Independența și Dezechilibrul emoțional – Rubrica La vie en noir

  Autor Dana Nichițelea

  Aceasta va fi rubrica ta preferată, cea pe care o vei savura săptămânal, rubrica unde, uneori vei alege să te prefaci că nu putem rezona. Te voi acapara între subiecte de tot felul – picanterii, prejudecăți și contradicții, tatonând împreună terenul către noi înșine, către latura intimă, ascunsă, pe care refuzăm să o lăsăm liberă fără a ne asigura întâi că se încadrează în normele acceptate social.

  Aici vom vorbi despre orice și totodată despre nimic, căci la final de articol lucrurile nu pot căpăta mai mult decât sensul pe care suntem pregătiți să i-l atribuim.

INDEPENDENȚA ȘI DEZECHILIBRUL EMOȚIONAL

  Cum e să fii singur o perioadă îndelungată de timp? Unde începe dorința de libertate și unde se termină  nevoia de apartenență? Câte momente de liniște și singurătate îți pot răsturna credințele bine înrădăcinate precum că ți-ar fi în regulă pe cont propriu?

  A te poziționa în afara unei relații, nu este decât rar o decizie asumată. Și nu, nu o să mergem în direcția siropoasă în care justificăm un astfel de act de “rebeliune” ca o modalitate de a nu recunoaște că devine din ce în ce mai dificil să rezonezi cu cei din jur. Că este greu să îți păstrezi entuziasmul față de cineva, o perioadă îndelungată de timp. Cel mai simplu ar fi să dăm vina pe capacitatea noastră redusă de a ne adapta la ceea ce implică conceptul de viață de cuplu. Relația cu bune și cu rele pare să nu fie suficientă. Mai ales când “relele” sunt uneori mascate și îmbrăcate în haine vesel colorate, capabile să ascundă de ochii intruzivi, formele grotești pe care le poate căpăta în spatele camerelor de filmat.

  Este nevoie de un act de curaj și o doză de maturitate ca să recunoști faptul că traiul în comun nu te coafează întotdeauna. Că nu pare să aibă mereu o justificare clară. Vrei și nu prea, să împarți spațiul și să îți sincronizezi activitățile cu altcineva. Această veșnică jonglare între dorința de a fi propriul tău stăpân și nevoia de tandrețe în doze controlate, te transformă adesea într-un personaj neînțeles. Acțiunile tale nu vor fi asimilate cu ușurință de către cei din jur, care vor cataloga aceste oscilații comportametale ca fiind puerile și neasumate.

  În orice relație unul dintre parteneri iubește mai mult. E dificil să te îndrăgostești de cineva care te-ar vrea, dar nu tot timpul. Cineva care te iubește când nu îl deranjezi prea mult sau când nu devii o bătaie de cap. Dar altfel, care ar fi farmecul? Dacă ești o fire romantică, vei spera în secret că există o cale magică, un moment cheie capabil să-ți convingă alesul să se implice mai mult în relația pe care mental ai conturat-o deja în până la cele mai nesemnificative detalii. Te înarmezi cu răbdare și te pregătești să se sacrifici emoțional pe altarul iubirii, încercând a vira relația către un drum comun. Și este de înțeles. Ideea de a transforma un personaj libertin într-un partener dornic de o relație serioasă, ne este adesea insuflată de filme și cărți cu iz romantico-poetic, unde două ființe aflate la pol opus ca preocupări și stil de viață, își trăiesc povestea de dragoste cu final hollywoodian. Dar în realitate cum stă treaba? Clar nu așa simplu. Altfel nu ai mai lăcrima cu ochii îmbibați de speranță în fața ecranelor reci și impersonale.

  Și totuși, independența de care te agăți atât de crâncen ori de câte ori simți că devine sufocantă prezența celuilalt, ce spune despre ține? Despre nevoile, fetișurile, trăsăturile de personalitate și uneori traumele tale personale? Poate spune totul, cuiva care este dispus să citească printre rânduri, sau absolut nimic în același timp.

  A fi dispus să faci compromisuri vine cu atât mai greu la pachet cu un spirit care a trăit solitar o bună bucată de timp, stăpân pe propriu program și pe propriile decizii, dezorganizat în propria organizare. Să fie ăsta un semnal de alarmă? Incapacitatea de a-ți adapta programul după cel de lângă tine sau lipsa de entuziasm pe care o resimți când îți petreci prea mult timp în compania cuiva care devine de-al casei și față de care ajungi să te expui emoțional din ce în ce mai mult.

  Poate ai suferit în trecut de neglijare, abuz sau abandon. Poate ai deplâns relații care s-au dovedit a fi timp irosit. Poate, pur și simplu, nu ai avut ocazia să crești și să te dezvolți într-o familie armonioasă în care prezența celuilalt să reprezinte mai mult decât un rău necesar. Oricare din aceste variante este acceptabilă până la un punct. Mai precis până în punctul în care se așteaptă de la tine să îți depășești  traumele și frustrările din trecut și să te transformi într-un adult perfect funcțional. Dar cum? Aparent, asta e strict problema ta. Lupta îți aparține, ești singur în linia întâi, dar rezultatul va fi considerat  victoria mai multor capete luminate. Se vor lăuda cu schimbarea ta benefică –  prietenii, rudele, iubiții, fără să își pună cineva întrebarea dacă erai sau nu pregătit de restructurare. Sau cât timp durează până vei reveni la fostul “tu”, căci oamenii nu se schimbă cu adevărat niciodată, ci doar învață să se adapteze. Să-și ascundă pornirile mai puțin lăudabile în spatele unor comportamente acceptate social. La acest nivel se pune, încă, un mare accent pe ideea de apartenență emoțională, pe nevoia de validare prin prisma unei relații reușite. Zâmbim în pozele de pe Facebook și uităm că în urmă cu o seară ne-am certat de la bani, de la planurile în care partenerul ne-a inclus fără să ne ceară părerea, de la hainele care zac înșirate prin casă, vasele murdare sau copilul care a rămas cu tema nefăcută.

  De ce te complaci în relații în care, cu timpul, devii din ce în ce mai nemulțumit de partener? Să fie oare  pentru că nu te simți suficient de curajos sau pregătit să admiți faptul că nu eșți mulțumit de ține însuți? Că de acolo vine schimbarea în mai bine.

  De ce tânjești după o independență pe care nu știi oricum cum să o valorifici? A fi independent nu este echivalent cu a fi libertin, ci cu a te simți bine în pielea ta oricând. A-ți fi cel mai drag și de încredere prieten, a te bucura de propria companie indiferent ce fel de activitate ai desfășura. Înseamnă a-ți asuma eșecurile și a te îmbărbăta să o iei de la capăt. Are legătură totodată și cu a te bucura de celălalt și de momentul prezent fără a te pierde pe ține însuți. La fel cum înseamnă să poți spune NU ori de câte ori te simți inconfortabil. Să îți accepți independența fără să o arunci în fața celor care nu au descoperit încă ce înseamnă.

  Și da, noi ăștia suntem mulți. Mulți și dezechilibrați emoțional. Asumat sau nu. Sporadic sau constant. Unii dintre noi alegem să dormim pe diagonala patului și să nu împărțim ultima prăjitură. Optăm pentru filmul de care avem chef fără negocieri suplimentare care ne-ar aduce în punctul de a viziona semi-adormiți un film cu super-eroi când de fapt, ne doream un maraton cu crime sângeroase. Da, noi suntem cei care îți spunem că nu avem timp de ține pentru că avem deja planuri stabilite cu cel mai bun prieten al nostru, propria persoană… și cel mai bun prieten nu merită niciodată să fie dezamăgit.

  Unii dintre noi alegem să ne conservăm doza de independență în relații pasagere sau uneori, extrem de serioase. Dar suntem capabili cu adevărat să ne dedicăm trup și suflet celui de lângă noi? Iubim cu pasiune sau recirculam sentimentele de la o zi la alta, păstrându-ne un colțișor unde gândurile și sentimentele ne aparțin în totalitate și unde nimeni nu are acces?

  Poate suntem dezechilibrați pentru că alegem să ne schimbăm preferințele și să tindem spre mai mult. Să cerem partenerului să evolueaze odată cu noi și cu ideile noastre, să ne mențină alerți și stimulați,  oferindu-ne spațiul de care avem nevoie și fără să pretindă că ne cunoaște până în cele mai sumbre detalii.

  Noi suntem dezechilibrații care alegem independența, fie ea și sub forme ascunse de dependență…

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

Independența și Dezechilibrul emoțional – Rubrica La vie en noir