Pe cine nu lasi sa moara…-Anamaria Ionescu-Editura Tritonic

Pe cine nu laşi să moară… de Anamaria Ionescu

Număr pagini: 175
Editura Tritonic
Anul 2013

Proaspătă şi mereu surprinzătoare, proza Anamariei Ionescu reuşeşte cu fiecare pagină să ne apropie de întâmplările personajelor sale, iar la final ne face să ne întrebăm dacă acestea nu sunt cumva poveştile noastre, ale tuturor, cu bucuriile şi tristeţile de zi cu zi.

Adrian Voicu

Autoarea Anamaria Ionescu surprinde la fiecare pas, dar de data aceasta în cartea Pe cine nu laşi să moară... am simţit de parcă s-ar fi metamorfozat. Cele 17 poveşti prind viaţă cu ajutorul cuvintelor, personajele sunt îndrăzneţe, faptele lor sunt complexe, iar vocabularul iese din matcă şi spune lucrurilor pe nume fără să se teamă.
Mi-a plăcut foarte mult că a depăşit acea barieră şi a transformat totul într-o multitudine de aventuri pentru toate gusturile. Participi cu sufletul când un copil transmite ce simte ca autist sau când un criminal se ascunde de mulţi ani sau pur şi simplu când cineva face alegeri greşite şi trebuie să suporte consecinţele.
Ce este adevăr şi ce este ficţiune? Un răspuns dificil pentru că autoarea se joacă foarte bine cu replicile. Titlul în sine este sugestiv şi te duce cu gândul la celebra expresie: Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti, iar poveştile sunt o înlănţuire de aventuri menite să ne pună pe gânduri.

Pot afirma că am citit cu deosebită plăcere şi fiecare istorioară mi-a înseninat momentele de incertitudine literară, dar şi călătoriile mai lungi pe care am fost nevoită să le fac în ultima vreme.

Am ales pentru voi câteva fragmente din carte pentru că am vrut să surprindeţi la fel ca mine emoţia, viaţa.

Iepuraşul de muselină

„-Sigur că înţelege, femeie, bodogăni bunicul din spatele ei. E autist, nu e surd!
Nu le-am răspuns nimic. Nu am putut. Mi-era prea teamă ca să pot să vorbesc. În general oamenii cred că autiştii refuză să vorbească. Adevărul e că pur şi simplu ne e greu să ne găsim cuvintele. E ca atunci când înveţi o limbă străină. Înţelegi ce spun ceilalţi, dar când trebuie să spui tu ceva, simţi că nu ai cuvintele la tine.”

Rugăciunea

„El nu credea în Dumnezeu. Nimic din viaţa lui de până atunci nu îl făcuse să îşi pună speranţa în vreo entitate care să intervină atunci când omul era pe marginea prăpastiei. Se luptase întotdeauna singur. Dacă exista, probabil că Dumnezeu nu îşi bătea prea mult capul cu el.
Acum mergea încet către sala de operaţii. Cele două asistente, care îl însoţeau, încercau să-l încurajeze. Deşi nu era nevoie. Nu îi era frică, nu avea ezitări.”

„Se ştiau de când lumea. Sau aproape. Poate că de data asta multă lume nici nu şi-au dat seama că era ceva între ei. Asta şi, bineînţeles, conjunctura. El avea ceva stabil de mai mulţi ani. Ea trecea dintr-un vârtej sentimental în altul, ca un marinar care se încăpăţânează să-şi cârmească barca prin furtună, deşi a uitat de mult unde trebuia să ajungă şi de ce.
A trecut o viaţă şi mai bine până când au recunoscut în sinea lor ce simt unul pentru celălalt. Şi încă una până când au avut curajul să-şi arate sentimentele unul celuilalt. Căci de rostit nu au rostit niciodată nimic. Ci mai degrabă, cele nerostite. Iubirea lor nu se exprima prin vorbe, ci prin gesturi, mângâieri şi sărutări. „Te iubesc” nu erau prin cuvinte, ci niște priviri. Şi totul se petrecea firesc, fără pregătiri, fără repetiţii.
Se spune, însă că orice minune ţine numai trei zile. Sau pe acolo…În mijlocul fericirii a apărut boala ei. Fiecare zi de viaţă devenise o luptă. Chipul delicat devenise bolnăvicios. Trupul bine făcut se transformase într-o epavă care aducea din ce mai mult cu Smeagol din „Stăpânul inelelor”. Chiar şi pregătirea unei căni de cafea era o aventură. Apoi doctorii au adus în discuţie posibilitea unui transplant de rinichi. Era riscant. Şi pentru ea şi pentru donator. Doar el şi câţiva apropiaţi deciseră să facă testele pentru compatibilitate. El s-a dovedit a fi compatibil. Deloc surprinzător. Simţeau că sunt una şi aceeaşi fiinţă de multă vreme. Probabil dintotdeauna. Dinainte de a se naşte. Un amic îl întrebase ce avea să facă dacă organismul ei nu ar fi acceptat transplantul. Dacă, în ciuda sacrificiului lui, avea să o piardă? El ridică din umneri şi răspunde:
Atunci o parte din sufletul meu şi o parte din trupul meu se vor duce în mormânt cu ea.”

„Înainte de operaţie o văzuse rugându-se. Ea credea. Murmura rugăciunea cu buze tremurânde, în timp ce lacrimile curgeau neîntrerupt din ochi şi se înnodau sub barbă. Îşi aminti că citise sau auzise undeva că Dumnezeu ar asculta mai degrabă un plâns sau un ţipăt, decât vorbele unei rugăciuni rostite formal.”
„Îi puse masca pe figură şi simţi cum i se închideau pleoapele. Cu un ultim efort, mintea lui ţipă:
-Hei, Tu, Ăla de sus! Dacă exişti cu adevărat, nu o lăsa să moară!”

Aştept cu nerăbdare ca autoarea să publice şi alte cărţi pentru că ştie să se joace cu pericolul, iar adrenalina se simte când apar în scenariu aventura, investigaţiile, crimele. Dovadă sunt cele două poveşti Ultima vacanţă de vară şi Recidiva. Dacă ar fi fost transformate în romane, ar fi ieşit ceva deosebit, dar cine ştie ce surprize ne va rezerva în viitor.

Mulţumesc autoarei Anamaria Ionescu pentru oportunitatea de a descoperi cartea Pe cine nu laşi să moară…

Autor: Mili