Îndrăgostiții de la miezul nopții – Mieko Kawakami – recenzie
Îndrăgostiții de la miezul nopții – Mieko Kawakami – recenzie
Titlu: Îndrăgostiții de la miezul nopții
An apariție: București 2023
Nr. pagini: 287
Citisem anterior Povești de vară de această autoare, un roman care mi-a plăcut și datorită căruia chiar manifestam o curiozitate în ceea ce privește lecturarea unui alt roman de Kawakami, așa că iată-l!
Vreau să menționez de la început că dacă căutați aventură, suspans, mister, nu e este romanul potrivit pentru voi, căci sentimentul care te încearcă de la început până la final alternează între frustrare și ușoară dezamăgire. Această dezamăgire vine din conștientizarea inutilității unor destine care par să aibă totul și nimic în același timp. Vieți ale căror protagoniști sunt plictisiți să le trăiască și pentru care bucuria sau satisfacția reprezintă un concept străin.
Personajul principal, Fuyoko Irie, la doar cei 34 de ani ai săi, duce o astfel de viață în care nimic anume nu se întâmplă. Absolventă a unei facultăți față de care nu a simțit nicio atracție și angajată a unei edituri în postul de corector de carte, Fuyoko își duce traiul zilnic în cel mai anost mod cu putință – se trezește fără niciun scop, se deplasează robotic la birou, lucrează în tăcere fără a interacționa cu nimeni, ajunge acasă, mănâncă, privește în gol și doarme. Apoi reia programul fără entuziasm sau introspecție.
Depresia sa mascată este atât de puțin evidentă pentru cineva ca ea al cărui singur scop este să urmărească înșiruirea de cuvinte pe care se asigură că le dă o formă acceptabilă pentru a putea fi tipărite, fără nici măcar a-și concentra atenția asupra celor lecturate.
Un personaj fără păreri, fără hobby-uri, fără preferințe pentru lectură, muzică sau pictură, o esență fadă dar atât de disperată în singurătatea ei de a fi iubită și acceptată de cineva, încât apăsarea pe care cititorul o resimte este maximă. Autoarea reușește să transpună această stare de disconfort de parcă cititorul se face vinovat de eșecul pe care Fuyoko îl numește viață.
“În jurul capului, aveam o aură de păr vâlvoi, fire scurte și rebele, pe care nu le-am putut prinde la spate, umerii lăsați, cearcăne adânci, picioarele și brațele păreau scurte, în timp ce gâtul era lung și subțire. Mușchii din jurul claviculei și gâtului erau ieșiți în afară, pielea atârna ca și cum fusese descărnată, iar pe obraji îmi apăruseră câteva linii ciudate, în diagonală. Eram chiar eu, într-un cardigan si blugi de culoare spălăcită, la vârsta de 34 de ani, o femeie plină de amărăciune, care nu știa cum să se bucure de o plimbare pe o vreme splendidă, dar care se agăța disperată de o geantă plină cu tot felul de lucruri pe care alții le-ar fi aruncat fără să stea de două ori pe gânduri.”
Deși amorțită de ritmul banal în care conviețuiește, întâlnirea cu Hijiri, o fostă colegă de facultate, o determină să își abandoneze jobul stabil unde bătea pasul pe loc de atâția ani și să riște un job de corector în sistem freelancer. Hijiri are o viață palpitantă, activă, fiind o fire impulsivă și dominatoare, căreia nu îi este teamă să își impună ideile și să facă orice este necesar pentru a se asigura că lucrurile se desfășoară în favoarea ei.
Această interacțiune aflată la poli opuși, mișcă ceva în sufletul lui Fuyoko și trezește în mintea sa amintiri apuse care nu fac decât să întărească ideea că destinul său nu este decât o înșiruire de întâmplări scăpate de sub control, împinse dincolo de sfera înțelegerii unei persoane cu mentalitatea de acum.
În momentul în care îl cunoaște accidental pe Mitsutsuka, care pretinde a fi un profesor de liceu în vârstă de 58 de ani, viața lui Fuyoko capătă puțină culoare. Întâlnirile lor săptămânale, în care ambii caută cu disperare o conexiune autentică, se desfășoară într-un ritm lent, neasumat, pueril, romanța din sufletul ei desfășurându-se doar prin închipuiri nerealiste deoarece curajul de a face următorul pas nu există.
Când situația devine absurdă, Fuyoko realizează că o astfel de iubire este imposibilă, pentru că înainte de toate, nu are nimic de oferit pentru că ea însăși nu își aparține cu adevărat.
Cum să creezi o conexiune când nu ai nimic de dat la schimb?
Cât de important e să ai un sens când totul pare lipsit de culoare?
Este suficient să îți dorești ceva dacă nu știi cum îl poți obține?
O carte apăsătoare prin modul fad în care poate fi descrisă o viață umană lipsită de sens.
Am citit-o întrebându-mă oare câți dintre noi nu am fi la fel dacă nevoia de a supraviețui nu ne-ar împinge zilnic în afara sferei noastre de confort.
“Făcusem vreodată o alegere? m-am întrebat, privind telefonul mobil din mâini. Meseria mea de corector, casa în care locuiam, singurătatea, faptul că nu aveam cu cine să vorbesc… Putea toate astea să fi fost rezultatul unor decizii pe care le luasem cândva?
Undeva, în depărtare, am auzit o cioară croncănind și am întors capul către fereastră. Și mi-am dat singură răspunsul – nu alesesem nimic niciodată.”
Multumesc pentru impresii!