Interviu cu scriitoarea Nina Marcu - Literpress Publishing

Interviu cu scriitoarea Nina Marcu – Literpress Publishing

1. Care este cea mai mare satisfacție a unui autor?

   Nina Marcu: Wow, intrăm direct în pâine. Îmi place! Satisfacţia cea mai mare pentru omul care scrie este, de departe, ca scriitura lui, concretizată în poveşti, să ajungă la cât mai mulţi oameni care citesc. Şi să atingă, să răvăşească, să mângâie, să aline, să pună pe gânduri. Într-un cuvânt – vorba vine, sunt mai multe – să facă din cititor un aliat, un prieten, un umăr alături. Dacă măcar una dintre chestiile înşirate se întâmplă, înseamnă că autorul nu scrie degeaba. Că a reuşit să transmită mesajul. Nu oricare mesaj, ăla care trebuie, ăla pe care scriitorul a vrut să-l transmită. Când eşti pe aceeaşi lungime de undă cu cititorul, ce să mai vrei?

2. În opinia ta există diferențe înte autor și scriitor? Ce înseamnă autor și ce înseamnă scriitor? Sau nu există nicio diferentă?

  Nina Marcu: Dacă e să răspund ca la carte, cele două sunt, în general, sinonime. În şcoală, la limba română, dacă nu se foloseşte scriitor, se face uz de autor. Însă, o să răspund strict, da’ strict din punctul meu de vedere. Se poate să am, se poate să n-am dreptate. Mie, cuvântul autor nu-mi place prea mult. De departe, îl prefer pe scriitor. Şi eu, deşi DOOM-ul zice una, vin şi spun alta, recte că există diferenţe între cele două. Nici nu se poate altfel. Şi, pentru că o să fiu un pic mai dură, precizez din capul locului că nu generalizez. Autorul – trec peste faptul că acelaşi termen este folosit şi pentru a vorbi despre un infractor: autorul faptei a făcut, autorul faptei a dres – este cineva care a scris o compunere bună la şcoala primară şi i s-a năzărit că e talentat la scris, deci, e scriitor. Autor e acela care scrie mult şi prost, la normă, fără a avea, de fapt, ceva de spus. Adică de scris. Autorul e cel care scrie nimic nu într-un tom, ci în serii de le uită şi sfinţii numărul. De multe ori, autorul e agramat şi scrie cu multe şi crase greşeli. Eu, acestui autor îi spun aşa: măi, dragă autorule, citeşte, citeşte, citeşte! Întâi literatură de-a noastră. Literatură, am zis. De să te destrami, la propriu, citind. Avem mulţi scriitori, autori, romancieri, poeţi, naratori, cum vrei să le zici, mari. Trebuie să-i parcurgi pe toţi. Mai multe cărţi de la fiecare. Vezi. Simţi. Constaţi. Savurezi. Înveţi. Mai ales, înveţi. Apoi, după ce ţi-ai făcut un bagaj substanţial, te bagi pe autorii străini. Iei la rând, mămică, întreaga pleiadă de Dumnezei ai condeiului. Trebuie să-i citeşti. Trebuie să înveţi de la ei. Trebuie să-i mănânci pe pâine, în loc de margarină. Ca să ajungi să scrii, nu e destul să citeşti poveşti nemuritoare. Sunt bune şi poveştile nemuritoare. Şi basmele lui Ispirescu sunt foarte bune. Vorbesc serios. Nu te iau în tărbacă. Doar că, nu e de ajuns. Dacă vrei mai mult, dacă vrei să scrii o carte, nişte cărţi… Eh… Trebuie să treci la muncă. Trebuie să citeşti. Trebuie să-l prezumi din mulţimea de autori pe acela care te inspiră, care te îndeamnă, la rândul tău, să scrii. Trebuie să te coalizezi cu personajul, indiferent din ce carte e el, cu care te identifici. Şi trebuie să te pui în pielea cititorului, a aceluia căruia i te adresezi. Să vezi ce vrea el. Ce-i place. Şi dacă tu eşti în stare să-i dai ce-i place şi ce vrea el. Uneori, cititorul vrea ceva scorţos, alteori vrea ceva scabros. Dar, trivial sau profund estetic, trebuie să ţii ritmul. Şi, musai, da’ musai, nu uita de gramatică! Asta e sfânta icoană din altar, la care se închină şi marii, şi greii, şi uriaşii. Gramatica e Născătoarea! Fără ea nu e nimic. Deci, nici tu autor! M-am pornit, da… A, cum spuneam mai sus, nu e o treabă oablă şi generală ce spun eu aici. Sunt şi autori care trudesc, care se omoară să depăşească această condiţie de autor, care citesc, care se perfecţionează în scris prin tot felul de cursuri, care, deşi nu strălucesc de talent, cu muncă multă pot să depăşească statutul ăsta. Pe ei, da, îi apreciez. Şi, cât pot, le sunt alături. Scriitorul e cel născut, nu făcut, să scrie. Aşa l-a născut mama lui. Şi aşa a vrut Pronia. Şi aşa i-au prezis ursitoarele la căpătâi: să scrie! Căci scriitorul are har, dar, talent, vână, zvâc, nerv, forţă. Pentru că la el vin, nechemate, toate cuvintele, toate emoţiile, toate sentimentele, toate trăirile lumii. Pentru că el, scriitorul, zic, scrie de dincolo de timpuri şi peste toate timpurile. Scriitorul e cel care scrie veridic, palpabil, corect, fără să-i pese dacă nu toată lumea va fi de acord cu scrisele lui. Scriitorul n-are nevoie de lecţii de scris, de reguli de la alţii, cică, mai învăţaţi. Scriitorul scrie, uneori, de rupe masa. Şi alteori nici nu pune mâna pe taste. Scriitorul nu caută subiecte pentru scris. Subiectele şi temele şi poveştile îl caută pe scriitor. Scriitorul scrie literatură. Pentru posteritate. Autorul scrie facil. Pentru a fi acum pe val. Dar, cum zice poetul, ce e val, ca valul trece… Scriitorul ştie să rupă frontiera între el şi cititor, ca să fie una, nu prin puerilităţi, ci prin profunzimi. Scriitorul este un artizan de cuvinte. El clădeşte, nu castele în Spania, ci drumuri viguroase pe care atrage cititorii. Uneori, oamenii care citesc, din călătorie în călătorie, ajung să le bătătorească. Drumurile alea, zic. Eliade, Rebreanu, Preda, Camil Petrescu, Caragiale, Eminescu şi mulţi, mulţi, foarte mulţi grei, au fost scriitori. Dacă ai vrut să mă întrebi şi ai omis, îţi spun eu despre mine. Sigur că accept titulatura generică de autor. Dar eu sunt, acum şi mereu, scriitoare. Trageţi voi concluzia dacă sunt lipsită de modestie sau dacă spun adevărul.

3. Câteva cuvinte despre cărțile tale.

   Nina Marcu: Mda… Cărţile mele… Să vedem. Prima carte publicată nu a fost şi cea pe care visam s-o public. Eu eram sub imperiul întâlnirii cu un veteran de război şi voiam să apară cartea care îi spunea povestea, Cumpăna unei vieţi. Dar realitatea a vrut altceva. Realizasem pentru Jurnalul Național, unde eram redactor, un amplu material despre eroii prahoveni, căzuţi la revoluție. În ziar, fiind spațiul restrâns, a intrat puțin din feliile de viață aflate. Aşa că, am fost îndemnată să le adun într-o carte. Da’ rapid, rapid de tot! Aveam 5 zile la dispoziție, cu tot cu timpul alocat tiparului, până pe 22 decembrie, când trebuia să lansăm cartea. M-am pus pe scris. Și o lume întreagă în mișcare. Au fost zile lungi, doar zile. Cu dormit pe apucate o juma de oră acum şi una peste zece ore, cu mâncat pe sponci, câţiva dumicaţi la vreo 48 de ore. Dar, am reușit. Aşa a apărut prima carte care mi-a purtat semnătura. Se numeşte Cer deasupra unor răni deschise. Asta era în 2004. Un an mai târziu, publicam, în sfârşit, şi cartea dorită, Cumpăna unei vieţi. Este un roman inspirat dintr-un fapt real, un veteran de război, întors acasă, doar din întâmplare, dacă există întâmplare, după 58 de ani. O poveste – şi nu o spun eu, ci toţi, absolut toţi care au citit romanul – absolut răvășitoare şi copleşitoare. În 2006, am scris Trăind clipa, vol. 1 și Cartea Primarilor, un tom complex despre cele 104 localități prahovene. Iar în 2008, volumul al doilea la Trăind clipa, un roman care a pornit, care s-a stârnit, care s-a iţit de la statuia întemeietorului Ploieștiului, Mihai Viteazul, și a făcut, spre bucuria mea, furori, nu doar în Ploiești și Prahova, ci și dincolo de granițele țării. Apoi, pentru că scrisul n-a mai fost binecuvântarea mea de până atunci, n-am mai scris vreo şapte ani. Singură mi-am rupt condeiul şi l-am aruncat aiurea. O prietenă foarte bună a stat pe capul meu ca picătura chinezească: scrie, hai, scrie, numai pentru tine, numai pentru mine, numai pentru furia scrisului care zace opintită în tine. De gura ei – sau, poate pentru că, deja, consideram încheiată penitenţa la care mă supusesem singură şi de bună voie – m-am apucat să scriu Tango la geamandură. Am scris vreo doi ani la primul volum. Şi l-am publicat în 2018, la editura Mythos. Acest prim volum este o oglindă, zic eu, fidelă, a unor realități cotidiene. Două lumi, două balamucuri, unul cu patalama, unul fără, sunt puse în balanță, converg, se intersectează, conviețuiesc. Al doilea volum al tangoului, publicat la aceeaşi editură, e un pamflet. Politic, social, uman. Cu personaje inspirate din cotidian, cu fapte, întâmplări, replici de zi cu zi, dar nu numai. Cum romanul Trăind clipa s-a bucurat de mult succes, o parte dintre​ personajele de aici apar și în Tango la geamandură. Anul trecut, în noiembrie – chiar de ziua mea – cu pandemia pe urme, primeam acasă romanul Destinul sărută de 3 ori. Editura LiterPress Publishing mi-a făcut bucuria, onoarea, fericirea, chiar, să publice acest roman şi să mă treacă în panoplia ei drept autor LiterPress.

4. De ce ai ales titlul Destinul sărută de 3 ori? O carte foarte bună, care mi-a plăcut.  De ce ai ales ca acțiunea să se petreacă în România și nu pe alte meleaguri?Interviu cu scriitoarea Nina Marcu - Literpress Publishing

   Nina Marcu: M-am apucat să scriu romanul acesta, când eram la mare, în Grecia. Firesc ar fi fost să continuu cu scrisul la al doilea volum al tangoului. Pe care, la momentul ăla, eram departe de a-l termina. Dar, atunci, acolo, mi-a venit, aşa, ca un abur, gândul noului roman. Versurile unui cântec pe care-l auzeam în copilărie, pe stradă, îmi tot chinuiau neuronul: „Doamne să nu mă omori, c-am iubit două surori!” Priveam la marea albastră din faţa mea şi-am înţeles că mintea-mi, care nu ştiu cum face corelaţii cu trecutul, cu unele cuvinte, cu dragostea, a plămădit, deja, o poveste. I-am cerut soţului telefonul lui, cu gând determinant să mai fac prostii şi prin agenda lui, nu doar prin a mea, şi am scris primele cuvinte care mi-au trecut prin cap, în legătură cu povestea plămădită: Pleacă! Nu pleca! Acesta a fost primul titlu al romanului. Pe măsură ce avansam cu povestea, mă întrebam dacă e cel mai potrivit nume pentru ce scriu. Aşa că, mai apoi, i-am spus Trei, apoi Sărut în trei. Şi, într-o zi, fetele minunate de la editura LiterPress, Iasmy şi Mili, cu care eram, deja, cum ar veni, în tandreţuri pentru publicare şi nu doar, mi-au propus cel mai bun titlu pentru romanul meu: Destinul sărută de 3 ori. Şi a rămas aşa. Schimbare inspirată. Căci, lumea care a citit chiar mi-a spus asta. Da, aş fi putut să plasez acţiunea altundeva, în afara ţării. Dar în altă parte erau lucruri şi locuri pe care nu le-aş fi ştiut la fel de bine ca pe cele de la noi. Era nevoie de multă documentare. Iar eu, nu doar că nu aveam timp pentru săpături, dar eram prea mult sub asediul poveştii, ca să mai deturnez sensul şi locul şi personajele. În plus, Destinul sărută de 3 ori este romanul scris cel mai mult la mare, pe nisip. Cine se mai gândea să facă documentare, când povestea, ca pescăruşii în zbor, ţipa să iasă la liman aşa?

5. După ce ai terminat de scris un manuscris îl analizezi și rescrii sau îl lași așa cum a ieșit și nu te mai întorci asupra lui?

   Nina Marcu: Eh, iar trebuie să mă dau, cum ar veni, în gât cu proastele mele obiceiuri. Sunt nemulţumită. Mereu sunt nemulţumită de ce scriu. Mi se pare că puteam să găsesc alte cuvinte, mai frumoase mai potrivite, mai calde, mai emoţionante. Aşa că, nu recitesc ce scriu. Nu mă uit în urmă. Pentru că, pe fondul ăla, al nemulţumirii, aş şterge, aş tăia, aş strica tot. Şi n-ar mai fi nicio carte care să-mi poarte semnătura. Aşa că, merg înainte, ca soldaţii din prima linie, fără să mă opresc vreo secundă asupra manuscrisului. Doar când sunt gata, când am terminat de scris, când trebuie să pregătesc materialul penru editură, intru pe text. Şi atunci, pentru că ştiu că n-am timp la dispoziţie să rescriu o carte, mai adaug vreun cuvânt, mai scot altul, mai corectez literele bătute aiurea. Nu intru în profunzimea romanului ca să modific, pentru că, pe lângă faptul că ar fi o muncă de Sisif şi eu n-am vocaţie de Sisif, aş strica tot sensul poveştii. Însă, voi nu faceţi ca mine!

6. Cum îți evaluezi manuscrisele? Cu ochiul cititorului, al criticului sau al autorului?

  Nina Marcu: Sunt primul şi cel mai mare critic al meu. Textul e musai să aibă acurateţe, stil, calitate literară, verosimilitate, autenticitate, zvâc. Altfel, pierd nopţile degeaba cu scrisul. Şi, când autorul zice: hai că-i bun, merge, vine cititorul din mine şi pune piatra în cătare, ca să dea: hm, nu e bine, nu e ce trebuie. Ca să nu fie zavistie, ori, chiar război între ăştia doi, cititorul şi autorul, am câteva persoane pe a căror abilitate şi pricepere şi sinceritate, în privinţa literaturii şi nu doar, mă bizui. Şi, când în mine, nu e mulţumit nici criticul, nici autorul, nici cititorul, înving opiniile apropiaţilor care-mi spun că e bine, e minunat, e perfect aşa cum am scris, cum scriu, şi să merg mai departe.

7. Au existat momente în timpul scrierii care te-au facut să râzi, să plângi, ți-au revenit în minte amintiri, etc?

   Nina Marcu: Da, desigur. Mai mereu. Eu trăiesc cu personajele şi cu poveştile. Râd cu ele, plâng cu ele, mă prăbuşesc cu ele sau, după caz, zbor cu ele. În plus, deşi scriu ficţiune, poveştile mele se încheagă pornind – sau vârând prin text aceste chestiuni – de la o vorbă, de la o expresie, de la o întâmplare, de la nişte versuri, de la un om, de la o privire, de la un val, de la o zbatere de aripă. De la ceva. Care, în bine, în rău, cândva, undeva, mi-au atras atenţia. Uneori, le folosesc de îndată. Alteori, ele zac, acolo, în minte, în suflet, în stare latentă, până le vine rândul la prim plan.

8. Atunci când scrii te folosești de documentare, povești auzite sau totul este numai imaginație fără nicio cercetare?

   Nina Marcu: Nu ştiu alţii cum sunt, vorba unui mare înţelept, dar eu sunt depozitara multor poveşti. Nespuse, nescrise, nevorbite. Aflate în timp, c-am vrut, că n-am vrut. Pe lângă faptul că am fost ziaristă – una de teren, de investigaţii, de observaţii, de oameni, de poveşti – am avut, am, şi capacitatea iscoditului. Sunt, recunosc, şi cam cu crăpături pe la mansardă. Unde oamenii întregi la cap nu văd şi nu simt nimic, eu, sărita, deja fac dintr-o firimitură o masă mare, cu de toate. Anul trecut la mare – vezi, iar mare… – întâi am făcut muncă de detectiv cu Fata de tătar. Nu ştiam nimic, nu aveam date, nu se întrevedea nimic spectaculos. Dar, din iscodit în iscodit aveam să aflu o poveste absolut fabuloasă de viaţă. Imaginaţia are rostul ei. Nu se poate să fii scriitor fără. Că nu scrii, nu ştiu, lucrări ştiinţifice, ca scriitor. Dar, poveştile tâlcuite se scriu cu documentare. Veridicitatea cuvântului, a propoziţiei, a faptei trebuie să transpară din prima. Nu ştiu, poate la mine, asta cu documentarea mi s-o fi trăgând de la ziarele unde am scris. Mi-a intrat în sânge. Aşa cum, atunci când eram ziaristă, aveam tendinţa de a scrie literar, spre disperarea şefilor mei.

9. Premiile literare – ce părere ai despre ele? Influențează cititorul? Sunt oneste?

   Nina Marcu: Nu ştiu ce să spun. De multă vreme, n-am mai participat la concursuri literare – ori alte evenimente unde se lasă cu premii. Ultima dată, acum naiba mai ştie câţi ani, am luat un premiu de excelenţă de la Mircea Horia Simionescu. Pe atunci, nu era facebook, nu era internet, nu erau atâtea cărţi publicate şi atâţia autori. Ceea ce pot să spun, este că există găşti, grupuri, bisericuţe. Unde, pe lângă oamenii de bună credinţă, sunt infiltraţi şi fanfaroni, şi veleitari, şi mediocri. Şi, în tipicul sistem românesc, o mână o spală, şi-o tot spală pe cealaltă. Dacă influenţează cititorul? Se prea poate să influenţeze. Sună bine să spui că ai luat diplome, premii, medalii, alte chestii de acest fel. Dar, cum nu sunt proaspăt premiată şi premiantă, nu pot să mă pronunţ.

10. În culisele lumii literare există preconcepții în legatură cu  genurile literare: romance , fantasy, thriller, erotic, young adult. Crezi ca numai proza și poezia reprezintă literatura și sunt demne de critica literară?

  Nina Marcu: Literatura e un concept abstract pentru mulţi. Ea nu înseamnă două vorbe, trei cuvinte, spuse într-o limbă română gregară. Dar e loc sub soare pentru toată lumea. Deci, pentru toate stilurile şi toate modalităţile de a spune poveşti. Ele nu numai că trebuie să existe. Dar şi duc înainte, fiecare după puteri, limba noastră. Caragiale, Eminescu şi Creangă au trăit în acelaşi timp. Au avut abordări diferite, au trăit diferit, au scris diferit, au spus lucruri diferit. Dar fiecare a avut cititorii săi. Niciunul nu s-a încurcat de altul, niciunul nu s-a călcat cu altul pe bătături.

11.Există elemente pe care le aduci voit în romanele tale? Adica: ambiguitate, ironie, descrieri la obiect fără să detaliezi, etc. Dacă da, nu te temi că cititorii  nu vor înțelege?

   Nina Marcu: Eu scriu cum îmi vine. Deşi, în cap, îmi fac planuri cum să fie personajele, cum să curgă acţiunea, cum să scriu vreun pasaj, când mă apuc de scris, povestea, cu toate ale ei, o ia cum vrea. Mult mai târziu, poate la corectare, îmi dau seama că eu voisem să scriu altfel. Aşa e, scriu cu ironie, sunt băşcălioasă, îmi plac oamenii cu simţul umorului. Ambiguitatea, mă gândesc că trebuie să fie într-o carte. E un mod de a interacţiona cu cititorii. Sunt de părere că aceia care mă citesc nu sunt ultimii, cum ar veni, cocoşi, de la gostat. Dimpotrivă. Oamenii care mă citesc sunt inteligenţi, fini observatori, atenţi la detalii, au inimă şi minte şi conştiinţă, deţin un vocabular bun, ştiu, cum zice poporul, calea pe vale într-ale cărţilor. Şi, atunci, mi se pare că le insult inteligenţa, dacă spun eu tot, dacă pun tot pe tavă, dacă nu le las şi lor o bucăţică de implicare în acţiune. Consider că e dreptul cititorului să facă supoziţii, să creadă ceva, să fie o prezenţă participativă, nu popândău. Când spun de oameni inteligenţi, nu mă refer la cei de la Academia Română. Pot să fie din toate sferele sociale şi profesionale. Acuma, na… Nu scriu în chineză, ca să nu înţeleagă nimic, cineva care citeşte. Dar, am spus-o şi-o repet, la fel cum mi-au spus-o şi o repetă şi alţii: scriitura mea nu e pentru toată lumea.

12. Făcând o analiză a literaturii care se scrie acum, peste tot în lume – ai rezerve? Sau ești entuziasmată?

   Nina Marcu: Se scrie mult, asta fără urmă de dubiu. Uneori, mai bine, alteori mai opintit. Dar e chestie de gust ce şi cum citeşti. Tonul e dat nu de la noi, ci din alte părţi de lume, mai civilizate, mai cunoscătoare, unde scrisul nu e cenuşăreasa, ca la noi. Spun asta pentru că, în cea mai foarte mare parte, dacă pot să spun aşa, la noi nu se trăieşte din scris. Din contră. E un consum imens de timp, de energie, de preaplin. Dar fără beneficii materiale. Şi care nu aduc decât foarte rar celebritatea. Eşti doar un pârlit de scriitor. Efemerul clipei e nota concludentă. Şi nu înţeleg, aşa stând lucrurile, de ce atât de mulţi oameni vor azi să fie scriitori. Eu, una, de foarte multe ori, m-am întrebat – şi mă întreb încă – de ce naiba scriu. Am avut o perioadă dificilă în ultimele luni şi mi-am spus că e cel mai fără sens lucru din lume să continuu să scriu. De ce naiba scriu? De ce, iar şi iar şi din nou, mă încăpăţânez să mă arunc în braţele şi verva scrisului. Aici, la noi, în România. Când e clar că, numai într-o ţară unde libertatea de expresie, intelectuală, culturală, artistică, e protejată şi la mare preţ, aş putea să acced la, cum să zic, liga campionilor literaturii. Dar, scriu pe mai departe. Pentru că am nişte prietene care se ţin de capul meu. Şi nişte cititori care îmi spun lucruri frumoase. Ştii, odată, la un ziar, un şef mi-a spus că, dacă un singur om, unul singur, citeşte ce scriu, înseamnă că nu scriu degeaba şi că nu trebuie să mă opresc din scris niciodată. Şi, probabil că mai scriu, pentru că, în mod bizar şi miraculos asta mă întregeşte.

13. Nu am să te întreb despre piața de carte din România. Dar aș fi curioasă să știu cum ar vrea autoarea Nina Marcu să fie piața de carte autohtonă? Ce lipsește? Sau poate nu lipsește nimic. Care sunt așteptările tale? Au fost depășite sau nici măcar atinse?

   Nina Marcu: Aici, aleg să răspund aşa, deşi, tema e extrem de ofertantă şi de actuală şi am foarte multe de spus: mi-ar plăcea ca eu să scriu şi atât. Să respect datele contractuale ale unei cărţi, dar, mai departe, să nu mă doară capul de drumul cărţii către cititor. Să am agent literar, care să mă promoveze, care să se zbată pentru tipărire şi editare, care să organizeze evenimente literare sau de altă natură, unde eu doar să mă prezint, care să se ocupe de contractul cu editura, care să mă facă mai celebră ca p-aia, cum o cheamă, Bianca, eh, care să-mi organizeze lansări fabuloase, unde eu doar să mă duc să dau autograf. Şi-aş mai zice… Dar ţi se pare că avem aşa ceva? Sau ţi se pare că, na, poftim, m-am trezit să cer prea mult?

14. Este greu pentru un autor român să se impună, să se facă cunoscut, publicat, în străinătate? Dar în România?

   Nina Marcu: Este greu. În România, cum să zic, m-am tot fript cu ciorba asta. În afară, e dificil pentru că trebuie să publici într-o limbă de circulaţie internaţională, ca să… fii în cărţi. Bun. Deci, traducător. Deci, promovare la nivel mare. Deci, publicitate. De unde bani pentru toate, când tu, ca autor nici praful de pe tobă nu-l iei la apariţia unei cărţi? În plus, presupunând că faci asta, e treabă grea şi cu traducătorul. Trebuie să găseşti unul care să ştie cum să adapteze toate expresiile şi cuvintele şi poantele. Uite, astea pe care le folosesc eu prin romane. Le traduce, oare, cât mai aproape de miezul lor? Altminteri, îşi pierd din valoarea stilistică, din efervescenţă, din nota proprie şi caracteristică. Dar, da. Să publici în străinătate, să te citească lumea de acolo, e mai mult decât o oportunitate.

15.Ce hobby-uri are Nina Marcu?

   Nina Marcu: În afară de scris şi de citit, îmi place să mă plimb. Vezi, la treabă nu m-aş trece prima dată… Poamă bună mai sunt! În vacanţe, îl înnebunesc pe soţul meu cu plimbările. Nu-i e mereu pe plac, nu-i convine mereu, că ar sta uneori cu un pahar de vin în faţă şi atât, dar merge cu mine peste tot. Îmi place să văd lucruri şi locuri noi. Să stau la poveşti cu oamenii. Să descopăr frumuseţi. Ori mistere. Să ascult muzică veche. Să grădinăresc. Să bucătăresc. Să prăjituresc. Să bat pe careva, când mă supără. Glumesc. Sunt paşnică. Dar prea devenisem preţioasă cu atâtea lucruri de bine înşirate. Şi-mi place, infinit îmi place, să vorbesc cu marea. Eu îi spun câte-n lună şi în stele, ea îmi şopteşte ori îmi hauie, după caz, cât de mult mă iubeşte. Ştiu. Ştiu că-i aşa. De multă vreme. Pentru că a fost dragoste la prima vedere între noi şi dragoste a rămas.

16. Câțiva scriitori pe care îi admiri?

   Nina Marcu: E mult prea mult spus admirat. Admiram prin gimnaziu şi prin liceu diferiţi scriitori, care reuşeau să mă catapulteze într-o lume teribil de măiastră. Uite, de exemplu, l-am admirat pe Chiriţă când m-a îndrăgostit de Cireşarii, l-am admirat pe Eliade când m-a dus la Nuntă în cer, şi pe Camil Petrescu atunci când mi-a trântit Patul lui Procust în cap, l-am admirat  pe Francisc Munteanu, când am citit Încotro?… Acum, am trecut de vârsta admiraţiilor. Acum îmi plac mai mulţi scriitori. Acum! Îmi place Elif Shafak, îmi place Eric – Emmanuel Schmitt, îmi place Tolstoi, îmi place Emily Bronte (nu ştiu de unde să pun punctele de deasupra lu’ e), îmi place Jane Austin, îmi place Ana Barton, îmi place Umberto Eco, îmi place Ahmet Umit, îmi place George Arion, îmi place Tatiana Ţîbuleac, îmi plac Camil Petrescu şi Mircea Eliade… Îmi plac mulţi. Şi i-am amestecat, nu i-am luat, cum ar veni, pe căprării. Dar aşa au ţâşnit din taste şi aşa îi las. Ţi-am spus că păcătuiesc grav că nu mă uit în urmă.

17. Unde se găsesc cărțile tale?

   Nina Marcu: Cele scrise mai demult, nu se mai găsesc. Deşi sunt foarte cerute şi căutate şi azi. Cui insistă, le-am trimis pe mail. Ca să nu rămână omul cu gândul că n-a citit ditamai scriitoarea. Tango la geamandură, sper să mai fie la Centrul de Cultură Prahova. Iar Destinul sărută de 3 ori se găseşte pe site-ul editurii LiterPress Publishing.

18. Ai un stil diferit, unic, putem spune. Au întâmpinat probleme cititorii față de stilul tău? Au avut nemulțumiri? Este un stil pe care îl poate asimilia orice cititor?

   Nina Marcu:Cititorii mei sunt, cum am mai spus, oameni deştepţi. Cu un IQ ridicat. Care ţin la glume şi la ironii. Care ştiu să citeasă printre rânduri. Care înţeleg jocul condeiului meu. Care gustă expresii, metafore, epitete, gen, stil, tot, şi-mi spun că toate sunt delicii. Care, înainte să mă citească pe mine, au citit pe unii mai mari ca mine. Care, şi dacă eu o dau în bară, că, deh, nu sunt perfectă, îmi rămân alături. Uneori, mă simt, astfel stând lucrurile, ca divele. Alteori, pe lângă faptul că mă întreb ce-am făcut să merit aceşti oameni, ştiu că, pentru ei, e cazul să mă mobilizez, maică, şi să ridic ştacheta!

Mulţumesc, Nina! Spor și inspirație!

Mulţumesc şi eu foarte mult. Mamă, cât am scris… Opt pagini… Nevorbită am mai fost, se vede treaba…

Cartea Destinul săruta de 3 ori disponibilă pe literpress.ro

Interviuri autori români

Interviu cu scriitoarea Nina Marcu – Literpress Publishing

 

6 COMMENTS

  1. Super interviu doamnelor! Intrebari interesante si la obiect iar raspunsurile …marca Nina.

  2. Foarte frumos interviul! Felicitări!
    Pe scriitoarea Nina Marcu am descoperit-o de curând, dar ceea ce am citit m-a impresionat. Are un stil unic, plin de viață, care te prinde și nu îți permite să lași cartea din mâna. Mi-as dori să am pe raftul bibliotecii toate cărțile domniei sale.
    Multă inspirație și spor la scris!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.