Crăciunul și depresia mascată - Rubrica La vie en noir

Crăciunul și depresia mascată – Rubrica La vie en noir

  Mirosul de portocale. Bananele verzi care ne pândeau cuminți de pe șifonier, așteptând să-și schimbe culoarea. Părerea de rău cu care le împărțeam uneori cu frații și surorile care, la fel ca noi, se uitau cu jind și numărau în gând îmbucăturile rămase.

  Brăduții, fie prea încărcați și grași, capabili să ocupe mare parte din spațiul meselor improvizate pe care urmau să fie așezate platourile cu mâncare, fie prea golași pe alocuri, răsuciți spre colțul camerei, pentru a le ascunde handicapul. Globurile desperecheate sparte în momentele când înfulecam pe ascuns vreo bomboană căreia ne chinuiam să îi păstrăm ambalajul în forma inițială. Ca să nu ne dăm prea ușor de gol pofta și lăcomia, atentam întotdeauna la cele pooziționate în spatele bradului, ascunse de perete sau de mobilierul clasic și greoi.

  Hainele, câteodată noi, pe care le îmbrăcam în Ajun. Colindătorii de pe scara blocului pe care uneori îi primeam zâmbind, alteori ne prefăceam că nu este nimeni acasă. Planul pe care ni-l făceam pentru a doua zi, de a ne strecura afară din casă într-o încercare penibilă de a colinda pentru câțiva bănuți cerșiți pe la uși scârțăite, cu care ne cumpăram gume Turbo sau sucuri la dozator.

  Mirosul de mâncare gătită, sarmale, caltaboși și jumări a căror aromă se imprima subit în toate încăperile casei. Doar așa simțeam că vine Crăciunul.

  Rudele gălăgioase cu care împărțeam mâncarea și urările de mai bine. Vacanța prea scurtă dar plină de zăpadă apoasă, care ne făcea să uităm de cizmulițele roase, cu două numere mai mari sau de gecile care întotdeauna erau, fie prea mici, fie diform de largi.

  Cadourile ciufulit împachetate, conținând cărți, ori un pulover tricotat pe care îl probasem în avans să știm dacă ne vine bine, un fes, mănuși și mai mereu o ciocolată cumpărată cu săptămâni înainte, ascunsă ca un bun de mare valoare, în dulapuri înțesate de haine cu miros de naftalină și iz de săpun Fa sau Duru.

  Regretul cu care despodobeam bradul și reușeam să încâlcim instalația deși mereu ne promiteam că o vom împacheta atent, să nu ne dea bătăi de cap în anul următor.

  Nevoia de a crede în Moș Crăciun chiar și atunci când urmăream ascunși prin cotloanele casei, cu picioarele desculțe și reci, cum după ora de culcare, părinții se foiau ca să împodobească bradul. Emisiunile de la TVR cu glume pe care nu le gustam savoarea dar râdeam de bucurie că avem voie să le urmărim împreună cu adulții.

  Așa cum erau, sărbătorile de atunci reprezentau idealul pentru că nu aveam termen de comparație și nevoile noastre erau simpliste.

  Acum avem la dispoziție zeci de metode de a ne petrece timpul dar rar reușim să ne simțim în largul nostru și satisfăcuți în prag de sărbătoare. Pe fugă, irascibili, încărcați de problemele de la serviciu, preocupați de cheltuieli și din ce în ce mai des cu o stare de apatie îngrijorătoare, ne prefacem că nu totul se rezumă la masa de Crăciun și la cadourile pe care le cumpărăm grăbiți, fără a pune cu adevărat  suflet în alegerea lor.

  Servim cina de Ajun cu un ochi în telefon și o ureche îndreptată către un post TV pe care acasă nu îl urmărim niciodată, dar care ne scutește convenabil de la conversații pe care nu mai știm să le întreținem, cu persoane de care ne-am distanțat în timp.

  Mâncăm, dormim și lâncezim în pat, sau poate, ne agităm să demonstrăm că știm încă să ne distrăm,  refugiindu-ne prin pensiuni retrase, unde găsim ușor pretexte care să perturbe întreaga atmosferă. Apoi ne promitem ca în anul următor să procedăm altfel. Planificat din timp, cu chef. Nu ne punem niciodată problema că sunt șanse să nu mai sărbătorim un alt Crăciun și că tot ce avem este aici și acum.

  Sărbătorile scot ce e mai rău din oamenii depresivi și frustrați pentru că îi obligă să se comporte fals și să asimileze modele cu care nu rezonează. Excluși din grupurile sătule să le tolereze schimbările bruște de dispoziție și nemulțumirile, își adâncesc depresia în singurătate.

  Nu știm ce vrem de Crăciun atunci când nu am trăit Crăciunul cu bucurie în suflet niciodată. Ne axăm doar pe rolul pe care suntem nevoiți să îl jucăm pe moment și cu prima ocazie când rămânem singuri, abandonăm cu ușurință masca socială care ne obosește.

  Jucăm un rol pentru cei dragi și peste ani ne va surprinde lipsa de dorință a copiilor noștri care vor evita să-și petreacă sărbătorile în familie. Le vom reproșa că nu pun accentul pe ce este cu adevărat important în viață, că nu simt spiritul festiv și nevoia de a fi printre cei dragi, uitând că nici noi nu ne-am priceput să le insuflăm aceste valori și nici actori prea iscusiți n-am fost, în rolurile atribuite stângaci de stări de spirit inconsecvente.

  Bătrânețea conturează altfel lucrurile. Amintirile capătă o altă nuanță căci pentru a supraviețui noianului de nemulțumiri digerate în pripă și pe stomacul gol, am ales inconștient să modificăm, fărâmă cu fărâmă, momentele care ne-au cauzat durere. Am păstrat doar senzațiile în care am fost eroi neînțeleși sau victime contextuale, dar niciodată vinovați, nepăsători sau reci.

  Și ne mirăm că sărbătorile trec peste noi, lăsându-ne un gust amar chiar și când ne credeam pregătiți să le facem față…

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels

Crăciunul și depresia mascată – Rubrica La vie en noir

***Dana Nichițelea (Dana)*** – sunt absolventă de studii psiho-sociale, mamă, devoratoare de cărți, pasionată de filme și cești de cafea aromată, îmi plac plimbările lungi și singuratice pe care le alternez cu reuniuni vesele între prieteni dragi, prăjiturile cu ciocolată și diminețile leneșe. Aleg să mă mențin mereu ocupată desfășurând simultan activități diverse. Mă relaxează conversațiile cu persoane lipsite de false pudori, pentru care sarcasmul, ironia si o doză de cinism, nu reprezintă un punct de cotitură. Am debutat în februarie 2020 la Editura Heyday Books, Bacău cu volumul de proză scurtă “Povestea funcționarului care a devenit cuier”, sunt co-autor în cadrul colecţiei de nuvele "Nuanţe de piper şi ciocolată" - Editura Siono, Bucuresti, lansată în septembrie 2020, iar în februarie 2021 am publicat primul meu roman – La răsărit e ceață – Editura Heyday Books, Bacău. Pentru mine, Literatura pe tocuri reprezintă o comunitate de prieteni, un spațiu în care libertatea și curiozitatea se întrepătrund și un nou început alături de oameni pasionați de lectură.

5 COMMENTS

  1. Asa este, acum traim sarbatorile pe graba, in fuga, nici nu stim cand au trecut si dupa ele, ne trezim cu aceleasi probleme sau poate mai rau.

  2. Îmi place fiecare articol din aceasta rubrica! Te felicit inca o data pentru adevarul din articolul tău!

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.