Paradisurile artificiale. Despre vin și hașiș de Charles Baudelaire

Paradisurile artificiale. Despre vin și hașiș, de Charles Baudelaire-recenzie

Editura Art, 2017

Titlu original: Du vin et haschisch (1851)

Les Paradis artificels (1860)

Traducere de Constantin și Gabriela Abăluță

Numar pagini:181 

Raiuri artificiale! Voi, pâcle aurii,

Visări divine, acru iz, moarte vie, blândă

Uitare a femeilor ce prea mult le-ndrăgii

Și-a chinurilor duse ruinându-ne încă.

(Paradisurile artificiale)

  Charles Baudelaire, cunoscutul poet francez, „tatăl” esteticii urâtului și Florilor răului, a dus o viață dezordonată, cu decăderi și depresii, tentative de sinucidere, consum de droguri și tratamente pentru sifilis (boală care i-a provocat moartea când avea patruzeci și șase de ani). Vina pare să o ducă moartea tatălui, pe când Charles avea șase ani și căsătoria imediată a mamei cu un ofițer. Plecând de acasă înainte de majorat, reușește cu greu să ia bacalaureatul, iar banii din moștenire (o sumă considerabilă) se duc ușor, fapt ce îl determină să scrie diverse articole, care să îi suplimenteze veniturile.

  Volumul de față, Despre vin și hașiș; Paradisurile artificiale, cuprinde o serie de articole în care Baudelaire face o analiză medicală și poetică a drogurilor, exprimându-și în egală măsură preferințele.

  Prima parte, intitulată Despre vin și hașiș ca mijloace de multiplicare a individualității, este un soi de schiță a Paradisurilor artificiale (unele pasaje sunt reproduse întocmai în Paradisuri). Vinul, în opinia consumatorului, e asemenea omului: nu vom ști niciodată până la ce punct poate fi stimat și disprețuit, iubit și urât, și nici de câte acțiuni sublime sau nelegiuiri monstruoase este capabil. De aceea, să nu fim mai cruzi față de el decât față de noi înșine și să-l tratăm ca pe egalul nostru (pagina 15). Pe când hașișul, deși consumat de autor în cantități considerabile, este condamnat, deoarece provoacă halucinații, iar durerile sevrajului sunt cumplite. Hașișul este neprielnic acțiunii. Nu consolează ca vinul; nu face decât să dezvolte personalitatea umană în circumstanțele reale în care este plasată (pagina 26). În același timp, Baudelaire este conștient de reacțiile adverse ale excitantelor, cum ar fi teama, împinsă până la nebunia cea mai meticuloasă de a mâhni pe cineva – este pedeapsa meritată pentru că ți-ai aruncat personalitatea în cele patru vânturi și acum îți este greu s-o aduni și s-o concentrezi (pagina 33).

De aceea, trăiește în singurătatea gândului tău și evită să mâhnești oamenii (pagina 32).

  Cea de a doua parte a volumului, Paradisurile artificiale, îi este dedicată unei anume J.G.F., despre a cărei identitate s-a speculat mult, concluzia fiind că este vorba despre o ființă imaginară sau mai multe, ale căror trăsături au fost contopite într-una singură.

  Aici, hașișului îi este dedicat un Poem, „cu gust pentru infinit”, în care sunt evocați autori celebri, personalități ale lumii occidentale și orientale. Unii diluează hașișul cu tutun, cafea sau ceai, alții îi accentuează efectele cu diverse băuturi alcoolice. În opinia lui Baudelaire, beția cu hașiș are trei faze destul de ușor de distins: primele semne, ca și simptomele unei furtuni îndelung nehotărâte, apar și se înmulțesc chiar în toiul acestei neîncrederi. Mai întâi te cuprinde o anume ilaritate ciudată, irezistibilă. […] Această veselie […] durează destul de puțin. Apoi, o bunăvoință blândă, trândavă, mută și derivând  din impresionarea nervilor. Apar și schimbări fizice: senzație de frig, dilatarea pupilelor, subțierea buzelor și o senzație de sete pune stăpânire pe individ. Din când în când, te trece un fior care-ți comandă o mișcare involuntară precum tresăririle care, la sfârșitul unei zile de lucru sau într-o noapte zbuciumată, preced somnul definitiv (paginile 50-62). Halucinațiile nu sunt decât o maturizare a visului la care este condamnat creierul intoxicat de hașiș.

  Cea de a treia parte concentrează experiența de consumator de opiu, pentru care autorul aproape a făcut un cult: Un opioman. Admirator al Confesiunilor unui opioman englez de Thomas de Quincey, acesta face o analiză amănunțită a volumului, ca pe o tapiserie fantastică sub ochii cititorului (pagina 91).

  Tot în acest articol, Baudelaire vorbește despre copilăria nefericită, despre educația primită, despre profesori (pagini de memorii îmbătate de aburii narcoticelor). Așadar, explică nevoia de opiu, de a alina durerile unui organism slăbit de acele deplorabile aventuri din tinerețe (pagina 115).

  Despre efectele opiului aflăm că e toropitor, pentru inteligență, cel puțin; nu îmbată; dacă laudanumul, luat într-o cantitate prea mare poate să îmbete, asta nu se datorează opiului, ci alcoolului pe care îl conține. […] Vinul îl privează pe om de autocontrol, în timp ce opiul face acest control mai simplu și mai calm (pagina 117).

  Confesiunile autorului sunt de o sinceritate enervantă, mărturisite și analizate din mai multe perspective, căci el nu a vrut să facă o carte de pură fiziologie, ci una de morală: a dorit să dovedească faptul că cei care caută aceste paradisuri artificiale își construiesc de fapt infernul, îl pregătesc, îl sapă cu un succes a cărui premoniție i-ar înspăimânta, poate (Baudelaire, Conferința de la Bruxelles, 1864).

Cartea Paradisurile artificiale. Despre vin și hașiș de Charles Baudelaire poate fi comandată de pe site-ul Editura Art

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărţi Editura Art

Paradisurile artificiale. Despre vin și hașiș de Charles Baudelaire

6 COMMENTS

  1. Foarte interesanta carte! Ca de obicei, ti-am recunoscut stilul, Andreea! Hasisul iti da senzatie de frig? Hm, clar nu mi-ar placea :)) Tot mai bun vinul! :))

  2. Mie îmi plac și Beaudelaire și simbolismul 🙂

    La un moment dat, voi citi/analiza și eu această carte!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.