Porecla, de Jhumpa Lahiri-Editura Nemira– recenzie

Titlu Original: The Namesake

Autor: Jhumpa Lahiri

Editura: NEMIRA

Colecţie: Babel

An apariţie: 2017

Format: 220 x 120 mm

Număr pagini: 377

Traducător: Ioana Novac

  Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au atribuit numelui semnificații complexe, puteri profunde și pline de mister, capabile să determine destinul posesorului.

   În lume există numeroase tradiții legate de atribuirea numelui unui nou-născut, tradiții care variază în funcție de teritoriu și cultură… însă, fără îndoială, cultura indiană este una dintre cele mai bogate în tradiții și superstiții. Despre aceste superstiții și mai ales despre modul lor de integrare în percepțiile oamenilor cu, culturi diferite, ne vorbește Jhumpa Lahiri în cartea „Porecla”, apărută în anul 2017 la editura Nemira, într-o colecție foarte dragă mie, colecția Babel.

   Mai întâi, să aflăm câteva date despre autorul acestui roman profund, ce seamănă cu o parabolă despre om și rostul său în lume. Jhumpa Lahiri, pe numele său real, Nilanjana Sudeshna, s-a născut la Londra în anul 1967. Părinții săi, oameni cu afinități culturale, au ținut  neapărat ca fiii lor să cunoască, dar mai ales să dovedească respect pentru cultura și spiritul identității indiene.  Fascinată de cultura bengaleză, Nilanjana începe să scrie. Debutează cu volumul de proză scurtă „Interpreter of Maladies”, cu care a câștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Mai târziu, câștigă Premiul Pulitzer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publicat romanul „The Namesake”, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri „Unaccustomed Earth”, recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. „Distanța dintre noi” (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, din 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În 2012, a devenit membră a American Academy of Arts and Letters.

  Romanul „Porecla” e una dintre acele cărți care par liniștite, dar citind, realizezi că autoarea nu face altceva decât să declanșeze o serie de întrebări existențiale care se trezesc în cititor, cu fiecare rând pe care-l parcurge. „Porecla” nu e doar despre cultura indiană, nu e doar despre modul de integrare în alte culturi… despre raportul fiecărui individ la șabloanele exterioare ale societății, dar și la șabloanele imprimate de secole de către cultura strămoșească.

Iată câteva rânduri de pe coperta cărții:

„Lăsând în urmă Calcutta, cuplul Ganguli pornește spre America, unde începe o altă viață. Numele, sensurile și identitățile se schimbă și, odată cu ele, destinele pornesc spre noi orizonturi. Din detalii de mare finețe se țese saga unei familii care, departe de casă, caută să ajungă acasă. Pătrunzând în cele mai ascunse ținuturi sufletești, descoperind teritorii gingașe, Porecla spune mai multe povești, dezvăluie mai multe generații, traume și căutări, într-o lume dominată de fragilitate. Explorând conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetând cu finețe viețile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care nu este niciodată acasă.”

   Când am văzut că se menționase „Calcutta”, mi-a zburat gândul la Eliade și la pasionala poveste de dragoste din „Maitreyi”, însă povestea pe care aveam să o citesc aborda aceeași temă, a integrării, însă la alt nivel și în circumstanțe diferite. Ceea ce nu mă așteptam… și am fost, mai întâi, foarte plăcut surprinsă, a fost să regăsesc numele marelui Gogol.

   Undeva în anii 1960, o familie de imigranți indieni părăsesc Calcutta pentru un trai mai bun în Boston. Ashima şi Ashoke Ganguli sunt proaspăt căsătoriți și au un respect deosebit pentru cultura indiană, cu tot ce presupune acest lucru. Căsătoria lor a fost una aranjată conform tradiției bengaleze, mirii nu s-au văzut decât în ziua nunții, conform acelorași criterii. Viața lor se desfășura respectând linia tradițiilor, punct cu punct. Ashoke avea de definitivat studiile la MIT. În timp ce Ashoke încearcă să se integreze în noua cultură fără a uita regulile culturii de baștină, Ashima ține neapărat ca ritmul vieții lor să se desfășoare după tradițiile bengaleze. Astfel, casa lor devine o oază bengaleză, menită să îi atenueze femeii dorul de acasă, de vechea familie, de țară. Dincolo de aceste aspecte, aș putea spune că intriga începe odată cu nașterea fiului lor. Așa cum spune tradiția bengaleză, bunica Ashimei ar fi trebuit să trimită un plic în care să scrie numele băiatului, urmând ca acest nume să fie cel folosit în societate. În India, copilul primește două nume: unul pe care să-l folosească în societate și unul diferit, pentru acasă, folosit în familie.

   Bunica Ashimei suferă un accident vascular, iar Ashima și Ashoke sunt obligați de către autoritățile americane să se prezinte cu un nume. În graba și presiunea la care fusese supus, Ashoke își aduce aminte de tinerețe și de un accident din care a scăpat cu viață doar pentru că citea „Mantaua” lui Gogol… așadar i-a dat numele „Gogol”. De mic, Gogol și-a iubit numele; deși părinții i-au propus un nou nume de purtat în societate (Nikhil), acesta refuză, însă atunci când crește, faptul că toată lumea îl strigă „Gogol” se transformă într-o adevărată povară.

   De aici, povestea devine o cursă a frământărilor, a căutărilor propriei identități. Deși de mic, Ashima încearcă să-i imprime lui Gogol dragostea pentru cultura bengaleză, acesta nu este nici pe departe atât de atras de aceasta, precum părinții lui. În ciuda educației pe care o primește, Gogol tinde să se integreze în cultura americană. A fi asimilat într-o astfel de cultură este un proces destul de dificil, mai ales pentru un adolescent… iar la toate acestea se adaugă, ca un lait motiv, numele său, despre care toată lumea îl întreabă ce semnificație are în indiană.

  Sunt convinsă că autoarea nu a ales întâmplător acest nume, ci a vrut să insinueze faptul că viața e o eternă căutare a propriei identități, iar noi, oamenii, suntem adesea prea superficiali catalogându-i pe ceilalți după propriile șabloane.

  Se pare că tema aleasă de scriitoare pentru acest roman nu este una întâmplătoare, ci una cu vădite nuanțe autobiografice. În urmă cu câțiva ani, pe când era studentă, pentru profesorii săi era extrem de dificil să pronunțe numele Nilanjana Sudeshna, așa că au decis să-i spună Jhumpa. Deși s-a născut la Londra, scriitoarea a simțit dintotdeauna că este diferită și că nu aparține pe deplin niciunei culturi, fapt ce a determinat intense analize și introspecții interioare.

   Povestea descrisă de Jhumpa are un fir epic cursiv; uneori am avut  impresia că aud vocea scriitoarei povestind viața familiei lui Gogol cu o naturalețe de nedescris. Stilul este simplu și frazele merg direct la sufletul cititorului. Uneori au loc incursiuni în trecut, povestea fiind presărată cu elemente de nostalgie față de trecerea timpului.

   Indiferent de evenimentele care se succed ca urmare a schimbărilor, ideea de familie rămâne una privită cu respect din toate perspectivele. Chiar dacă unele personaje nu mai simt aceeași legătură puternică față de cultura bengaleză, există, totuși o legătură care rămâne iremediabilă strânsă – aceea de familie.

   Cu un remarcabil talent, scriitoarea subliniază ideea potrivit căreia, indiferent de mantaua cu care ne îmbrăcăm, suntem ceea ce sufletul nostru alege să fim.

Iată câteva citate care m-au impresionat:

„Un om nu este aceeaşi persoană pentru toată lumea.”

„Urăşte că trebuie să spună tuturor că Gogol nu înseamnă nimic în indiană. Urăşte că trebuie să poarte un ecuson cu numele lui prins de pulover, la Ziua Naţiunilor Unite de la şcoală. Urăşte chiar şi să semneze desenele pe care le face la ora de artă. Urăşte faptul că numele lui este în acelaşi timp absurd şi obscur, că nu are nicio legătură cu persoana lui, că nu este nici indian şi nici american, ci rus. Urăşte că trebuie să poarte acest nume, un nume de alint care a devenit nume bun, zi de zi, secundă de secundă.”

„Până la urmă, amândoi știu asta, un bebeluș nu are neapărat nevoie de nume. Numele pot aștepta. În India, părinții nu se grăbesc. Nu era ceva neobișnuit să treacă mai mulți ani până să fie găsit numele corect, cel mai bun posibil”.

„Când îl strigă, nu-i rostește numele. Ashima nu se gândește niciodată la numele lui când se gândește la soțul ei, deși știe foarte bine cum îl cheamă. I-a adoptat numele, dar din respect refuză să-i pronunțe prenumele. Este ceva ce o soție bengaleză nu se cuvine să facă. Precum un sărut sau o mângâiere dintr-un film indian, numele soțului este ceva intim și nerostit, care se omite cu inteligență. Și astfel, în loc să-i pronunțe prenumele lui Ashoke, rostește întrebarea care a ajuns să îl înlocuiască și care se traduce prin „Mă auzi?”.

   Iată și părerea unei renumite publicații despre această scriitoare: „Jhumpa Lahiri are un talent – magic, șiret, cumulativ – pentru care majoritatea scriitorilor ar ucide. Uitați-vă cu lupa la oricare propoziție, și nu veți vedea nimic ieșit din comun. Dar faceți un pas înapoi, priviți întregul și o să rămâneți fără cuvinte.“  The Guardian

Recomand cartea celor care vor să citească o saga a unei familii dezrădăcinate, dar unite și capabile să-și ducă traiul oriunde în lumea aceasta, cu dorul mereu în suflet!

Cartea Porecla, de Jhumpa Lahiri poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia şi cărtureşti