Sinceritatea debordantă – între conexiune și incomoditate – Rubrica La vie en noir

   Cum e să te simți singur deși ești înconjurat de o mare de oameni? Extrem de trist în momentele în care îți permiți să conștientizezi acest aspect, dar din ce în ce mai des întâlnit.

  Adevărul este că am uitat cum să comunicăm. Pe zi ce trece devine tot mai dificil și mai incomod să ne poziționăm unii față de ceilalți. Ne-am pierdut abilitatea de a asculta și înțelege mesajul transmis, nu mai avem răbdare să recepționăm informații care nu ne dau de înțeles că ne-ar folosi la ceva. Am devenit practici și transanti. Axați pe îndeplinirea unor sarcini prestabilite și veșnic presați de timp. Nerăbdători și seci. Participăm la conversații nu pentru a recepționa mental și emoțional un mesaj, ci doar pentru a da replici la schimb prin care să atragem atenția și admirația publicului.

  Ne hazardăm de fiecare dată că nu avem parte de comunicare sinceră și directă. Că simțim nevoia să creăm o conexiune intimă cu cei din jur, cărora să le împărtășim grijile și nevoile noastre, să le povestim fără regret visele și aspirațiile spre care tindem.

  Ne plângem celor apropiați că cei cu care interacționam nu mai sunt autentici, că au devenit superficiali și nepăsători în relațiile zilnice. Că ne simțim adesea singuri și neînțeleși deși tot noi suntem cei care în momentele nu cele mai inspirate ne poziționăm în scenarii nefavorabile și greu de digerat de către cei prezenți.

  Cerem autenticitate și consecvența când oferim în schimb stări de dispoziție fluctuante, nemulțumiri mascate în spatele unor zâmbete false, atitudini pasiv-agresive sau dezinteres.

  Pretindem sinceritate și apropiere când stilul nostru vizează transmiterea de informații cu caracter îndoielnic și comportamentele noastre sunt ghidate de interese meschine.

  Cum am putea să dezvoltăm relațiile pe care ni le dorim atât timp cât ne este teamă să ne exprimăm deschis și sincer opiniile, alegând totodată o manieră care să nu perturbe sau să jignească pe cei din jur?

  Primul pas ar fi acela de a fi sinceri cu noi înșine. De a ne aloca suficient timp și spațiu pentru a ne cunoaște cu toate calitățile și defectele pe care le avem pentru a nu ne simți lezați când alții ni le punctează.

  Un alt pas important ar fi acela de a nu fugi de responsabilitatea pe care o avem nu doar față de propria persoană cât și față de cei din jur, alături de care desfășurăm activități, construim proiecte sau ne clădim viitorul.

  Să învățăm să ne formulăm ideile astfel încât să lăsăm loc și de părerea celorlalți. Să fim deschiși la alternative pe care nu le-am luat în calcul și să fim mai toleranți față de propunerile celor cu care interacționăm chiar dacă primul instinct este acela de a le considera uneori  neconforme sau lipsite de sens.

  Într-un mediu nou în care nu deținem controlul, devine vital să depunem efort pentru a crea o impresie bună. Ne dorim să fim percepuți mult mai ok decât suntem în realitate. Mai calmi, echilibrați, sarmanti, plini de resurse, empatici, săritori, înțelegători și mereu capabili să venim cu o soluție. După o zi întreagă în care facem tot posibilul pentru a puncta latura noastră funcțională, ne întoarcem în sânul familiei unde ne simțim mult prea confortabil pentru a ne mai cenzura. Acasă ne permitem să ne enervăm, să fim lipsiți de chef sau energie, să respingem fără diplomație ideile venite din partea celor dragi sau să ne dăm frâu laturii agresive pe care o acundem mocnit în cursul zilei. Ne scindăm personalitatea în două tipuri diferite până ajungem în imposibilitatea de a ne recunoaște și de ce?

  Pentru că trăim de la o zi la altă fără a avea o imagine de ansamblu asupra consecințelor și comportamentului nostru. Pentru că ne-am obișnuit să fim falși deși îi judecăm pe cei din jur că își ascund reacțiile și frustrările. Pentru că am fost educați să ne prefacem pentru a nu fi judecați.

  Cum să ne regăsim echilibrul interior și cum învățăm să îl afișăm astfel încât acțiunile noastre să capete valoare? La început, printr-un efort susținut de a ne aștepta rândul la vorbă, de a ne concentra asupra mesajului pe care ceilalți ni-l transmit și prin a învăța să reacționăm adecvat în situațiile în care ne considerăm nedreptățiți. Cu pași mici și siguri, realizați cu consecvență chiar dacă inițial ni se par falși, forțați și capabili de rezultate nesatisfăcătoare.

  Un ultim pas, poate, ar fi să îi avem în vedere pe cei care vin în urma noastră. Cei pe care ar trebui să îi ajutăm să descopere lucruri noi și să învețe să se raporteze adecvat la ele indiferent dacă experiențele trăite sunt pozitive sau nu. Să îi învățăm și pe cei mici să fie sinceri cu noi chiar dacă uneori riscăm să fim răniți de ceea ce descoperim. Să ne asumăm faptul că nu luăm întotdeauna cele mai bune decizii și că acest lucru este în regulă. Să ne permitem să greșim chiar dacă eșecurile sunt uneori greu de suportat.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels

Sinceritatea debordantă – între conexiune și incomoditate – Rubrica La vie en noir