Interviu cu autoarea Nina Marcu

Interviu cu Nina Marcu-prozator, ziarist

     Zilele trecute, cam pe când – ca să vezi coincidență… – împlineam 31 de ani… Ştiu, ştiu, e o vârstă minunată, fantastică, superbă şi, din păcate, ireversibilă. Merci de urări. Le primesc pe toate. Numai că, eu, pentru deplinul adevăr, împlineam, ehei, 31 de ani, de când, într-o zi de vară, ne pusese popa, soțului meu şi mie, pirostriile pe cap şi ne cântase, cu simț de răspundere, Isaiia dănțuieşte. Aşa… Ce ziceam? A, da… Fix în ziua asta, ca un cadou făcut de Divinitate, de soartă, de Arci, pur şi simplu – Arci, nu ți-am spus, dar ai un nume absolut minunat – găsesc un mesaj: „auzi, n-ai vrea să ne dai un interviu la Literatura pe Tocuri?” Să leşin, parol, şi mai multe, nu, aşa m-am schimbat la culoare, în obrăjorii ca bujorii. Dar, cum era prea important mesajul, m-am căznit să nu mai leşin atunci, s-o las, dacă tot îmi vine, pe mai încolo. Ce, ăla era moment de vertij, amețeală și căzut din picioare? Şi i-am răspuns, fără ezitări şi rețineri, lui Arci (cam ca la sfatul popular, când am zis, tot aşa, un da ferm, acum, cum ziceam, nişte mulți ani): da!

    Bun. Şi bine. Numai că, după impactul de prim moment, au început să mi se zbată, ca fluturii nopții pe lângă lampă, o mie de gânduri. Hm… Să dau un interviu în Literatura pe tocuri. Eu… Mda… Literatură… Minunat, desăvârşit, inspirat cuvânt al limbii române. Eu, una, de prin cretacic şi până în prezent, îl ador. Îl iubesc. Îmi e drag. Pe tocuri… Clar, când pui tocurile alături de literatură, rezultă eleganță. Cu certitudine, stil. În mod sigur, rafinament. Categoric, finețe. Fără urmă de dubiu, delicatețe. Doar e pe tocuri, această literatură, nu, Doamne sfinte, în teniși sau şlapi… Adică, luat pe scurtătură, e la înălțime. E de bine. E de vis. Dar, oare, eu, fată simplă de la țară, fac față? Sunt demnă? Mă ridic la nivelul Literaturii pe tocuri?

     Mă duc, repede, să-mi iau unele, nişte tocuri, adică, pentru a încerca să mă încadrez în peisaj. Să fiu, măcar în parte, la nivelul Literaturii pe tocuri. Unele de opt, maximum zece centimetri iau, căci, mai mult, acum, nu se potriveşte. Or’şcât, am şi eu o vârstă, nu poci să mă bâțâi pe d-alea de 14… Da’ sunt, parol, tocuri subțiri, înalte, fine. Pantofi stiletto, nu mă-ncurc… Platforme nu port, şi nici tocuri groase, butucănoase, de fac piciorul, şi când nu e, buştean. (Fac şi eu, uite, ca un lăutar renumit, la care m-am dus o dată, de mult, pentru un interviu. Un interviu la ziar, adică, în afară de partea scrisă, îi mai făceam omului câteva poze. Şi el, pătruns de eveniment, de importanţa momentului, s-a dus în casa mare şi s-a pomădat, şi s-a parfumat, da’ s-a parfumat, nu s-a-ncurcat, şi s-a aranjat, şi şi-a făcut şi freza, și și-a gelat mustăcioara … Ca să dea bine la interviu. Şi eu, poftim, la fel ca ‘mnealui). Pus, gata, şi tocurile. Şi, da, cu Dumnezeu înainte!

     Of, e al naibii de greu – mai greu decât am crezut vreodată – să fiu de partea asta, a, ca să zic aşa, baricadei… Şi asta pentru că, mulţi, mulţi ani, eu am adresat, prin prisma meseriei, întrebările. Am fost, binişor peste 20 de ani, ziarist. Am scris la “Naţional”, “Jurnalul Naţional”, “Formula As”, ca să mă refer doar la cele mai importante. Aş putea, dacă-aş vrea, să mai fiu şi acum. Ziarist. Numai că, vorba lu’ Ilişoi, Viorel Ilişoi, noi suntem ziarişti de rit vechi. Scriem cu nerv, folosim metafore, epitete, comparaţii, facem, că aşa am învăţat, documentări în teren, transmitem, la centime, acel mesaj pe care dorim să-l transmitem, către cititori. Nu se mai pupă, din păcate, un astfel de mod de a face presă, cu vremurile, cu cerinţele, cu nevoile de azi. Mda… Ziceam de pus întrebări şi de dat răspunsuri… A trecut ceva timp de când n-am mai răspuns, ca acum, la unele. Să tot fie vreo şapte ani. De când am lansat, adică, romanul “Trăind clipa”. Căci, deşi am mai scris în continuare – şi că, da, sunt cam vrednicuţă şi, când mai lin, când mai amarnic, a venit şi inspiraţia, dar şi că scrisul ăsta e cam ca râia, aşa. Zici că-l laşi, când vin clipe grele, că te laşi de el, că nu mai vrei să scrii în viaţa ta, două rânduri. Dar, te ia cu rău de la lingurică şi nu ştii ce-ai. Cu medicamente şi hapuri, cu descântece şi vrăji, nu trece. Dar, te apuci să scrii alea două rânduri, de ziceai că nu le mai scrii, neam, şi, ce să vezi, a trecut starea de rău şi de lentoare. Da, râia te mănâncă şi-n călcâie. Da’ nici cu scrisul, când te bântuie virusul, nu e altminteri – de publicat, din diverse pricini, nu am mai publicat. Acum, adică în viitorul apropiat, sper la editarea, măcar, a unei cărţi, căci, în lucru am, pentru că așa s-ntâmplat, două. Şi, uite, Arci că, deşi am scris, deja, câteva rânduri bune, am cam bătut, cu graţie, câmpii. Trebuia să spun, ca omu’, cine sunt şi ce învârt şi, uite cum am întins pelteaua… Stai aşa, că acum îmi iese. Deci şi carevasăzică, mă numesc Marcu, Nina Marcu, stau – când stau, căci, de regulă umblu, plec, bântui mult – în Ploieşti, oraş pe care, nu ştiu de ce, îl ador, sunt căsătorită, cum ziceam, cu acelaşi om, de 31 de ani, am două – cele mai minunate şi mai speciale şi mai frumoase din lume – fiice şi da, pentru că mă chinuie talentul şi pentru că mă cheamă tainele scrisului, la vatră, scriu. Orice. De la ştiri, de şapte rânduri, la romane de sute de pagini. Acum, o iau, gata, cuminte şi organizat şi răspund, parol, cât pot de bine, întrebărilor tale.    

    1.Cum şi de ce te-ai apucat de scris?

     Sunt nărăvită de mult la treaba asta, cu scrisul. Boală veche, ce mai… Şi, cum am constatat, în timp, fără leac. O să sune ce spun, cam a clişeu, aşa… Însă, te asigur că e adevărul gol, goluţ. Scriu din totdeauna. Fără vreun motiv. Sau, pentru că vine din lăuntrurile mele să fac asta. Aş face – şi fac – asta, în loc de orice, altceva. Uit, dacă mă dedau scrisului, să mănânc, să dorm, să mă duc undeva, să respir. Şi de mine, în totalitate, uit. Ai mei m-au învăţat să citesc şi să scriu când aveam cinci ani. Ca să scape, cred, de corvoada la care îi supuneam mereu, punându-i, zi, noapte, când le era lumea mai senină, să-mi citească poveşti. Şi, dacă am învăţat buchiile, am dat, mintenaş, iama în toate cărţile din casă şi de la biblioteca – fată de la ţară, cum am spus, deja, fiind eu – comunală. Cu unele poveşti, eram de acord. Întru totul. Cu altele, nu. Deloc. Eu, în mintea mea, vedeam altfel acţiunea, personajele, replicile, povestea, în totalitate. Aşa că, am început, cu de la mine putere, să fac adnotări pe marginea paginilor cărţilor. Cu ce voiam eu să fie acolo, în carte. Adică, povestea nu mai era a autorului – oricare ar fi fost el – ci a mea, o zgâtie, ca să nu zic cum îmi venise să zic, care abia descoperise literele şi avea tupeu să schimbe întregul parcurs al poveştii. E lesne de-nţeles că mi-am luat, pe bună dreptate, papara cuvenită. Dar, m-am căpătuit şi cu tot felul de caiete şi plaivazuri şi, am înţeles că nu trebuie să mai mâzgălesc şi să mai chinui cărţile. Aşa că, făceam propriile mâzgălituri, în caietele acelea. Atunci şi mai târziu. Mi se părea că aşa trebuie să fie. Să scriu. Poveşti. Întâmplări. Fapte. Romane. Orice. Sau nimic. Nicio clipă n-am ştiut că este vorba despre talent – dacă-o fi – despre chemare, despre har. Nici cea mai vagă idee despre aşa ceva, nu aveam! Scriam şi citeam. Citeam şi scriam. Şi atât. Astea erau ca prăjiturile pe care mama le făcea, în mod obişnuit, în casă. Nu era nimic special, în faptul că trudeam – vorba vine – cu scrisul. Venea, ca o apă năvalnică, de departe, şi curgea, curgea, fără putinţă de întoarcere sau oprire. Desigur, scrisul îmi aducea şi probleme, şi bucurii, în egală măsură. Ai mei, ca să mă oprească din aceste îndeletniciri frecvente, îmi întrerupeau, în puterea nopţii, curentul, iar eu citeam cu lanterna – până m-am prins că aşa e mai bine, mă canoneam cu lumânarea, pe sub plapumă, de era să dau, Doamne sfinte, foc casei – şi, pe de altă parte, scriam, pentru prietene şi colege, cu uşurinţă, toate scrisorile de dragoste şi toate temele la limba română, ceea ce, desigur, îmi plăcea. Mi se spunea pe la şcoală că scriu bine şi că e musai să merg pe drumul ăsta, dar, recunosc că nu ştiam bine ce va să însemne asta. Îmi doream să fiu scriitoare, dar aflasem că o astfel de meserie nu există în nomenclatorul de meserii, ci doar scriitor de vagoane. Doar mai târziu, când am participat pe la concursuri literare şi am câştigat premii importante, m-am prins că aş putea să scriu, să zic aşa, profesionist. Am aflat, atunci, cu bucurie, că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, fără îndoială, mi-a explodat sufletul. Dar, am cotit-o, dinspre farmacie, unde mă îndreptasem profesional, spre presă. Nu, nu spre lumea literară, cum visam, cum îmi plăcea, cum îmi era la îndemână, ci spre cuvântul tipărit din ziar. Aşa a fost să fie. Şi, azi, cu toate peripeţiile prin care am trecut, ca ziarist, nu-mi pare, chiar nu-mi pare, rău. Cred că trebuia să fie astfel. Să gust, să înfulec, să adulmec hălci din ambele tipuri de scriitură. Ca să-nvăţ. Ca să ştiu. Ca să le fac mai bine. Căci, par cele două lumi, a scriitorilor şi a ziariştilor, la fel. Una. Indentice. Dar, doar par. În realitate, sunt total şi radical diferite. În presă, am păcătuit mult cu literatura – eram, ce mai, înhăitată cu metafora, cu liricul, cu poemele şi, Lucian Pall, redactorul şef adjunct de la “Naţional”, a trudit mult cu mine, de m-a dezbărat de ele – până am ajuns să scriu mai, cum să zic, pragmatic, la obiect, ca la – şi pentru – ziar, răspunzând întrebărilor de bază şi de căpătâi. Mai târziu, când am devenit mai organizată, a fost momentul să mă apuc să scriu, aşa cum visasem, şi romane. Nu ştiu, habar n-am dacă scriu bine. Pesemne că nu scriu prea rău, având în vedere că scriu, tot scriu, şi lumea nu s-a săturat de mine, încă mai aruncă pe mâzgălelile mele, câte un ochi. Ce ştiu cu certitudine este că scriu, orice, cu mare uşurinţă. Şi oricât, şi oriunde, şi oricând, şi pe orice… Adică pe bilete de autobuz, pe şerveţele, pe hârtie igienică, pe mână. Desigur, şi în agende. Doar că, atunci când scriu în acestea din urmă, naiba ştie de ce, nu mai înţeleg nimic. Am păţit-o când am scris “Cartea Primarilor”. Vorbisem cu aproape o sută de primari, notasem, exemplificasem, mă-ntinsesem, ce mai, luasem notiţe temeinic. Şi, când să scriu ce ziseseră oamenii ăia, nu mai ştiam, neam, ce-am scris. Am bâjbâit şi-am orbecăit, ca-n grotă, ca să-ncropesc nişte fraze normale.

    2. Cine e cel mai mare critic al tău?

     Nu ştiu ce să zic. De regulă, nu prea îmi e criticată scriitura. Şi nu vorbesc doar despre familie şi despre cei mai buni şi mai dragi prieteni, care îmi citesc, încă de pe când scriu la ele, manuscrisele, şpalturile, textele… La scris asta, cu necriticatul, căci, în alte lucruri, cum ar fi faptul că sunt total atehnică şi fac prostii multe cu telefoanele şi calculatoarele, mă ceartă toată lumea. Cred că eu îmi sunt mie cel mai crunt şi cel mai mare critic, în materie de scris. Niciodată nu sunt mulţumită, întotdeauna mă întreb dacă am folosit cele mai potrivite cuvinte, dacă am făcut cele mai bune descrieri de fapte, întâmplări, tipologii de personaje, dacă, nu cumva, puteam să scriu mult mai bine şi n-am scris. Este şi motivul pentru care nu recitesc niciodată ce scriu. Ştiu, nu e bine. Dar aşa procedez. Doar la final, când trebuie să dau romanul la editură, când fac corectura întregului material, mai adaug sau mai scot, pe ici, pe colo, câte un cuvânt. Nu mai mult, căci mă tem că deturnez cu totul sensul şi tema şi cursul. Şi mi-e milă de nopţile mele nedormite.

   3. Ce părere au colegii-cunoscuţii-prietenii când află că eşti publicată?

     Având în vedere că mi-a apărut, demult, la ziare, numele în josul unor texte, azi nu se mai miră nimeni, nu e ceva ieşit din comun. Ba, dimpotrivă, aş zice. Când se întâmplă, ca acum, când de destulă vreme, nu am mai publicat o carte, prietenii şi cunoscuţii mă întreabă când apare următorul roman, ce mai scriu, despre ce mai povestesc, cum stau cu inspiraţia.

    4. Ai sau ai avut jurnal personal?

     Am avut, da, pe lângă multele caiete cu pretenţie de romane, şi jurnal. Oho, demult, în adolescenţă. Mai multe, de fapt. Fără să mai vorbesc despre… mirificele – atunci – oracole, care, după cum erau concepute, tot un fel de jurnal erau. Apoi, cum am fost mereu prinsă în multe şi diverse activităţi, n-am mai avut timp de jurnal. Deşi, cine ştie, dacă într-o zi îmi vine să-mi scriu memoriile, pesemne că mi-ar fi prins foarte bine. Uite că, acum mă gândesc ce s-o fi ales de jurnalele alea, că n-am mai răsfoit, de multă vreme, vreunul. Cel mai probabil, le-au mâncat şoarecii prin podul casei părinteşti. Şi erau doldora de trăiri, de sentimente, de iluzii, de întâmplări, de câte şi mai câte.

      5. Te-ai gândit şi la apariţia cărţii în format ebook?

      Da, să ştii că m-am gândit. Îmi place, mai ceva ca un parfum fin, mirosul cernelei şi al hârtiei tipărite, îmi încarc rărunchii, mai temeinic decât cu aerul de respirat, când dau pagină după pagină, mă fericeşte foşnetul hârtiei, mor să citesc o carte, cum ar veni, carte. Când plec în vacanţă, jumătate, probabil, din bagaj, e cu cărţi pe care să le citesc la mare, la soare. Dar, da, m-am gândit şi la cartea în format ebook. Şi asta, cel puţin, din două motive. Întâi că, pentru o carte tipărită pe hârtie, în format clasic, costurile sunt destul de piperate. Şi editurile nu prea se înghesuie să suporte toate cheltuielile astea, pentru că, din păcate, cartea, chiar una foarte bună, nu se vinde, nu ştiu, ca pâinea caldă, să zic. Dacă nu ai o maximă notorietate, dacă nu te ştie lumea de la televizor, dacă nu scrii vulgar spre – scuze de cuvânt – porcos, dacă nu eşti amic de băute cu editorul, dacă nu eşti amanta unuia, nu te publică nimeni, dacă nu plăteşti tu toate costurile. Şi, de cele mai multe ori, cel care scrie, scrie, şi atât, nu are şi banii necesari tipăririi. Căci, plăteşte facturi ca tot omul şi, la noi, din romane, prea puţini, mult prea puţini autori trăiesc, efectiv şi bine, din vânzarea cărţilor. Aşa că, scriitorii apelează, ca să nu zic că se milogesc, la cei care au sau care ar putea, prin prisma funcţiei, să-i îndrepte către aceia care pot să ajute o carte să ajungă la cititori. Dar, care n-au nimic, nimic, cu lumea nebună a cuvântului scris. În acest sens, am, serios, un exemplu. De fapt, mai multe, dar o să-ţi povestesc doar unul, pe care, pentru că m-a marcat, l-am tot spus. M-am dus, acum ceva vreme, la unul, ajuns într-un post bun, la Consiliul Judeţean Prahova, ca să-i cer ajutorul pentru un roman. El, în timp ce mânca salam cu usturoi, mi-a spus oripilat şi, pentru a miliarda oară, citez: “Carte, doamna Marcu? Cine mai citeşte carte, în ziua de azi? Dacă veneaţi la mine cu o treabă serioasă, vă ajutam, dar carte? Ştiţi că vă citesc peste tot, pe unde scrieţi, dar carte?” L-am întrebat, mai mult de pamplezir, cam ce treabă serioasă ar vedea el, în cazul de faţă. Şi mi-a spus, textual, de era să mă lovească fibrilaţia: “Dacă făceaţi covrigi sau gogoşi la colţ de stradă, vă ajutam. Că veneau fonduri europene şi vă ajutam. Dar carte? Carte, domn’le? Cine mai citeşte aşa ceva, azi?” Mda, să mă-ntorc la al doilea motiv pentru care, cum am zis, m-am gândit la formatul ebook de carte. Şi el este dat de faptul că, mulţi tineri, dacă se îndreaptă către citit, o fac pe tabletă, pe laptop, pe telefon, nu în formatul clasic al cărţii. Deci, ca să-i prinzi de, să zic, clienţi, trebuie să vii în întâmpinarea lor, în felul acesta. Cartea tipărită pe hârtie e, da, fabuloasă. E la fel şi peste patru sute de ani. Cu, fără îndoială, coperta ştearsă, cu paginile îndoite, cu scrisul mai puţin lizibil. Dar vie. Şi vioaie. Şi vivace. Şi mirifică. Şi nemaipomenită. Şi… carte. Ca, dacă vrei, o femeie frumoasă, care rămâne frumoasă şi dacă are câteva riduri. Dar, pentru că mergem înainte, doar înainte, e musai să ne adaptăm.

     6. Ce surse de inspiraţie ai avut la scrierea romanului?

      Mda… La fiecare roman din cele câteva pe care le-am scris, a fost, pe lângă imaginaţie, şi un punct de plecare, o sursă, serioasă, de inspiraţie. Desigur, pe lângă expresii, cuvinte nu ştiu cum, care îţi trec pe la ureche, peisaje, chestii care îţi atrag atenţia. Deşi aveam în minte scheme ample pentru un alt roman, a apărut întâi “Cer deasupra unor răni deschise”. A fost aşa: am adunat pentru „Jurnalul Naţional” date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceste poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: „Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, „Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la „Jurnalul Naţional”: „Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: „O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” „Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Abia pe urmă, după ce am terminat cu “Cer deasupra unor răni deschise”, m-am întors la cea pe care, cum am zis, o pritoceam în minte, “Cumpăna unei vieţi”, numită ea. Am fost, cu ea, recunosc, privilegiată. Tocmai mie, la ceas de seară, să-mi iasă în cale aşa poveste… Făcusem, acum muuuuulţi ani, o amplă documentare, pentru ziarele unde scriam, într-o comună din Prahova. Cum îmi place să ascult şi să vorbesc cu oamenii, m-am întins, clar, mai mult decât era cazul, la peltea. Aşa că, am ajuns în gara de unde urma să iau trenul către oraş, chiar când trenul, ce să vezi, pleca! Am zis, recunosc, de nervi şi de indignare, câte ceva de spuma cerului albastru. Fir-ar să fie! Mai era alt tren abia peste vreo trei ore! Ce să faci în gara aia amărâtă – în fapt, o haltă vai de mama ei – atâta vreme? Atunci, am văzut, pe o piatră, un bătrânel. De fapt, observasem, când eu alergasem după tren, că el, deşi stătea în cumpănă – să se urce, să nu… – îl lăsase să plece. Straniu, mă gândisem. Cum să laşi trenul să plece, fără să te urci în el? Acum, îşi sprijinea fruntea în palme şi părea că tot cerul – ăla de-i luasem eu, mai adineauri, sfinţii la refec – i-a picat în cap. L-am salutat pe omul ăla, doar pentru că aşa se face, doar pentru că o cer regulile bunului simţ. Şi ca să treacă mai repede orele alea trei. Nici măcar o frântură de clipă n-am crezut că sunt pe cale să aflu cea mai fabuloasă poveste pe care o poate afla, în viaţa lui, un om. Aşa am intrat în vorbă, moşneagul acela învins de soartă şi eu, o ziaristă tânără şi dornică de exclusivităţi. Şi, de parcă m-ar fi cunoscut de o sută de ani, bătrânul m-a făcut, de îndată, părtaşă la o poveste cu adevărat terifiantă. Plecase pe front, în ’41, ca să-şi apere, ca tot românul acelor vremi, ţara. Şi, de atunci, până în seara aia când lăsase trenul să plece, nu mai călcase în satul de unde plecase! Nu pentru că n-a vrut. Nu pentru că n-a putut. Ci, pentru că, din păcate, n-a ştiut. N-a mai ştiut. Cine e. De unde a plecat. Ce-a lăsat în urmă. Că trebuie să se întoarcă aici. Avea altă viaţă. Altă identitate. Alt nevastă… Destinul îi fusese, haotic, deturnat, când el uitase tot, de o fetişcană care îl plăcuse. Şi a devenit, din Dumitru, Alexei. Puţine lucruri ştia, fără să ştie de ce le ştie: o băsmăluţă roşie, care flutura, bezmetic, în vânt, braţele unei cruci de piatră, câteva cuvinte de la „Veşnica Pomenire”… Avea întrebări, dar răspunsuri, nu. Îl chinuiau angoasele, dar liniştea nu-i venea. Până când, din întâmplare – dacă, ştiu eu, crede cineva că există ceva întâmplător pe lume – a ajuns în locul de unde plecase cu 58 de ani în urmă! Şi n-a ştiut ce să facă: să rămână cu ai lui, de unde plecase, ori să se-ntoarcă la ai lui, unde îşi înjghebase altă viaţă… Mă trec şi acum fiorii, când îmi amintesc cum mi-a povestit! Doar noi doi în gara pustie… Şi parfumul de liliac de la tufele din vecinătate. Şi povestea care a curs, ca o Dunăre absolut nestăvilită, peste mine. Multă vreme, nici să povestesc, la rându-mi, ce aflasem, n-am fost în stare. Cum încurcă Dumnezeu iţele sorţii, câteodată! Ar putea să fie totul lin, dar El, cine ştie din ce pricini, învolburează totul. Mai târziu, m-am întors, pentru închegarea poveştii, în satul acela şi am căutat familia din care plecase veteranul de război. Cu eforturi mari şi susţinute am aflat că nevasta omului, prima lui nevastă, iubirea lui mare, îl aşteptase, o viaţă, să se-ntoarcă. Murise cu un am înainte de întoarcerea lui şi, în ziua în care el călcase în curtea aceea, familia îi făcea pomană de-un an. Iar preotul, cum face de regulă, cânta „Veşnica Pomenire”. Aşa… M-am întins, văd bine. Deşi, în stilu-mi caracteristic, m-am aruncat în vâltoarea scrisului, fără să mai arunc un ochi în urmă. “Trăind clipa” urmează. Şi de restul căţilor nu mai zic, că pun, cu atâta poveste, cititorii Literaturii pe tocuri, pe fugă. Îţi povestesc, dragă Arci, altă dată, în alt interviu – m-am înscris, da, la o reeditare? – despre „Rug pe rugă” şi alte romane, care fi-vor, cu voia Celui de Sus, publicate. Să-ţi zic de “Trăind clipa”. În oraşul în care trăiesc, Ploieşti, există, pentru că aşa e normal să aibă un întemeietor de urbe, o statuie care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, călare pe un cal. Căci, deşi puţină lume ştie, el a fost cel care a transformat un sat neimportant, cum era Ploiescii, într-un târg strategic. La un moment dat, cal şi călăreţ se aflau în pericol să pice de pe soclu. Lucrarea, făcută cu pompă, se şubrezise şi necesita reparaţii. Ba, calului stăteau să-i pice şi coama, şi coada, şi toate cele, de rămânea ditamai voievodul fără cal. Autorităţile locale şi judeţene se cam ţineau, din eternele motive şi gâlcevi politice, de-o parte. Mai mulţi oameni de litere ai oraşului, printre care profesorul Nicolae Boaru, fie-i dreapta Tatălui alături, mi-au zis, la un moment dat, să scriu în ziarul local unde eram, atunci, redactor şef, un articol care să le atragă atenţia şi să-i determine pe capii oraşului şi ai judeţului să facă, da, ceva, pentru statuia Viteazului. Am scris un pamflet, care a fost citit, a plăcut, a stârnit râsete, dar cam atât. Calul lui Mihai, cu Mihai cu tot, era, pe departe, pe cale să pice de pe soclu. Adică rămânea cum am stabilit. Scrie o carte, mi-au zis amicii despre care am spus mai sus. Poate aşa îi convingem pe ăştia să repare statuia. M-am apucat, cu asumare şi responsabilitate, să scriu cartea aceea. I-am zis “Trăind clipa” şi am scris-o repede şi cu mult drag. După lansarea ei, s-a făcut oarece vâlvă, dar, din păcate, pentru statuie, în continuare, nu s-a făcut nimic. Bine, hai cu egalarea. Adică, altfel spus, cu volumul al doilea al romanului. De aici, de la statuia care stătea să pice, s-a născut un roman de dragoste care, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, a plăcut destul de mult. Şi a fost citit, ca să zic aşa, şi-n dungă. Lucru care, desigur, m-a bucurat şi m-a onorat. Nu-ţi spun mai multe, pentru că mi-ar plăcea, tare mult, să-l citeşti. Ca să nu zici, cumva, că predic apa şi beau ţuica.

7.Spune-ne câteva cuvinte despre cartea ta?

     Am să mă refer, acum, la unul dintre romanele la care, încă, scriu. Cu el am avut nenumărate peripeţii. Aşa că, ori va fi un succes nebun, când îl voi lansa, ori un fiasco total. Întâi că, o… prietenă din lista de facebook, mult mai pricepută ca mine la tehnici şi, clar, cu mult, foarte mult, timp liber, mi-a spart sau mi-a clonat contul, habar n-am, şi şi-a însuşit, din discuţia mea cu cineva, titlul romanului. Ba, ca să fie sigură, a şi publicat repede o carte cu titlul ăla. Apoi, eu, pricepută, cum am zis, am şters singură, cu mâna mea, aproape tot volumul al doilea. S-a dus. Şi am luat-o de la capăt, fără să mai ştiu cu precizie ce scrisem prima data. Am avut o serie de probleme familiale şi m-am oprit, o vreme, cu scrisul. Subiectul abordat aici e, zic eu, mai îndrăzneţ, mai acid, mai greu, mai altfel. Un ziarist, ca să dau un pic din casă, ajunge nenebun fiind, la spitalul de nebuni. Din cauza unor dezvăluiri la adresa unui fost preşedinte al ţării. Şi, nişte poliţişti, care sunt personaje îndrăgite şi în “Trăind clipa”, – e, dacă vrei, o continuare, pe departe, a acestui roman – încearcă să… facă dreptate. Îmi venise să spun mai mult şi altfel, dar mai bine o las aşa, agăţată în corcoduş. E multă acţiune, e mult suspans, e umor, e ironie, e dragoste, e lirism, e neprevăzut, e… roman. Al secolului. I-am zis aşa, romanul secolului, pentru că, circumspectă, tot bănuiesc că aia, “prietena”, stă cu ochii pe mine şi, măcar, păţită fiind, să nu-i mai dau idei. Am un titlu pentru acest roman, însă nu e bătut în cuie şi, mi se pare, era mai bun şi mai edificator ăla furat.

      8. Ce planuri/vise/dorinţe mai ai în afară de scris?

      Îmi doresc, pe lângă obişnuitele vreri de sănătate, fericire, dragoste, pentru mine şi pentru toţi cei dragi, să îmi vină copiii, şi de la marginea cea mai de pe margine a lumii, acasă, cât de des pot. Să nu uite drumul spre casă şi, tatăl lor şi cu mine să îi răsfăţăm şi să le facem, cum putem mai bine, toate poftele. Îmi place să-i văd, liniştiţi, mulţumiţi, fericiţi, pe toţi, în jurul mesei. Iar eu să-i privesc şi să mă încarc, până, măcar, la umătoarea vizită, cu toată pacea lumii. Îmi place, în general, să mă împrejmuiesc de oameni frumoși și prietenoși, de la care, mereu, am ceva de învăţat. Şi, îmi plăcea, mai în tinereţe, când cădeau ploi repezi, de vară, să-mi scot, fără ezitări, sandalele – cu tocuri – din picioare şi să fac drumul până acasă, desculţă. Senzaţia de libertate nu era nimic pe lângă ocheadele bulversate ale trecătorilor. Visez, mai ceva ca Borcea, la Champions League, desigur, când voi fi, din romanele mele, celebră și bogată, să am o casă la mare, pe malul ei, în buza ei. Să îmi beau cafeaua, cu ochii la ea. Să plâng, odată cu ea, când hohotește a disperare, în adâncuri. Să scriu povești magnifice, în timp ce-i privesc depărtările şi îi simt angoasele. Cel mai probabil, visul ăsta se poate împlini în altă viaţă. Dar eu – ce mă costă? – continuu să visez, în felul ăsta. Dacă ar fi să dau un nume tuturor celor înşirate de mine, aici, cred că i-aş zice, aşa, la prima mână, „Clepsidra cu visuri”. Ori „Şirag de gânduri ”. Ori „Dor de doruri”. Sau, de ce nu, „Foaie verde lobodă”. Nici „Sfadă prin noi răsărituri” n-aş zice nu. Şi, că nu mă pot opri, „Dansând pe tocuri. De zece”. Şi pun punct, Arci, trimiţând spre tine miile mele de mulţumiri.

Mulţumesc Nina că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări! Arci!

Mulţumim şi noi, Mili şi Iasmy!