Memoria – David Lagercrantz – fragment

Titlu original: Memoria

Al doilea volum al seriei Rekke & Vargas

Limba originală: suedeză 

Traducere: Ioana Ghișa

Nr. pagini: 400

Colecția Fiction Connection. Crime

Editura Trei

  Claire Lidman e înmormântată de 14 ani, dar soțul ei, Samuel, vrea să demonstreze că ea trăiește. Hans Rekke și Micaela Vargas acceptă fără tragere de inimă cazul, mai mult ca să aibă ocazia de a lucra din nou împreună.

   Însă lucrurile nu se întâmplă deloc așa cum își imaginau ei. Rekke se trezește cu dușmanul din copilărie pe urmele sale, iar lumea Micaelei se prăbușește când își dă seama cu cine s-a înhăitat fratele ei.

  Profesorul Rekke se dovedește un Sherlock Holmes lipsit de aroganță, în timp ce polițista Micaela Vargas rămâne o luptătoare din Husby.

  Lagercrantz este noul rege al genului polar suedez. Le Parisien

 Cititorul nu va avea nicio problemă să se piardă în Memoria. David Lagercrantz atinge o notă unică în extinderea genului thriller. Netherlands Dagblad

 Capitolele scurte, dialogurile incitante și scenele de acțiune pline de ritm fac din Memoria o lectură extrem de agreabilă. Les Echos

  David Lagercrantz este un apreciat autor suedez și jurnalist de investigații. A debutat ca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Pandora M în 2016), povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan, tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie încă trei volume în continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară s-au bucurat de un enorm succes în întreaga lume. La Editura Trei a mai apărut și Obscuritas, primul volum al seriei Rekke & Vargas.

FRAGMENT

Memoria – Al doilea volum al seriei Rekke & Vargas

Patruzeci și trei

Ce urmăreau pe laptopul lui Lars Hellner era o filmare neclară de la o cameră de supraveghere din Piața San Marco din Veneția, la ora 18:22, în data de 22 martie din anul respectiv.

Probabil că era chiar din momentul de după ce fusese făcută fotografia de vacanță a lui Erik Lundberg. Dar dacă acea Claire din poză părea plină de viață — sau cum s‑o fi exprimat Rekke —, acum ea părea îngrijorată.

Părea să îi spună ceva băiatului care, potrivit comisarului, avea acum 13 ani, dar părea mai mic, cu ochi mari, vioi și păr brunet ondulat. Era firav și mic, iar în scurta secvență de numai șase secunde clătina din cap, de parcă maică‑sa îi spusese ceva de care el nu voia să știe. Făptura lui comunica emoție și vulnerabilitate și părea că nu se simte bine în acele haine. Avea un costum deschis la culoare și o cămașă albastră și părea să fi alergat sau să fi mers repede. Gâfâia din greu și se opri un moment înainte să fie scos din cadru de Claire.

— Ce părere aveți? întrebă Hellner întorcându‑se spre Rekke.

— Nu știu exact. Dar arată îngrijorător. Pare să se simtă fugărită. Ba chiar… Poți să dai înapoi? Vreau să mă uit la ceva.

Revăzură din nou secvența și Rekke se lumină la față, dacă nu bucuros, cel puțin alert și treaz, de parcă dintr‑odată îi treceau prin cap o mie de gânduri.

— Vorbesc engleză unul cu altul, nu? Sunt destul de sigur de ce spune Claire: „Vom lăsa mașina“. Ați găsit vreo mașină sau vreun vehicul care a rămas acolo și ar putea avea legătură cu ea?

— Nu avem nicio mașină în zonă nici înregistrată, nici închiriată pe numele Sara Miller, nu avem nici imagini cu ea la sosirea în Veneția. Trebuie să fi fost extrem de atentă.

Rekke își trecu mâna prin păr.

— Ați verificat ce mașini au fost ridicate din parcările din jurul Veneției în zilele de după dispariție sau care au rămas acolo prea mult timp?

— Am încercat, însă n‑am ajuns prea departe. Nu‑i treabă ușoară, știi și tu.

— Nu, însă nici ancheta asta nu e ușoară, i‑o întoarse Rekke. Poți să ne arăți din nou și celelalte imagini?

— Bineînțeles, răspunse Hellner și reluă fotografiile deschise când Micaela nu era acolo: șase imagini luate din unghiuri diferite în decurs de numai câteva minute.

— Ați remarcat ceva repetitiv în imagini?

Lars Hellner se gândi.

— De fapt nu, în afară de tipul de acolo.

Arătă spre un tânăr în pantaloni negri și cămașă cu model leopard, care se zărea chiar în spatele lui Jakob într‑una dintre imagini.

— Apare în două imagini, continuă Hellner.

— În trei, dacă o socotim și pe asta, în care e cu spatele, spuse Rekke și puse degetul pe altă fotografie, unde tânărul era într‑adevăr parțial vizibil.

Era ascuns de același grup de japonezi care apărea în fotografia de vacanță. Însă Micaela îl recunoscu după umeri și maniera elaborat‑feminină în care își ridica mâna stângă. Avea părul blond‑oxigenat, închis la culoare la rădăcini. Poate nici nu era atât de tânăr, probabil 35 sau chiar 40 de ani. Avea un inel în ureche și era elegant — și conștient de asta. Zâmbea, vizibil mulțumit de sine. Părea să fie un turist gay și era greu de crezut c‑ar putea avea vreo legătură cu Claire. Suspect era probabil că se uita la fiul ei, dar puteau exista o mulțime de motive. Băiatul atrăgea privirile în costumul său și cu silueta lui firavă, agitată.

— Se uită la Jakob. Într‑un fel libidinos poate.

— Da, și nu pare să fie surprins de cineva, continuă Rekke. Dar nu la asta mă gândesc. Uitați‑l aici.

Rekke ridică una din fotografii.

— Vedeți mâna dreaptă și degetul mare acolo? Este îndoit, nu pare tocmai firesc.

Hellner se uită la mâna bărbatului cu interes sporit.

— Da, exact, spuse el. N‑am observat până acum.

Rekke închise ochii o clipă.

— Ai un creion? îl întrebă. Sau ceva subțire și lung. Așa, mulțumesc.

Așeză pixul oferit de Hellner sub cămașă de‑a lungul antebrațului și îl ținu acolo, lăsându‑l să se sprijine pe degetul mare îndoit.

— Oh, Doamne! făcu Hellner. Exact așa. Bărbatul ascunde ceva. O armă? Un cuțit?

— Da, poate. Chiar dacă e greu de văzut, putem bănui ceva negru, o parte a unui mâner, apăsând pe degetul mare. Și ai dreptate, Micaela. Nu‑mi place cum se uită la băiat. Mă îngrijorează.

— Nu e bine.

— Nu, sfatul meu e să‑l găsiți pe acest bărbat, de preferat să‑l identificați. N‑am idee cum s‑au dezvoltat în ultimii ani programele voastre de recunoaștere facială. Dar cu puțin noroc, ar trebui să‑l găsiți pe mai multe camere de supraveghere și să identificați o adresă, un punct de pornire, inclusiv să‑l prindeți și să‑i puneți la cale un examen rigorosum.

— Poftim?

— Un interogatoriu riguros. Are ceva de spus, iar băiatul… un copil atât de mic totuși. Mă întreb… e ceva special cu…

Nu termină propoziția și păru dintr‑odată dezorientat. Apoi se adună și ceru telefonul. Se retrase, exact cum făcuse și ea, și chiar dacă nu auzi multe cuvinte, Micaela își dădu seama că îl sunase pe fratele său. Între timp, se întoarse cu Hellner la imaginile de pe camerele de supraveghere, încercând să înțeleagă observațiile lui Rekke despre băiat, dar nu pricepeau la ce putea să facă aluzie și discutară doar în linii generale cum l‑ar putea găsi pe bărbat.

Când Rekke își termină convorbirea și se întoarse la ei, părea serios, aproape șocat, deși își afișa obișnuita expresie politicoasă.

— Îmi cer scuze, sincer, spuse el. M‑aș bucura să‑mi trimiteți un fișier criptat cu imaginile și cât mai mult material. Dar acum trebuie să plec, din păcate.

— Nu, nu, protestă Hellner clătinând din cap. Am mai multe lucruri despre care trebuie să vă cer părerea.

— Îmi pare rău, continuă Rekke întinzând mâna și privindu‑l în ochi pe Lars Hellner.

Apoi îi făcu semn Micaelei să‑l urmeze, iar ea se simți ușor flatată. Era o parte de neînlăturat din viața lui. Se întorceau spre oraș și, cu toate că Rekke era din nou adâncit în gânduri și cu siguranță că nu mai avea nevoie și de alte probleme, Micaela își spuse că nu mai putea amâna.

— Te îngrijora noul prieten al Juliei, începu ea.

— Da, exact.

— Mă tem că acest prieten este fratele meu, Lucas, mărturisi ea și habar n‑avea cum ar putea să reacționeze el, dar se îndepărtă instinctiv un pas.

— Ce?

— Îmi pare foarte rău.

Rekke rămase nemișcat o clipă, în aceeași stare înghețată ca mai devreme.

— Știm unde sunt? întrebă el.

Ea îi spuse ce aflase de la Jonas Beijer, dar el nu reacționă. Rămase în aceeași poziție, bâiguind ceva ce suna ca o adresă. Însă nici acum nu dădu explicații și nu spuse nimic despre faptul șocant că fata lui se combinase cu banditul de Lucas. Parcă ar fi anticipat situația și singura reacție era că acum mergea mai repede. Micaela se văzu nevoită aproape să alerge ca să țină pasul cu el.

— Doar ca să știi, spuse ea. I‑am trimis mesaj lui Lucas că las baltă toate verificările care‑l privesc. Nu are niciun motiv să‑i facă rău.

Rekke tot nu răspunse. Merse mai departe și, când ajunseră acasă, formă codul de la intrare. Urcară amândoi în lift și abia atunci își dădu seama Micaela ce era cu el. Se afla într‑o stare de concentrare ca o transă și absorbea fiecare detaliu. Rekke se aplecă și văzu niște fire de prundiș pe parchetul liftului. Luă câteva și le cântări în mână. Apoi se ridică, deschise ușa liftului și spuse că venise cineva în vizită. Simți și Micaela izul de parfum rămas în casa scărilor și deschise ușa cu grijă. Doamna Hansson îi întâmpină cu o expresie care părea să ceară

scuze.

— A venit mama ta, i se adresă ea lui Rekke.

— Știu, răspunse el, dar nu păru să‑i pese.

Se duse la computer și introduse câteva cuvinte‑cheie în motorul de căutare Altavista, în timp ce spre ei veneau țăcănind niște tocuri ascuțite. Pașii aveau ceva sever: putere, i se părea — autoritate, dar și ceva insultător. În clipa următoare era acolo, mama despre care Micaela auzise atâtea, care îl luase pe Rekke de la școală ca să‑l transforme în pianist de concert de renume mondial și care multă vreme îi contracarase toate tentativele de a se retrage în habitatul său natural — logica și analiza empirică.

— Hans! strigă ea pe un ton sever.

Rekke nici nu ridică privirea, dar Micaela o privea vrăjită. Să fi avut vreo 75 de ani? Totuși, cu alură tinerească, zveltă, cu spatele drept, cu părul prins în sus, purtând cizme de călărie, o bluză albastră strâmtă și o pereche de pantaloni negri la fel de strâmți. Micaelei îi venea să se îndrepte de spate sau pur și simplu să facă o reverență, ca la vizita unei personalități importante. Femeia avea cu siguranță 1,80 metri, era încă frumoasă; cumva, semăna cu Hans, dar avea un aer mai aspru. O ducea cu gândul la o balerină foarte experimentată, cu pomeți ascuțiți și ochi mari și atenți.

— Hans, nici măcar nu mă saluți?

— Bună, mamă! Ai prins bibani?

— Ce? Da, doi. Cum păcatele mele știi?

— Pietrișul pe care l‑ai adus provine de pe cărarea de lângă cabana de pescuit de la țară și nu știu să ai altă treabă acolo decât să scoți plasa de bibani.

— Doamne, ești din nou pe manie?

N‑are încotro, se gândi Micaela.

— Sunt lucid, spuse el. Dă‑mi voie să ți‑o prezint pe Micaela. Prietena și colocatara mea.

Femeia, Elisabeth Rekke, născută von Bülow, o măsură pe Micaela din cap până în picioare, vădit nemulțumită. Era nevoie de o privire de uliu să‑ți dai seama de asta, iar Micaela o avea în acel moment; vedea bunăvoința jucată, dar și disprețul ascuns.

— În sfârșit, draga mea! exclamă ea întinzându‑i mâna. Am tot auzit de tine.

Micaela dădu din cap și se întrebă cum să‑i răspundă cu un compliment. Se mulțumi cu un „mă bucur“.

— Ești o tânără cu totul fermecătoare. Îmi place chipul tău. Dar când Hans are timp și nu e ocupat cu prostiile lui, ar trebui să te ia în oraș și să te îmbrace un pic. Noi avem un alt stil aici, în Östermalm.

— În primul rând, suntem plini de prejudecăți și ne credem superiori, comentă Rekke. Dar mă bucur totuși să te văd, mamă.

Își ridică privirea spre ea.

— Și sunt mândru că de data asta ai curățat singură năvodul. Lotte era liberă?

Elisabeth Rekke își privi mâinile.

— Ce… nu, nici vorbă. Dar nu puteam s‑o las să se descurce singură. Năvodul s‑a încâlcit ceva cumplit. Tocmai a sunat Vivian Sparre, scandalizată că circulă pe internet o imagine în care Magnus rânjește în fața lui Putin. Cred că ar putea da dovadă de mai multă demnitate.

— Habar n‑ai tu! murmură Rekke și se ridică cu privirea întunecată. Îmi pare rău, mamă, trebuie să fug. Voiai ceva anume?

— Of, Doamne, trebuie să vreau ceva anume, Hans? Eram îngrijorată și nu răspunzi când sun. Nu pot pricepe cum de ți‑ai abandonat cariera. Ai fi putut deveni orice doreai.

— Și tu, mamă. Dar niciodată nu e prea târziu. Când o să avem timp, o să vin cu Micaela, să te luăm și să‑ți schimbăm lookul. Acum, în anii 2000, s‑a mai schimbat stilul. Știai că am primit înapoi colierul pe care i l‑am dat Idei Aminoff?

— Nu‑mi spune de fata aia îngrozitoare! Cred că ar trebui să te împaci cât mai repede cu Lovisa.

— Vare, Vare, redde mihi legiones meas, murmură Rekke și se îndepărtă.

Începu să scotocească prin lăzi și buzunarele gecii, pe birouri și sub haine, la început păstrându‑și încăpățânat calmul.

Dar curând se întâmplă ceva cu toată ființa lui. Mâna începu să‑i tremure. Ochii îi rătăceau și alerga prin apartament, răscolind și întorcând cu susul în jos tot ce vedea. Aproape ca într‑un dans, mama lui și doamna Hansson se învârteau în jurul lui. Micaela era sigură că asista la o scenă care se desfășurase de multe ori înainte.

— Ah, Doamne, ce cauți, Hans? întrebă Elisabeth Rekke.

— Cheile de la mașină, nu? interveni doamna Hansson.

— Da, exact, răspunse Rekke.

— Le‑am ascuns de tine, Hans. Nu cred că ai fost în formă destul de bună ca să conduci. Și, sincer, Hans, nici acum n‑ar trebui să urci într‑o mașină.

— Nu am de ales, Sigrid. Te rog, dă‑mi‑le acum, spuse el cu o autoritate așa de iritată în voce, că doamna Hansson nu făcu decât să aprobe din cap și merse să le aducă de undeva din străfundurile apartamentului.

Apoi Rekke îi spuse Micaelei să vină cu el și plecară amândoi în timp ce doamnele protestau înăuntru.

— Mergem la Trosa, zise el când coborâră din lift.