau şi altele la fel, săracii oameni au trebuit să se apere de nenorociţii ăştia de lachei ai lui Ceauşescu. După care a adăugat ȋncet, probabil pentru a nu o auzi eu: „Mia m-a sunat de dimineaţă: au adus ȋmpuşcaţi la noi la spital. O să fie zile rele!”

       Mie ȋmi plăceau ȋntȃmplările de care adulţii vorbeau ȋn şoaptă. Tot ceea ce le era secret copiilor ȋmi stȃrnea curiozitatea şi imaginaţia. Iar de ȋmpuşcaţi nu mai auzisem pȃnă atunci. Asta ȋnsemna că trebuie să fie şi soldaţi prin oraş, poate şi tancuri. Poate o să văd lupte…

       Ion stătea ȋntr-o casă veche, aproape de Sinagogă. Iubeam să ȋl vizităm fiindcă ȋmi plăcea cartierul acesta, vechi, cu parcul ȋn care se afla cinematograful şi, mai ales, clădirea aceea ciudată, misterioasă, dar care mă fascina: sinagoga. Era mai mereu ȋnchisă şi alor mei nu le plăcea să mă aştepte prea mult cȃnd alergam pe scările sale crăpate. Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

        Mȃna tatei a tresărit. Cred că ȋi văzusem amȃndoi pe cei patru soldaţi de lȃngă Aro-ul acela model nou. Arătau altfel decȃt cei pe care ȋi ştiam eu, cu căştile alea mari şi mantalele lungi şi largi.

       Cȃt ȋmi plăceau maşinile de armată! Şi mă bucuram că acum aveau şi ultimul model de Aro: arăta foarte tare cu vopseaua de camuflaj.

    – Nu o sa mă fac niciodată soldat, am zis fără să ştiu de ce fiindcă ȋmi plăceau maşinile de război, dar defel hainele militarilor. Şi, mai ales, trebuia să fie groaznic să faci numai ce ȋţi spun alţii.

    – Ăştia nu sunt soldaţi, sunt securişti, mi-a şoptit tata. Nu te holba aşa la ei, nu am chef să dau explicaţii.

       Am pus privirea ȋn pămȃnt şi am grăbit pasul. În ultimele zile auzeam tot mai des cuvintele astea: „securist”, „securitate”. Iar tonul vocii alor mei cȃnd le spuneau era plin de scȃrbă şi furie.

       Un tramvai a trecut zgomotos pe lȃngă noi şi am simţit un nod ȋn burtă. Astăzi era o zi neobişnuită care dorea cu tot dinadinsul să ȋmi strice fericirea descoperirii cadourilor de la unchiul. Şi ȋmi spusese la telefon că mi-a căutat preferatele mele: o maşina cu telecomandă Porsche şi o maşinuţă de fier Skoda 1000, aşa cum mai văzusem una singură ȋn oraş.

       Doamne, cȃt iubeam maşinuţele de fier şi cȃt de apeciate erau, chiar şi atunci cȃnd nu trăiam ȋntr-o lume de plastic!

       Cȃnd am zărit clădirea ȋn care se găsea apartamentul lui Ion am ȋnceput să sar de pe un picior pe altul. Tata de-abia mă strunea să nu o iau la goană.

        Ne-a ȋntȃmpinat soţia lui, o doamnă mai mereu zȃmbitoare, care acum ne salută doar formal şi ne pofti ȋnăuntru, ȋn sufrageria cu o masă mare.

       Îmi plăcea nespus la ei fiindcă ȋn mijlocul sufrageriei trebuia să urci o treaptă. Adică era o ȋncăpere mare, cum nu vedeai ȋn blocurile noi, ȋmpărţită cumva ȋn două fiindcă a doua parte a ei se găsea mai sus cu cȃţiva centimetri de prima sa parte. Iar ȋn partea de sus se găsea o masă mare, cu multe scaune, şi o comodă pe care era un televizor color şi, dedesubtul său, un video, obiect atȃt de rȃvnit ȋn acea vreme.

    • Frate-tu ȋţi transmite mulţi pupici, ȋi spuse Ion tatei şi ȋl pupă formal pe amȃndoi obrajii. Iar ţie, flăcăule, multe bombonele, mi se adresă mȃngȃindu-mă enervant pe cap.
    • Îţi mulţumim că ni le-ai adus. Sper că nu te-au luat la ȋntrebări la graniţă!

    • Ei, ca ȋntotdeauna. Dar m-am descurcat, ȋţi dai seama!…

    Lȃngă masă erau două cutii deschise de care nu ȋmi puteam desprinde privirea. Tata a despăturit cele două plase de rafie ȋn care urma să le ȋncarce.

    • N-ai venit cu maşina? s-a mirat Ion.
  • Am găsit-o azi dimineaţă cu parbrizul spart. S-a ȋntȃmplat azi-noapte.

  • – Da, mi-a zis nevasta că se ȋntȃmplă lucruri ciudate. Eram ultimii care am rezistat. Nu le place americanilor să mai rămȃnă comuniştii la putere, nici ȋn partea asta de lume. O să ne facă şi pe noi colonie acum că ruşii s-au retras.

      Tata luă o cafea şi două ciocolate şi le puse pe masă: „Pentru voi, cu multe mulţumiri!” ȋi spuse lui Ion. Pe urmă ȋncepu să pună cadourile ȋn plase. Eu mă ȋnfiinţasem deja printre mȃinile lui şi căutam cele două maşini.

       Prima a apărut Porsche-ul: colorată ȋn alb-roşu-albastru, plină cu abţibilduri pe care scria „Martini” şi „Rothmans”. De-abia aşteptam să o deschid şi să ȋi pun bateriile! Chiar dacă, la fel ca ȋntotdeauna, vor ţine prea puţin, iar cele pe care le găseam la noi vor curge a doua zi după ce le voi pune ȋn maşină.

       Nu o vedeam pe cealaltă, Skoda 1000, pe care unchiul se chinuise să o găsească fiindcă „nimeni aici nu apreciază maşinile comuniste”, ȋmi spusese el. Oare de ce lucrurile cel mai dorite se lasă atȃt de aşteptate?

       Tata termină de mutat cadourile ȋn plase şi Skoda nu se arătase. Mă privi lung, cu faţa roşie, şi se ridică nervos.

     – Ioane, nu ai văzut o maşinuţă mică, de metal? O Skoda albastră.

       Colegul său făcu o mutră mirată.

    – O fi ȋnşfăcat-o drăcuşorul meu?

       Trecu ȋn bucătărie, de unde se auzi vocea nemulţumită a soţiei sale.

       Apăru după cȃteva secunde ţinȃnd ȋn mȃnă Skoda.

    – Asta e? mă ȋntrebă ȋntinzȃndu-mi-o fără să mă privească.

       Am luat-o imediat. Aş fi vrut să ȋi văd şi cutia. Dar era atȃt de frumoasă şi eu atȃt de bucuros că o găsisem, după ce trecusem prin clipe tragice, că nici nu mai conta.

       Am ascuns-o adȃnc ȋn buzunarul puloverului. Aveam o ditamai umflătură la burtă, dar maşinuţa era sigur a mea şi nimeni nu mi-o putea lua.

        Tata mi-a dat grăbit şi fără o vorbă geaca. Acum Skoda era sigilată ȋn burta mea.

        Am ieşit. Parcă afară atmosfera era mai caldă decȃt ȋn acel apartament care, odată, mi se păruse aşa de fain.

     – Au tăiat fiecare pungă de bomboane la fund. Au scos din ele şi le-au lipit! a mȃrȃit tata. Cȃt i-a ajutat frate-miu… un nenorocit tot nenorocit rămȃne.

    Listă cărţi publicate Adrian Petru Stepan

    Legendele șefului de gară

       Fiecare zi e uimitoare

    Crepuscul

    Heruvim

    Pachetul de Crăciun – Adrian Petru Stepan

    4 COMMENTS

    Leave a Reply

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.