Toți cei din acest tren sunt suspecți – Benjamin Stevenson – fragment
Toți cei din acest tren sunt suspecți – Benjamin Stevenson – fragment
Titlu: Toți cei din acest tren sunt suspecți
Al doilea volum din seria Ernest Cunningham
Titlu original: Everyone on this Train is a Suspect
Autor: Benjamin Stevenson
Limba originală: engleză
Traducere: Mihaela Apetrei
416 pagini
Colecția Fiction Connection. Crime
Editura Trei
Autorul bestsellerului Toți cei din familia mea au ucis pe cineva
Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa.
Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste:
- Debutantul (eu!)
- Scriitorul de ficțiune criminalistică
- Scriitorul de blockbustere
- Scriitorul de ficțiune literară
- Scriitorul de thrillere psihologice
Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?
Distractiv și amuzant, cu o abundență de distrageri. New York Times Book Review
O nouă parodie inteligentă a genului mystery. Washington Post
Spiritual! Cititorii vor considera că merită prețul biletului pentru călătoria cu trenul Ghan. Wall Street Journal
Inteligent și cu o mulțime de întorsături de situație, un puzzle mystery amețitor. Seattle Times
Un mystery remarcabil și excepțional de la început la sfârșit. Este o continuare impresionantă, fiecare întorsătură de situație la fel de amuzantă și șireată ca și în primul roman. Jane Harper
Inteligent și creativ, al doilea mystery cu cerc închis al lui Stevenson jonglează cu canoanele Epocii de Aur a literaturii polițiste, aducându-ne și propria enigmă extrem de convingătoare. Publishers Weekly
Stevenson rivalizează cu modelele lui din Epoca de Aur a romanului polițist prin dorința de a presăra fiecare scenă cu indicii inteligente și le depășește creând o serie de concluzii false năucitoare. Kirkus Reviews
Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.
FRAGMENT
Toți cei din acest tren sunt suspecți
Al doilea volum din seria Ernest Cunningham
CAPITOLUL 19
Romantismul stătea în puterea mea.
Mi-am recitat asta în minte ca pe o mantră în timp ce mă îndreptam spre Juliette, până când am realizat că eram atât de pornit, încât aproape că o luasem la goană. Am încercat să-mi domolesc pașii într-un soi de hoinăreală relaxată, însă am ajuns să mă clatin pe picioare de parcă aș fi avut febră musculară.
— Te-ai cinstit nițel? a chicotit Juliette.
— Și eu sunt cu ochii pe bărbatul meu, a spus Harriet pe un ton din care reieșea că știe de cearta noastră recentă. Mai bine să-l opresc înainte să ajungă și el la fel.
Era o ieșire plină de tact, bine întoarsă din condei.
Așa că am rămas singur cu Juliette. Luase foarte în serios codul vestimentar și arăta minunat în rochia portocalie, lungă până la genunchi. Nu avea nicio cută, se vedea că o atârnase cu grijă pe umeraș. Ne aflam sub cerul cel mai senin și împodobit cu stele pe care-l văzusem eu vreodată, la jumătatea uneia dintre cele mai frumoase călătorii din lume, în mijlocul deșertului, o minune a naturii. Ar fi trebuit să fie perfect. În schimb, simțeam deasupra capetelor rămășițele de ieri ale ciondănelii noastre, mai strălucitoare decât stelele. În ciuda zilei petrecute la trecătoare, tot nu-i spusesem încă, clar și răspicat, că-mi pare rău. Îmi doream să fi luat niște bezele cu care să-mi țin mâinile ocupate.
— Hei! am început eu.
— Hei!
Corect, ce să zic. Voia să-mi câștig dreptul ăsta.
— Despre ce vorbeați?
Am făcut semn din cap spre Harriet.
— Despre bărbați.
— Oh. De bine?
Așa cum orice bărbat prins în corzi va ști deja, citind dialogul acesta, uneori întrebările pe care le pui își răspund singure.
— Îmi pare rău dacă m-a luat valul, am continuat.
A tras adânc aer în piept.
— Dacă?
Am încercat din nou.
— Îmi pare rău. Am fost luat puțin de val.
— Hai să zicem că merge.
A zâmbit și m-a luat de mână. A lăsat capul pe spate. Am făcut și eu același lucru și am stat așa o vreme, unul lângă altul, privind în noapte.
— Iar eu n-am vrut să fiu așa de negativistă. Mă bucur că ești entuziasmat. Mă bucur că ai primit premisele pentru o nouă carte. Însă aș vrea și să fii aici, cu mine. Dacă petreci prea mult timp căutând indicii, o să pierzi stelele.
— Dar dacă stelele însele sunt indicii? am întrebat-o.
— Ai dreptate. Săgetătorul este.
Nu știam care dintre constelații este Săgetătorul, dar l-am căutat totuși, preț de o clipă.
— Te iubesc, știi asta, nu?
— Da, știu. Și eu te iubesc.
M-am pipăit cu mâna pe buzunar, să simt cutiuța de catifea, pe care am strâns-o ușor între degete.
— Mă gândesc că am putea petrece mai mult timp împreună.
— E un început bun.
Credea că-mi cer iertare că fugisem de ea ca să mă joc de-a detectivul.
— În fiecare zi, vreau să zic.
— Suntem blocați împreună în trenul ăsta. Cred că o să ne săturăm unul de altul.
— Păi nu ne-am prea văzut în prima jumătate a călătoriei.
— Și a cui e vina?
— Nu mă refeream la… Uite, încerc să-ți spun altceva. Aș face orice pentru tine.
— Și eu aș face orice pentru tine, Ernest. Te simți bine?
— Tu ești clipa mea.
A coborât privirea de la stele și m-a măsurat din cap până-n picioare.
— Despre ce naiba vorbești acolo?
Am îngenuncheat. E încă neclar dacă am făcut-o pentru că nu știam ce altceva să fac sau pentru că mergea atât de prost, încât mi-am pierdut echilibrul.
— Oh, Dumnezeule! a exclamat ea.
— Știu că n-am profitat cum trebuie de excursia asta. Am fost distras și nu prea ne-am văzut unul cu altul.
N-am putut să vin cu tine în excursia la defileu, apoi am stat noaptea până târziu, în timp ce tu te-ai dus la culcare devreme…
M-am oprit. Îmi venise un gând.
— E un prolog cam lunguț pentru un bărbat căruia nu-i plac prologurile, a remarcat Juliette.
— Seara trecută te-ai dus direct la culcare?
Preț de câteva secunde, buzele au format cercuri din care n-a ieșit nicio vorbă.
— Pentru întrebarea asta ai îngenuncheat?
— Nu, a fost un impuls de moment. Doar că, atunci când zici că ai face orice pentru mine…
— Oh, Dumnezeule!
Era un oh, Dumnezeule diferit cu mult față de primul.
— Chiar mă… interoghezi?
— Nu. Iartă-mă. Vreau să te întreb…
— Nu-mi pasă de ce vrei tu să mă întrebi, îmi pasă de ce ai întrebat deja. Îmi verifici alibiul?
— Pur și simplu mi-a trecut prin cap.
— Serios.
Nu era o întrebare.
Cei care stăteau așezați pe la mese observaseră deja că am îngenuncheat. Îmi dădeam seama că începuseră să se întoarcă spre noi ca să vadă ce se petrece: fiind prea departe ca să audă ce spunem, li se părea că merge mai bine decât mergea, de fapt, și se adunaseră în grupulețe entuziaste. Șoaptele purtate de vânt sunau precum valurile care se sparg la țărm.
OK, uite care-i treaba. Nu-s deloc mândru de ceea ce e pe cale să se întâmple. Dar ți-am promis adevărul, prostia și tot tacâmul, așa că o să rezist tentației de a mă cenzura pe mine însumi pentru a obține o ipostază, hai să-i spunem așa, mai degajată.
— Nu mă consideri pe bune suspect, nu? m-a întrebat Juliette.
— Ce să zic, toți sunt suspecți.
— Tu ești?
— Păi… nu.
— De ce nu?
— Eu sunt naratorul.
A dat să ridice brațele, dar și-a dat seama că toți erau cu ochii la noi, așa că le-a ținut pe lângă corp, tremurând, și și-a pictat pe chip un zâmbet fals. Apoi mi-a spus printre dinți:
— Ăsta-i un mare rahat și știi și tu. Doar pentru că așterni povestea pe hârtie nu înseamnă că primești un permis special. Asta e viața reală: nu respectă regulile romanului polițist. Valsezi pe-aici de parcă ai fi invincibil și o să fii ucis din cauza asta. Și Royce scrie povestea, deșteptule, pariez că nici el nu e criminalul în propria carte.
— Eu doar pun niște întrebări. Cazul ăsta e important.
— Cazul? Cazul?! Nu ești detectiv, Ern.
A scuturat din cap.
— Știam eu că nu trebuia să fi venit.
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji și și le-a șters iute cu dosul palmei. A fost enervant când gestul ei a provocat uralele unui membru entuziast din mulțime, care confundase probabil lacrimile ei cu unele de fericire. A fulgerat chiar și un bliț.
— Nu voiai să vii? am întrebat-o surprins de cât durea întrebarea aceasta.
— Nu știu cum să-ți explic lucrul ăsta. De la morțile alea ai fost într-o permanentă spaimă. Te înțeleg, pe bune. Și ai crezut că romanul ăsta pe care l-ai scris te definește, că dă un soi de semnificație celor întâmplate. Te-ai definit atât de mult prin el. Am crezut că, venind aici, o să câștigi un pic din încrederea pierdută. Și nu-ți dedici nici măcar cinci secunde din zi ca să apreciezi asta.
— Ce să apreciez?
— Nu tu ai fost invitat la festivalul ăsta, Ern. Eu am fost invitată.
A fost ca și când stelele s-ar fi stins pe boltă. Vederea a început să mi se încețoșeze, apoi să se întunece. Mi-a fulgerat prin minte conversația cu Majors: felul în care m-a privit când i-am mulțumit pentru invitație: nu te-am invitat.
— Dar Majors…
— M-a invitat pe mine. Un pic de quid pro quo pentru recomandarea pe care mi-a cerut-o. Am refuzat și i-am sugerat să te invite pe tine. Am crezut că ai nevoie de asta, am crezut c-o să te ajute să te simți prețuit. Și, în schimb, am fost retrogradată la o fărâmă din Spectacolul lui Ernest Cunningham, de parcă aș fi personaj secundar în propria poveste. Îmi tot spui că îmi aștept următoarea aventură, dar când ți-am spus eu vreodată așa ceva? Poate că vreau să deschid un hotel nou. Poate că vreau să scriu altă carte. Dar nu m-ai întrebat niciodată, pentru că vorbești mereu doar despre tine. Și știu că te-au dărâmat lucrurile prin care ai trecut, știu că a fost greu să treci peste ele. Dar anul trecut, mie mi-a ars casa din temelie. Eu mi-am pierdut mijloacele de trai. Cu toate astea, tot ți-am cedat invitația mea. Nu-mi învârt degetele mari unul pe după altul, „așteptându-mi următoarea aventură“, te aștept pe tine. Însă acum văd că asta-i tot ce sunt eu pentru tine. Doar o parte din povestea ta.
A tras aer în piept.
— Iar asta mă sperie.
— Îmi pare rău, am spus, fiindcă pur și simplu nu știam ce altceva să zic.
