Prima sesiune (1988) | Lucian Ciuchiță | Pasărea de foc a tinereții

Prima sesiune (1988) de Lucian Ciuchiță

Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Venise și vacanța de iarnă și, așa cum se obișnuiește, cu toții plecam acasă să ne petrecem sărbătorile în mijlocul familiei.

A fost, desigur, plăcut, dar nu–mi aduc aminte să se fi petrecut ceva cu adevărat memorabil în timpul sărbătorilor, doar că am fost lângă părinți și că mi–am revăzut niște prieteni mai vechi. Parcă venisem de pe o altă planetă, așa mă simțeam și așa mă vedeau și cei din jurul meu.

Bucureștiul te schimbă…și nu știu dacă în bine. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

M–am plictisit repede și abia am așteptat să treacă sărbătorile ca să revin în București.

Când te „prinde” nu te mai lasă…e ca un virus, ca un drog. Intri în sevraj dacă nu mai ai parte de cantitățile zilnice de agitație intelectuală (bibliotecă, teatru, filme, concerte).

Îmi lipseau și nu aveam cum să le găsesc înlocuitor în propria urbe. 

Cred – dacă nu mă înșeală memoria – că m–am întors cu vreo două zile mai repede, și spre imensa mea satisfacție căminul era deschis.

Am deschis cărțile și m–am apucat de învățat.

Se apropia sesiunea și emoțiile deja se instalaseră. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Depusesem eforturi supraomenești ca să intru la facultate, căci ai mei traversau pe atunci o perioadă în care nu o duseseră prea bine cu banii și nu și–au permis să–mi plătească meditații.

Eu reușisem imposibilul. Toată lumea știa că fără meditații ai șanse extrem de mici să ajungi la facultate – de fapt să intri la facultate, că de ajuns poate ajunge oricine. Examenele erau foarte grele iar concurența de–a dreptul acerbă. 60, 70 de candidați se luptau pe un loc și când se trăgea linia, cei care picaseră nu se distribuiau – ca acum – în alte locuri…erau doar picați. Singura varianta era să se pregătească mai bine și să dea examen în anul următor, sperând că ceilalți nu erau (re)pregătiți mai bine ca el.

Era o tragedie pentru cei care nu intrau la facultate. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Și, să o spunem pe–a dreaptă, se intra foarte greu… dar merita, odată căpătat statutul de student, urcai, în ochii celorlalți, pe scara socială.

Hip–hip ura!, nu mai erai considerat preșul societății. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Unii te invidiau, alții te adulau…Unii te ridică, alții te coboară.

Acum treceam prin alte emoții, căci, a pierde anul, cu siguranță era o tragedie chiar mai mare decât aceea a fi ratat intrarea.

Ne era teamă de sesiune și auzisem că sunt niște profesori cărora li se spunea „cuie”… pesemne unde era dureros să–ți fie băgate cuie în talpă. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Câte doi–trei pe fiecare an universitar erau profesori care nu păreau atât de exigenți… pe cât erau de ticăloși în fapt. Da, era de ajuns să te surprindă că nu ești cu capul în caiet, ori, Doamne ferește! să șoptești ceva cu colegul din stânga, sau să strănuți/tușești de două ori că, în secunda următoare, îi apucau toate pandaxiile și te luau în colimator. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Cum te cheamă, tinere? Aha, ne vedem noi la sesiune!”

Atât îți spuneau… și erai deja condamnat la „moartea” anului universitar. Te țineau minte, nu aveai nicio șansă ca să te uite. Te picau imediat la examen și oricât ai fi învățat și orice ai fi făcut, nu treceai nici în sesiunea de restanțe, ultima din toamnă. Pur și simplu erai declarat repetent și trebuia să repeți anul.

Ei bine, asemenea profesori, pe care orice psihiatru responsabil i–ar fi găzduit cu drag o bună perioadă, ne făceau nouă viața amară.

Erau niște comuniști nenorociți, slab pregătiți, pupincuriști ajunși secretari de partid, și, de aici, și răutatea lor maladivă.

La Revoluție i–am dat afară cu șuturi în fund, dar asta este o altă poveste…atunci mă gândeam cu spaimă la posibilitatea – de neconceput – să pic vreun examen.

Era o frică inoculată de studenții din anii mai mari care veneau în „vizită” pe la noi și ne speriau cu bau–baul de statistică, matematică, economie…

Frica ne era atât de profundă încât ne arătam incapabili să realizăm că dacă ei au reușit aveam și noi șansa noastră. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Învățam pe rupte…câteodată mai citeam și o carte de beletristică, așa ca să evadam în alte lumi, mai bune, mai civilizate.

Am profitat din plin de cele două zile în care am avut la dispoziție „biroul regal” cu al său jilț de mahon…apoi au venit hunii, care cu pachete unsuroase, mirosind apetisant, care cu borcane, în care jumările se lăfăiau în untură. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

În timpul „ocupației” este clar că nu mai poți să înveți nimic și tocmai de aceea s–au inventat sălile de lectură și băncile în parcuri.

Iarna poate fi frumos să te plimbi prin Parcul Herăstrău, aflat la o aruncătură de băț de Agronomie, dar nu era deloc indicat să stai prea mult pe o bancă pentru că era realmente posibil să rămâi înțepenit, definitiv… „manechin didactic” pentru colegii de la Medicină.

Întâmplător, asta dacă nu cumva destinul sau legea karmică să fi fost adevărata cauză, am găsit o altă variantă de a învăța… într–o cameră de hotel. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Ei cum vă sună?

Bine… dar cam mincinos!

Poate nu neapărat mincinos, ci doar percepția unui vis ca fiind realitatea.

Cine își permitea să stea o lună de zile într–un hotel, chiar dacă prețurile nu erau pe atunci foarte piperate, numai ca să învețe și să transforme camera într–o sală de lectură?

Eu, cu siguranță nu, dar Elena putea.

Cine era duduia?

Elena, căreia apropiații îi spuneau „Nuți”, dar nu și eu, care nu suportam acest apelativ („Nuți doarme–n noaptea nunții!”), era o studentă la „Comerț”  ce provenea dintr–o familie de oieri din Dobrogea.

Cred că erau machidoni, dar putea la fel de bine să provină dintr–o familie de ostrogoți ori de vizigoți, că nu m–ar fi deranjat cu nimic acest amănunt. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Elena avea un tată bogat, care nu știu câte sute de oi deținea și se mândrea, nu atât cu ele cât cu fiica lui, studentă în București, și căreia îi promisese o viață îndestulată.

Fata trebuia doar să–și termine facultatea, de restul se ocupa părintele.

Avea bani destui și, la o adică, își putea cumpăra și un elicopter.

Se zvonea la vremea aceea că un alt oier solicitase un elicopter cu care să–și supravegheze aerian turmele de mioare și că făcuse în acest sens cerere la Ceaușescu.

Mă rog, ce, numai familia Ewing din Dallas să dețină elicopter?!

Din câte cunosc, nici un cioban de mioare nu a primit pe atunci aprobarea – ciobanii de azi, cu elicoptere, neintrând în ecuație. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Auzisem destule povești cu ciobani care aveau mari averi, căci brânza și carnea de oaie, ca să nu mai vorbim de mielul de Paști– neeradicat ca simbol nici măcar de comuniști – erau la mare căutare în vremurile acelea de foamete.

Ce, nu mă credeți când vă spun „foamete”?

Vai de capul nostru.

Totul era pe cartele ca în timpul războiului, uleiul, făina, zahărul, chiar și pâinea era raționalizată, nici măcar un coltuc nu puteai căpăta într–o altă localitate, dacă nu aveai ordin de deplasare… în interes de serviciu. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

În magazine bătea vântul și apăruseră bancurile cu Bulă care a orbit, când a deschis frigiderul și nu văzut nimic… și multe altele cu „adidași” (copite de porc), „frații Petreuș” (doi pui anemici cu trei–patru capete și zece ghiare) și „calculatoare”(capete de animale).

Ehe, era sărbătoare când se „băga” la alimentară parizer, cașcaval, măsline și Borsec.

Portocale se băgau numai după Moș Crăciun – rebotezat „Moș Gerilă”, că tipul urmase Facultatea Ștefan Gheorgiu; că banane, kiwi și grappefruit erau amintiri părintești, nici prin cap netrecându–ne că există și Castravetele african cu coarne, Durian, Ackee, Rambutan, Physalis și Jabuticaba sau Fructul pasiunii.

Ziarele se vindeau bine, că nu exista pe piață decât ocazional hârtia igienică și nu era ziar să nu aibă portretul iubitului conducător. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Tot pe atunci geniTala savantă chimistă inventase Codoiul (CO2) și cea mai mortală bombă din lume, Nicutronul.

Dacă „mutai” alimentele dintr–o localitate în alta ți se confisca mașina, cu care trebuia să pleci la drum cu benzină de–acasă, strânsă din timp, că aveai dreptul la 10 litri în altă localitate, firește, dacă aveau. De regulă nu aveau.

Îmi vine rău când îmi aduc aminte și sunt siderat auzindu–i pe unii că „era mai bine înainte”.

Dacă fiecare generație a spus așa, cu siguranță, cea mai bună perioadă a fost cea a Comunei Primitive.

În fine, vremuri, cum spuneam, uitate și proslăvite de unii, timpuri grele pentru cei care, din păcate, nu le–am uitat!

Dar să revenim noi la Hotelul Turist, foarte aproape de Agronomie unde „prințesa” Elena, nu cea din Troia, deși la fel de frumoasă ca ea, se lăfăia singură–singurică într–o cameră de hotel încălzită și cu apă caldă (zilnic în intervalul a două ore), curată, cu geamuri ce se închideau etanș, cu mobilier funcțional și, mai ales, cu frigider în cameră, unul pe care tăticul machidon îl burdușise cu 10 kilograme de carne friptă și tot atâtea de brânză de oaie, să aibă fetița lui ce mânca.

Ne împrietenisem cu două luni în urmă și fata mă desfăta ca pe un prinț, dar mă ținea și la „secret”, pentru că nu eram din clanul ei…

Nu eram…nu–mi amintesc cuvântul, ceva cu „cip”–nu –știu–cum, dar, la naiba cu denumirile lor…

Bun, fetei îi plăcea de mine la fel de mult cât și ea mie, nu ca în bancul: „Dragi ți–s fetele Ioane? / Dragi! / Dar tu lor? / și ele mie!”

Toate bune și frumoase, dar „legea” părintească nu–i permitea să aibă relații cu alte „specii”.

Dar Elena – ce–i drept în secret – a trecut peste legile primitive și m–a invitat la ea în cameră să învățăm și să…petrecem timpul mai agreabil împreună.

Zis și făcut. M–am prezentat la ea… și acolo am rămas.

Nu mi–a venit să–mi cred ochilor când am văzut câtă mâncare este în frigider. Am crezut că un porc întreg fusese tranșat și strecurat în burta frigiderului, carne deja preparată la grătar care, împreună cu chintalul de brânză, putea sătura un cămin studențesc întreg.

Acum să nu credeți că dacă era fată de oier tot așa și arăta. Ciobăniță!

Nu, era o domnișoară  frumoasă și stilată, cu ochi – cum spun toți poeții – la fel de verzi ca apa mării și părul de culoarea abanosului, cu dantură părând alcătuită din perle și o guriță la fel de roșie și apetisantă ca o căpșună.

Se îmbrăca cu gust și în poșeta ei, din piele de șarpe, nu lipseau cel puțin 10.000 de lei.

Știți câți bani însemnau pe atunci?

Cam o șeptime de Dacie. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Un lucru era cert, domnișoara trăia pe picior mare și singurul lucru care îi lipsea era puțină dragoste.

Mă găsise pe mine și chiar mă plăcea.

Sincer, foarte aproape de limita dezmoștenirii.

Eu abia dacă împușcam francul, dar nu acceptam sub niciun chip să plătească ea prăjitura la cofetărie.

Adică să mă întrețină ea?! Era, pentru mine, ceva de neconceput.

O înnebunea acest lucru, nu putea să înțeleagă cu niciun chip „cum pot să fiu atât de capsoman. Dacă voia ea să plătească…  eu de ce mă împotriveam?!”

Când nu aveam niciun șfanț atunci nu mai mergeam la cofetărie. O omoram cu zile!

Acum, să nu înțelegeți că mă mutasem la Hotelul Turist, definitiv.

Nu, veneam zilnic la Elena după ora 20 și plecam dimineața la prima oră.

Era și o măsură de precauție pentru că, după calculele și raționamentul nostru, nimic nu s–ar fi putut întâmpla în acel interval de timp. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Dacă planul nostru era bun sau nu aveam să aflăm în curând.

Într–o seară, trecuse bine de ora 22 și „Telejurnalul” cu mărețele fapte ale lui „Ceașcă” se încheiase.

Nu–l ascultam niciodată – aplicând în practică dictonul „vorbește singur ca televizorul”, dar nici nu voiam să riscăm să ne denunțe vreun „sifonar” că nu–i dăm ascultare.

Era o liniște ciudată și noi, culcați în pat, complet dezbrăcați, unul lângă celalalt, priveam în tavan, așteptând să ne revină suflarea.

Ne simțeam bine, tocmai ce se consumase acel moment plăcut într–un cuplu care simte fiorii dragostei și evadează în oceanul iubirii.

Brusc, în ușa de la intrare, se aude un ciocănit fin, cum ar pipăi cineva cu vârful degetelor o mobilă fină.

Eu, mă gândesc la ce e mai rău, dar Elena îmi face semn că nu este nicio problemă, „probabil– mi–a spus ea – a atins cineva ușa din greșeală”.

Apoi se aud două bătăi scurte.

Nu mai era nici un dubiu că nu este o întâmplare, cineva era sigur la ușă și voia ceva.

Am sărit din pat, mai abitir ca un resort scăpat din lăcaș, și am început să mă îmbrac în viteză, egalând timpul scos de pompierul premiat la ultimul concurs „pompieristic”.

După alte 5 secunde  bătăile s–au repetat, însă, de data aceasta s–a auzit și o voce groasă: „Nuți, Nuți, fata mea…”  

Elena mea din Troia, cu fața lividă mi–a murmurat: „E tata, mă omoară… mă dezmoștenește...”

A fost cât pe ce să leșine. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Știam, din ce–mi povestise chiar ea, că tatăl ei este un tip cu înfățișare de urs, dur și răzbunător. Un veritabil cioban.

Nu–mi era, fizic, frică de el, dar Elena nu era deloc corect să suporte consecințele unei aventuri, „bomboana pe colivă” fiind faptul că oierul o dezmoștenea și biata fată devenea ca mine…săracă și deșteaptă care împușcă francul!

Nu, trebuia să o scot la capăt cumva, chiar dacă asta însemna să mă sacrific ca un cavaler medieval.

Atunci, și nu știu de unde am avut o asemenea prezență de spirit, i–am spus:

– Intră la duș și udă–te din cap până în picioare, să ieși în două minute și să–i deschizi ușa mirată. Îi spui că nu ai auzit… că erai la duș. Dacă zice că a auzit voci, îi spui că au fost de la aparatul de radio…

Chiar în acel moment am pornit aparatul de radio, iar Elena cu ochii umezi ca de căprioară mi–a şoptit:

– Și tu…?

– Eu, nu–ți face probleme…am să sar de la etaj….

– Ești nebun?, suntem la etajul doi…

– Nicio problemă, știu să cad…

Elena a zbughit–o la duș, așa cum o sfătuisem, iar eu am deschis ușa de la balcon.

Într–adevăr, eram la etajul doi. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

Deși poate părea foarte mult,  dată fiind înălțimea camerelor, nu era vorba decât de vreo trei metri.

M–am lăsat în mâini pe marginea balconului, să mai diminuez din înălțime… apoi…mi–am dat drumul.

Am aterizat pe terasa restaurantului, m–am rostogolit înainte, ca să mai amortizez din căzătură, dar tot am simțit că îmi frig genunchii și tălpile.

Fusese o căzătură pe cinste.

Odată sărisem de la etajul unu, dar acum trecusem la un alt nivel, făceam deja performanță și, în acest ritm, trei urma să fie etajul următor.

Pericolul încă nu trecuse. Trebuia să sar acum și de pe terasa restaurantului. Noroc că am zărit o țeavă care pornea de pe terasă și cobora până pe trotuar.

Nu știu dacă era de gaze sau de…castelul mă–sii, ce mă mai interesa?!

Important era să–mi las amintirea în urmă, așa că m–am lăsat în mâini pe ea, așa cum fac pompierii americani, dar cu grația unei dansatoare la bară.

Când am coborât am observat că nu eram singurul din parcare.

Doi îndrăgostiți, ce se giugiuleau într–o Dacie, păreau la fel de siderați de apariția mea, de parcă ar fi dat ochii cu „Omul Păianjen”.

În acea euforie dată de adrenalină nu mai gândeam cum trebuie, așa că am mai făcut o poznă. Am sărit gardul de la Romexpo și am traversat imensa curte fără să–mi fac griji că mă vede vreo patrulă de miliție.

Dumnezeu i–a „orbit” pe caralii  și pe mine m–a protejat să nu–mi rup picioarele și gâtul.

Spun „picioarele și gâtul”, căci capul mi–l pierdusem de mult.

Când am ajuns în camera de cămin cei „trei muschetari” învățau pe rupte. Unul la masă și ceilalți doi în paturi. Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

S–au oprit brusc și se uitau la mine speriați de parcă văzuseră o fantomă. Eu nu înțelegeam ce se petrece, de ce mă privesc atât de ciudat. M–am transformat în zombi? Într–un fel da, pentru că așa arătam, plin de var sau nu știu ce altceva, din cap până în picioare.

Parcă eram un mort de ciumă dat cu var și aruncat în groapa lui Caragea.

Ce se întâmplase de fapt?

Atunci când sărisem de la balconul hotelului și mă rostogolisem ca să amortizez căzătură nu știam că pe jos este o combinație de pietriș și var…care, evident, m–au văruit din cap până în picioare.

Am râs cu toții o jumătate de oră fără să ne mai putem opri…apoi le–am povestit pățania și niciunul nu a mai învățat în acea seara.

Nu știu de unde a apărut și o sticlă de bere care, „poștită”, ne–a ținut companie.

A fost o seară minunată.

Cu Elena s–a oprit de la sine relația și, îmi place să cred, că a doua zi, când a ieșit pe balcon așteptându–se să mă vadă întins pe jos, eventual mort, a fost măcar mulțumită, dacă nu fericită că nu m–a văzut „acuarele pe–asfalt”.

Eu nu am mai trecut pe la hotel, pe de o parte spre a nu fi nevoit să repet cascadoria, pe de alta spre a nu fi eu cel vinovat de pierderea moștenirii.

După vreo două săptămâni ne–am întâlnit întâmplător prin campusul universitar.

Nimic, nici un scurt–circuit între noi.

Cu aceeași voce catifelată și caldă cu care îmi șoptise atâtea cuvinte de–amor, mi–a spus doar: „Ai pus degetul pe „i”

Eu știam că se pune punctul pe i și nu degetul.

Care „i”, care deget?!

Nici până în zilele astea nu am înțeles ce a vrut să–mi spună.

A rămas doar o altă enigmă nedezlegată a tinereții!

(romanul “Pasărea de foc a tinereții”, de Lucian Ciuchiță – apare în 2019 la Libris Editorial)

Lista carti Lucian Ciuchita

Sursă imagini: Arhivă personală Facebook Lucian Ciuchiță, Unsplash

 

Prima sesiune (1988) – Lucian Ciuchiță

6 COMMENTS

  1. O poveste pe cat de nostima, pe atat de adevarata…De fapt, toate povestile din viitorul roman, “Pasarea de Foc a tineretii”, sunt minunate si,in plus, reale…Sper sa fie savurate de cititori. Multumesc “Literatura pe tocuri” si distinsei prietene, Arci,…Va urez un an plin de lecturi frumoase!

  2. E ceva special în scrierile domnului Lucian Ciuchita… un „nu știu ce” care te acaparează și nu te lasă până nu parcurgi povestea până la final. Aș fi vrut să spun „Felicitări”, dar cuvintele devin prea mici. În fața unui astfel de talent, poți doar să te înclini.

  3. Am retrăit pentru câteva momente sentimentele mele dintr-o perioadă de mult apusă, perioada studentiei. Mulțumesc ! Abia aștept să citesc romanul dumneavoastră ! Felicitări !

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.