Povestea lui Sanducu

 Povestea lui Sănducu

       La marginea pădurii dintr-un micuț sat este așezată o căsuță albastră cu pereții umezi și cojiți, acoperișul cârpit cu fânul uscat aproape stă să cadă. Căsuța e înconjurată de un gard mic din lemn, pe  portița deschisă un băiețel purtând pe spate o desagă de lemne intră cu capul plecat. În soba mică din colțul singurei camere aprinde focul cu cele câteva lemne pe care tocmai le-a adus, în colțul celălalt al camerei în patul improvizat stă mama cârpind singura pereche de șosete a lui Sănducu. Patul era format din câteva scânduri așezate pe patru butuci de lemne, salteaua era formată din fân acoperit cu saci de iută, să țină de cald.
         Sănducu are 7 ani și locuiește cu mama lui Ioana, pe tatăl său nu l-a cunoscut, știe doar că a plecat să muncească, și dus a fost. Măicuța sa a muncit mult să-l crească și acum zace bolnavă de o boală, doar Dumnezeu știe ce are, că la medic nu vrea să meargă, până în sat sunt cinci kilometri iar bani de medic de unde.
       – Ai venit puiuțul meu? Primăvara e aici, nu mai e mult și renunțăm la căldura sobei.
          Băiatul o privește duios, se apropie, o sărută cu grijă pe frunte.
        – Mă duc în sat, am să lipsesc până deseară, o să aduc turte de la tanti Florica.
        – Ai grijă de tine, să nu întârzii mult iubirea mea, altfel o să mă îngrijorez.
          Soarele-i strălucea în părul negru ca abanosul, tenișii rupți în talpă-l băteau la călcâie, prea mici fiind, Sănducu se opri lângă râul din mijlocul pădurii, băgă mâna în apa rece și-și spală fața, după care pleacă mai departe la tanti Florica. De când mama sa era bolnavă Sănducu o ajuta pe bătrânica văduvă pe lângă casă în schimbul câtorva turte și de ale gurii. După câteva ore de lucru Sănducu pornește spre casă cu câteva turte și câțiva cartofi de la tanti Florica, obosit fiind se așează lângă un copac să se odihnească și ațipește.
        – Ce faci puștiule?  O voce gingașă se auzi în spatele băiețelului.
        – Cine vorbește? Cine sunteți domnule iepurilă?
          Un  iepure mare, alb stătea lângă un coș cu ouă roșii și cozonac. Ochii lui sclipeau, emanând o căldură, o privire plină de dragoste.
        – Sunt iepurașul de Paște, vrei să ne jucăm?
        – Da, sigur, numele meu e Sănducu, eu aș vrea să ne jucăm de-a ascunselea.
         Râsul băiatului răsuna peste pădurea parcă amorțită de iarna care a trecut.
         „Oare când au înflorit pomii?, uite ce frumoși sunt toporașii, în râul cristalin peștii zburdă voioși. Mi-aș dori să poată și mama să vadă frumusețea aceasta a naturii, parcă timpul a încremenit. Pășesc prudent să nu tulbur calmul poieniței, să nu rup vraja care m-a cuprins, să nu-mi sperii noul prieten.”
        – Nu mă prinzi, sunt cunoscut ca cel mai rapid animal.
        – Pot încerca, dacă te prind rămâi dator.
        Sănducu alerga printre copaci după noul său prieten, zâmbetul se transformă în râs, un râs rar, de mult uitat. S-a împiedicat și-a prins iepurele pe care l-a strâns tare la piept.
      Deschise ochii, strângea la piept plăsuța de la tanti Florica, era frig, nu era primăvară, pomii nu erau înfloriți, toporașii dispăruseră, la fel și noul său prieten iepurașul. Lângă el era așezat un coș cu ouă, cozonac, brânză și șuncă, așezate frumos pe firicele de iarbă. Băiatul încă somnoros rămase câteva minute, într-un târziu puse coșul pe umăr și porni spre casă. De după un pom bătrân tanti Florica zâmbea bucuroasă.
        Deși primăvara se lăsa așteptată în căsuța de la marginea pădurii au înflorit zâmbete,  Sănducu și mama lui au o masă îmbelșugată în acest an de Sărbătoarea Paștelui.

A venit Iepurașul !

Autor: Răzvi