Călătorind stingher spre sine - Rubrica La vie en noir

Călătorind stingher spre sine – Rubrica La vie en noir

Cât de des aloci timp pentru tine?

  Și nu, nu mă refer la timpul petrecut împreună cu familia și prietenii, ci la momentele de solitudine destinate gândurilor și trăirilor tale. La nevoia de a-ți analiza sentimentele și senzațiile fără a permite unor factori externi să te perturbe.

  Statutul de copil ne determină să ne raportăm la cei care ne cresc și îngrijesc. Ne oglindim prin ochii lor, ne formăm și conformăm în funcție de personalitatea lor și de regulile după care adesea ne ghidează.

  La adolescență, ieșim din sfera de confort, tatonând, uneori până la extremă, limitele prezentate de multe ori ca fiind periculoase sau nepermise. Ne străduim să ne cunoaștem pe sine și să ne clădim o imagine în ochii celorlalți care să ne permită să fim asimilați și îndrăgiți.

  În prima parte a maturității, permitem adesea să fim modelați și restructurați, punând totul, în mare parte pe seama iubirii și a relațiilor adesea disfuncționale care se sedimentează adânc în sinele nostru și ne perturbă ritmul normal de creștere și acceptare de sine. Ulterior, ne maturizăm complet dar încă însumăm toate eșecurile și frustrările netratate la timp, fie din cauza lipsei de conștientizare a modului în care acestea ne afectează, fie din cauza lipsei din viața noastră a unei persoane care să ne ghideze pașii cu iubire și înțelegere.

Și totuși, când ne oferim timpul și spațiul necesar pentru a ne cunoaște pe sine însăși?

  Aspirăm la relații autentice și durabile cu cei din jurul nostru dar adesea ne refugiem în minciuni și scuze pentru a nu da față în față cu neputințele și gândurile negre care ne bântuie.

  Mare parte din existența noastră, ne privim prin ochii altora, ne supunem unor așteptări cu scopul de a fi recompensați, ne trezim zilnic cu speranța că vom avea o zi bună și plină de realizări. O zi în care ni se vor recunoaște meritele și vom fi apreciați pentru efortul depus. La finalul zilei, unii dintre noi se simt tot mai descurajați, alții se înarmează cu răbdare că ziua mult așteptată nu va întârzia să apară. În momentele în care avem parte de reușite mai mult sau mai puțin așteptate, adesea nu știm să ne raportăm la ele, nu reușim să le interiorizăm într-o manieră benefică pentru sufletul și mintea noastră.

  Cum am putea să știm când ne trăim reușitele măcinați de propriile orgolii și raportându-ne la un sistem de valori șubred și împrumutat?

  Ne pasă prea mult de cum suntem percepuți. Dacă suntem plăcuți, amuzanți, considerați inteligenți sau carismatici. Părem siguri pe noi dar câteodată ne perturbă o vorbă aruncată la nimereală din partea cuiva drag de la care se presupune că avem așteptări. Te-ai îngrășat… sau Arăți ciudat în bej. Mâncarea are un gust neplăcut… Iar ai uitat să iei pâine… Ai gusturi proaste în materie de filme  sau un pur și simplu  Nu știu ce e cu tine de la o vreme, înainte erai altfel!

  Suntem o masă de gânduri și simțiri, învelite într-o carcasă perisabilă și nu reușim să ne apreciem pentru toate eforturile zilnice, pentru că trăim așteptând confirmări care riscă să nu vină niciodată, sau să nu vină din partea persoanelor care contează cu adevădat pentru noi.

  Dăm prea multă putere asupra sufletului nostru unor persoane interschimbabile, înlocuibile în timp doar pentru că ne crează impresia că își controlează mai bine ca noi gândurile și emoțiile.

  Cum ar fi dacă am închide ochii pentru un moment și ne-am goli de repere seci, de impresii și intenții care nu ne aparțin, de termene limită și critici nefondate, de momentele în care ne-am simțit penibil sau am fost nedreptățiți?

  Dacă i-am exclude pe cei care ne provoacă stări contradictorii și tensiuni inutile? Pe cei care pășesc de complezență printre visele noastre fragile și ne îngroapă de vii în eșecurile lor personale.

  Cum ar fi să ne distanțăm nu doar mental, ci și fizic? Să ne avântăm într-o calătorie fizică pe cont propriu unde să fim nevoiți să ne bazăm doar pe propriile instincte și impresii. Să ne trezim în situația în care nu avem cu cine să ne sfătuim sau cui să îi cerem subtil aprobare pentru deciziile noastre. Să ne confruntăm cu singurătatea așa cum este ea, câteodată dură și nemiloasă, alteori fragedă și revelatoare. Să ne contopim înainte de culcare în zgomotul pulsului din tâmplele încinse și să fim nevoiți să ne asumăm satisfacerea propriilor nevoi.

  Cum ar fi să învățăm să fim pe cont propriu indiferent de teama pe care o vom resimți gândindu-ne că e posibil să pierdem tot ce am clădit? Poate doar experimentând ruptura de influența celorlalți, vom avea ocazia să ne descoperim pe sine.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels

 

***Dana Nichițelea (Dana)*** – sunt absolventă de studii psiho-sociale, mamă, devoratoare de cărți, pasionată de filme și cești de cafea aromată, îmi plac plimbările lungi și singuratice pe care le alternez cu reuniuni vesele între prieteni dragi, prăjiturile cu ciocolată și diminețile leneșe. Aleg să mă mențin mereu ocupată desfășurând simultan activități diverse. Mă relaxează conversațiile cu persoane lipsite de false pudori, pentru care sarcasmul, ironia si o doză de cinism, nu reprezintă un punct de cotitură. Am debutat în februarie 2020 la Editura Heyday Books, Bacău cu volumul de proză scurtă “Povestea funcționarului care a devenit cuier”, sunt co-autor în cadrul colecţiei de nuvele "Nuanţe de piper şi ciocolată" - Editura Siono, Bucuresti, lansată în septembrie 2020, iar în februarie 2021 am publicat primul meu roman – La răsărit e ceață – Editura Heyday Books, Bacău. Pentru mine, Literatura pe tocuri reprezintă o comunitate de prieteni, un spațiu în care libertatea și curiozitatea se întrepătrund și un nou început alături de oameni pasionați de lectură.

6 COMMENTS

  1. De ceva timp, am conștientizat faptul că cel mai dificil drum e cel spre mine însămi și am descoperit că cea mai frumoasă aventură în această existență e să te cunoști în pleiada de stări interioare, în relațiile cu ceilalți, în relația cu divinitatea. Da, cred că cel mai important timp e timpul tău cu tine însuți.

  2. Ai dreptate, dar din păcate nu putem sa ne distanta chiar de toți. Sunt persoane apropiate pe care trebuie sa le suportam pentru totdeauna.
    Foarte bun articolul. Te felicit!

  3. M-a amuzat cumva comentariul tau si m-a si intristat simultan, pentru ca de cele mai multe ori ai dreptate. Chiar daca am pune distanta fizica intre noi si unele persoane, este dificil sa le extragem din esenta noastra.

  4. Am invatat tarziu pe pielea mea ca nu trebuie sa ma intereseze parerea altora,sa traiesc dupa propriu meu cod moral,cui ii place bine cui nu…
    Iar cu cei din jur daca prietenii ti-i alegi rudele ti le da cel de sus,vorba proverbului.
    Si totusi cu riscul de-a fi considerat egoist trebuie sa-ti faci timp ” pentru sufletul tau”

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.