Șapte virtuți și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba – Editura Litera – recenzie
Șapte virtuți și o păcătoasă moarte, de Alexandru Lamba – Editura Litera – recenzie
Alexandru Lamba
Șapte virtuți și o păcătoasă moarte
Editura: Litera
An apariție: București 2022
Nr. Pagini: 221
Alexandru Lamba (n. 1980) este scriitor și editor al revistei online „Galaxia 42”. A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017) și un volum de proză scurtă, Singurătatea singularității (2018). A primit, printre altele, Premiul „Chrysalis“ al European Science Fiction Society, în 2016 și Premiul „Vladimir Colin”, în 2021.
O carte al cărui titlu m-a dus cu gândul la un film mai vechi, din 1995, cu Morgan Freeman și Brad Pitt – Seven, unde un criminal în serie își setează ca task să identifice șapte victime, acuzate de câte unul dintre cele șapte păcate capitale, în ideea de a restabili metaforic un echilibru spiritual nesolicitat și complet inutil în fapt.
Totuși, cartea aceasta a împins noțiunea păcatelor primordiale într-un spectru mult mai bun decât mă așteptam.
Personajul principal, Horia, fost luptător de kickboxing în studenție, se luptă în prezent într-un ring gol, prins între viața corporatistă care i se potrivește ca o mănușă de antrenament prea largă și relația sa insipidă cu Mirela.
În ziua aceea mi-a mers mai prost decât de obicei, aerul devenise o miere groasă în care abia mă târam, care îmi încetinea mișcările și îmi îngreuna respirația. Încheieturile îmi trosneau și mi le simțeam slăbite, ca niște joncțiuni mecanice care au căpătat joc.
La job lucrurile se mișcă lent și lipsit de provocare, asta până când Călin, colegul care determină prin simpla prezență ca cei din jurul său să își găsească brusc altceva de făcut, reușește, cu povestirile sale obsesive, să inducă întregului colectiv ideea că Horia este un personaj impulsiv, răzbunător și cu tendințe psihopate. Când pisoiul Biancăi, HR-ul corporației, este găsit mort într-un context descris anterior în glumă de Horia, atmosfera de lucru se schimbă și presiunea resimțită face ca gândurile negre să îi dea târcoale.
Forțat de împrejurările nefavorabile în care se adâncește tot mai mult, Horia decide să schimbe viața de oraș cu una izolată, într-un colț uitat de șes, unde stările sale depresive încep să se accentueze. Adaptarea este greoaie și viziunea sa asupra vieții capătă o notă simplistă, incisivă dar intrisecă. Durerea netratată, frustrările, lipsa de perspectivă întorc privirile către stări de introspecție alternante.
Și în timp ce ea se uita la mine cu ochii scânteind, eu m-am aplecat și-am luat de jos Wolkswagenul broscuță care ajunsese la piciorul mesei. L-am simțit în mână ca un bolovan. Și în aceeași clipă am recunoscut privirea Mirelei. Nu era trufie în ochii ei, ci frică. Aceeași frică pe care o văzusem în ochii Biancăi își găsise acum loc în cei ai soției mele. Și ea chiar avea motive să o găzduiască. Aceeași frică sclipise și în ochii lui Janko! Mâna mi-a tremurat când i-am înapoiat lui Adrian jucăria.
Amintiri reci și tăioase îi dau târcoale și toate sunt puse în balanța rece a neputinței de a mai schimba ceva, chiar și atunci când știi că ai fost greșit înțeles.
Prioritățile se schimbă, relațiile se deteriorează și Horia asistă neputincios la propria decădere. Singurătatea devine a doua sa natură, durerea – mantia în care își învelește fricile care îl posedă. Pierderile suferite nu fac altceva decât să îl ajute să descopere că în fapt nimic nu ne aparține cu adevărat.
Indiferent cu ce versiune a sa cochetează și cu ce oameni alege să se încojoare – corporatiști, boxeri, prostituate, călugări sau boschetari, senzația de gol și inadecvat nu dispare, doar îl forțează să înțeleagă că fiecare poveste de viață ascunde bătălii crâncene pentru a-și asigura supraviețuirea.
Ești îngenuncheat, într-un rând de oameni cu mâinile la spate, știind că n-ai să te mai ridici vreodată în picioare. Îi vezi pe ceilalți căzând, unul câte unul, cu un poc scurt. Și cu fiecare pocnitură, călăul se apropie de tine. Când ajunge în spatele tău, nu te mai întrebi decât dacă o să te doară. Și realizezi că nu ai auzit dacă cei de până la tine strigaseră sau nu. Ai auzit focurile armei, atât, pe acelea le așteptai. Nu simți decât căldura care-ți cuprinde pulpele picioarelor când țeava care te apasă pe ceafă te face să te apleci în față.
Întâmplările se succed cu o rapiditate calculată, creând o tensiune bine dozată care direcționează firul narativ spre un final intuitiv dar spectaculos. Invidie, furie, crimă, abandon de sine, mizantropie și o urmă de speranță fragilă ca o rază de soare în plină iarnă.
O carte care descoase firea umană cu toate tarele și frustrările existente. Un roman bine închegat și capabil să te mențină într-o stare alertă, conectându-te totodată la sinele interior, fragilizat de teama și dezamăgirile cu care ne confruntăm zilnic.
Mulțumesc foarte mult, vorbe care mi-au mers la inimă!