Și râul așteaptă – Wally Lamb – Editura Litera – recenzie

Titlu: Și râul așteaptă

Autor: Wally Lamb

Editura Litera

An apariție – 2026, București

Nr. Pagini – 540

  “Și râul așteaptă” de Wally Lamb este o carte care nu doar că se bazează pe o poveste bună, dar personajele sunt atât de bine construite, încât ajungi să trăiești alături de ele, chiar și atunci când fac lucruri pe care cu greu le poți înțelege sau ierta. 

  Romanul începe brutal. La finalul primului capitol, Corby Ledbetter își calcă accidental propriul copil de doi ani cu mașina. Este beat, amețit de anxiolitice și, până în acel moment, pare genul de om care și-a construit singur o viață din care nu mai știe cum să iasă. De aici, lucrurile o iau razna într-o manieră aproape delicioasă pentru cititor, deși pentru Corby începe, evident, iadul.

“Pun geanta pe care am pregătit-o cu lucrurile de care au nevoie gemenii pe treapta de jos a verandei, după care mă întorc în casă. Mă spăl pe dinți și fac gargară de două ori, ca Betsy să nu simtă niciun miros suspect când o să îi las la ea. E o dimineață rece, așa că le pun copiilor căciulițe și hăinuțele de primăvară. Încui ușa casei și îi duc de mână pe alee. 

De obicei, ordinea prinderii în scaunele de mașină prevede ca Niko să fie instalat primul, pentru că, dintre ei doi, el e cel mai agitat. Dar se inversează azi, când îl văd întins pe burtă, privind atent un roi de furnici pe alee, cum au năpădit o bucată de fursec scăpată din mână deunăzi. Îi fixez centurile lui Maisie. Apoi îmi aduc aminte de geanta lăsată pe treaptă și mă grăbesc să o iau. Pun geanta pe locul din dreapta-față. Le fac cu mâna vecinilor de vizavi, Shaw și Linda McNally, care tocmai au intrat cu mașina pe aleea lor. Linda se dă jos din mașină și agită o pungă de hârtie maro.”

  Deși construită pas cu pas, tragedia nu este tratată ca un simplu artificiu narativ menit să producă șoc. Lamb este interesat de ce se întâmplă cu un om după ce viața lui se rupe în două: înainte și după o mare traumă. Corby trebuie să-și privească în față dependențele, vina și toate alegerile care l-au adus în acel punct. Renunțarea la alcool și medicamente, încercarea de a-și salva căsnicia și relația cu Maisie, sora geamănă a lui Niko, copilul pe care l-a pierdut, devin parte dintr-un drum lung și deloc liniar.

  Parcursul lui Corby nu este ușor de reglat din mers. Greșelile care l-au adus până în punctul acela unde practic nu mai are nimic de pierdut căci pare că a pierdut deja totul, sunt atât de atent construite și imposibil de a nu produce agitație sufletească în rândul cititorului. Corby nu devine peste noapte un om mai bun pentru că a trecut printr-o tragedie. Se împiedică, revine la vechile obiceiuri, încearcă, eșuează și o ia de la capăt. Este un personaj contradictoriu, uneori greu de suportat, alteori surprinzător de vulnerabil, iar tocmai această lipsă de simplitate îl face credibil.

  O bună parte din roman se desfășoară în închisoare, iar atmosfera de acolo mi-a dat, inevitabil, senzația că revăd mental “Închisoarea îngerilor”, filmul realizat după nuvela lui Stephen King și asta nu pentru că poveștile ar fi similare, ci mai degrabă pentru felul în care închisoarea devine un spațiu în care oamenii sunt obligați să trăiască unii cu ceilalți, să-și poarte trecutul după ei și, uneori, să descopere forme neașteptate de solidaritate și umanitate.

“Deschid ochii: cumva, am reușit să dorm. N-am cum să știu câte ore pot să scad din cele șaptezeci și două pe care trebuie să le petrec în celula asta afurisită, sub lumina groaznică a becurilor ăstora blestemate. Nu se sting niciodată, iar camerele acelea de supraveghere nu contenesc să mă țină sub observație. Fără nimic care să mă distragă de la motivul pentru care sunt în închisoare, moartea lui Niko mă izbește cu forță. Am băut și m-am drogat în dimineața aia și i-am răpit viața. L-am furat din viețile mamei și surorii lui. Merit rușinea pe care o simt. Merit să mi se fi dejucat planul de sinucidere. Fratele cel Mare e mereu acolo sus, urmărindu-mi fiecare mișcare ca să se asigure că nu trișez și le dau cele treizeci și șase de luni de suferință pe care i le datorez.”

  La început m-am uitat puțin suspicios la cele peste 500 de pagini și m-am întrebat dacă romanul nu este, totuși, cam lung. După ce l-am terminat, mi-am schimbat părerea. De fapt, este exact atât cât trebuie să fie. Lamb își permite să lase lucrurile să se desfășoare în ritmul lor, fără să comprime artificial o poveste care se întinde pe ani și în care personajele trebuie să aibă timp să proceseze durerea și să reușească să se schimbe.

 În fond, asta mi se pare că face romanul: nu vorbește doar despre moartea unui copil, ci despre viața care trebuie continuată după o asemenea pierdere. Despre vinovăție, dependență, familie, iertare și despre cât de greu este să accepți că unele lucruri nu mai pot fi reparate, indiferent cât de mult îți dorești.

 Relația dintre Corby și Emily este, poate, una dintre cele mai dureroase componente ale poveștii. El vrea să rămână alături de ea, dar este imposibil ca relația lor să mai fie aceeași. În casa lor există permanent absența lui Niko, iar fiecare dintre ei trebuie să găsească o modalitate proprie de a trăi cu ea. Corby încearcă să salveze ceea ce a mai rămas din familia lui, dar trebuie să accepte și faptul că nu poate decide singur dacă Emily îl va putea ierta.

 Mi-a plăcut foarte mult și felul în care Lamb construiește ideea responsabilității. Corby nu este nici victimă, nici monstru. Este un om care a făcut ceva îngrozitor și care trebuie să trăiască cu consecințele. Iar romanul nu încearcă să ne scutească de disconfortul de a empatiza cu el.

“Întind mâna să i-o strâng, dar ea refuză această ofertă și se îndepărtează. Îmi dau seama că ar putea să evolueze fie într-una, fie în cealaltă direcție după ceva timp petrecut aici: să devină una dintre gardiencele de treabă, care nu uită că suntem ființe omenești, sau una dintre durii care tot subliniază că noi suntem niște scursuri și că ei dețin puterea.

În timpul cât am stat aici, am observat ceva – că multe dintre gardience sunt adevărați cameleoni. Te tratează omenește într-o tură, apoi sunt dure rău în cealaltă, în funcție de cine mai este pe tură. Indiferent de motivele pentru care au ales această meserie, femeile trebuie să gestioneze relația cu două grupuri de bărbați: deținuții și colegii gardieni, printre care unii încearcă să le testeze cu remarci sexuale, iar alții pornesc de la ideea că asta nu e o muncă de femei.”

  Finalul cărții este tragic, dar, pentru mine, a fost destul de satisfăcător. M-am bucurat că nu avem parte de un final fericit, impus cu forța, doar pentru că cititorul a stat sute de pagini alături de personaj și “merită” o recompensă. Nu-mi plac, de altfel, finalurile prea fericite. Uneori, după o poveste ca aceasta, un final care repară totul ar fi fost mult mai puțin credibil decât unul care acceptă că unele răni rămân.

 “Și râul așteaptă” este o carte despre vină, pierdere, dependență și supraviețuire, dar și despre posibilitatea de a găsi, după o tragedie, o formă diferită de a continua. O recomand cititorilor care apreciază o dramă psihologică care își țese mrejele sistematic și nu se lasă până nu te prinde între paginile sale.