Scara Diavolului – Helen FitzGerald – Editura Prestige – recenzie
Scara Diavolului – Helen FitzGerald – Editura Prestige – recenzie
Titlu: Scara Diavolului
Autor: Helen FitzGerald
Editura Prestige
Nr. pagini – 236
An apariție – 2023, București
Am lecturat această carte fără să știu la ce să mă aștept și am descoperit un thriller pe care îl citești foarte repede, nu pentru că ar fi superficial, ci pentru că are un ritm excelent și un ton surprinzător de amuzant pentru o poveste care, în esență, este destul de întunecată.
Cartea pornește de la o premisă sumbră: Bronny își așteaptă rezultatul la investigațiile medicale care urmează să confirme sau să infirme existența bolii Huntington, boală ereditară care i-a omorât recent mama și pe care sora sa, Ursula nu a moștenit-o.
Realizând că sunt foarte multe lucruri pe care nu a reușit să le experimenteze până la vârsta de 18 ani și disperată să scape de gândurile negre ce îi dau târcoale, Bronny se decide să fugă de acasă, din Australia, în Anglia.
“Planul meu vag fusese să călătoresc, odată ce știam rezultatul, să profit la maximum de anii care îmi mai rămăseseră, așa că aveam la mine, în geanta de pe umăr, pașaportul pentru care făcusem cerere. Dar după ce mi s-a luat sânge, mi-am dat seama că urma să am o perioadă destul de nasoală dacă aflam că voi muri. De fapt, știind asta, urma să fie pur și simplu nasol. Trebuia să nu știu. Și trebuia să dispar chiar acum.”
Bronny este un personaj imperfect, impulsiv și adesea exasperant, dar tocmai de aceea credibil. Este o tânără normală care ia decizii proaste, se trezește în situații și mai proaste și încearcă constant să improvizeze o ieșire. Grupul de prieteni pierde-vară cu care se întovărășește în Londra este desenat cu mult umor negru, iar dialogurile lor au o energie care împinge constant povestea înainte.
Când acești prieteni cu joburi pasagere, pasionați de distracții ieftine, droguri și prostituție se hotărăsc să se mute pe ascuns într-o casă abandonată din care proprietarul a fost evacuat, Bronny nici nu suspectează că în subsolul acestei clădiri, este ținută captivă și abuzată constant, Celia, o femeie căsătorită, dată dispărută. Deși romanul devine apăsător, Helen FitzGerald are talentul de a îmbrăca oroarea în ironie, sarcasm și observații sociale acide, transformând lectura într-una extrem de accesibilă.
Mi-a plăcut mult felul în care escaladează situația. La început pare doar o combinație de ghinion, alegeri neinspirate și personaje marginale care încearcă să supraviețuiască. Apoi apar secretele, descoperirea Celiei, complicațiile legate de cei responsabili pentru captivitatea ei și o serie de răsturnări de situație care schimbă constant raportul de forțe. Cartea nu reinventează thrillerul, dar știe exact cum să mențină interesul cititorului.
“A lovit-o cu pumnul direct în obraz. Ea a căzut pe trepte, membrele ei goale lovindu-se până când s-a oprit alandala. S-a întors și el pe scări și a lovit-o din nou, până să aibă șansa să se mai ridice. Apoi a lovit-o încă odată. Și tot asa. Nu-și putea opri piciorul din a o lovi în coaste peste picioare și la cap. Era un picior supradimensionat de neoprit, iar el a căzut apoi la podea, lângă ea, epuizat și în cele din urmă s-a oprit.
Și-a deschis ochii în același timp cu ai ei. La dracu’, nu intenționase să facă asta. Acum ea nu era doar împuțită și murdară, ci și tăiată și umflată. Picioarele ei musculoase fuseseră acoperite cu sânge și, din câteva unghiuri, chiar păreau flasce. Unul dintre oasele degetelor de la picior ieșea din piele. Faţa abia i se mai putea recunoaște, iar spatele ei osos era învinețit în întregime.”
Personajul care mi-a rămas cel mai mult în minte este Celia, victima. Povestea ei este probabil cea mai puternică parte a cărții. Legată și izolată în subsolul casei unde ajung să se refugieze Bronny și gașca ei de ratați simpatici, Celia devine centrul moral al poveștii. Autoarea reușește să îi ofere umanitate și profunzime fără să cadă în melodramă. Pasajele dedicate ei sunt tensionate, triste și foarte bine construite, iar contrastul dintre suferința ei și haosul aproape comic din jur funcționează surprinzător de bine.
Un alt punct forte sunt descrierile. Autoarea construiește foarte bine atmosfera locurilor degradate și a oamenilor aflați la limita eșecului social. Totul pare puțin murdar, puțin absurd și foarte viu. Există o doză de realism în felul în care sunt prezentate mediile sărace și personajele aflate la marginea societății, fără ca romanul să devină vreodată un manifest social.
Tragedia lui Bronny merge mână în mână cu povestea Celiei, cele două femei ajungând spre finalul poveștii să formeze o alianță salvatoare, atât în fața psihopatului care nu vrea să lase să îi scape victimele, cât și în fața morții iminente pe care Bronny este nevoită să o accepte.
“Scoteam sunete de care nu mă credeam în stare. Nu erau unele de fericire. Aveam gena bolii Huntington. Urma să am parte de o moarte oribilă, așa cum avusese și mama. Urma să ajung o neîndemânatică. Căcat, deja eram. Mă împiedicasem de bordură, mă dădusem cu capul de frigider. Și cam asta urma să se întâmple de acum înainte.
Mă întrebam dacă o tăietură de hârtie însemna că problemele au început, dacă un număr de telefon uitat însemna același lucru. Și poate că deja începuse. Urma să-mi pierd controlul corpului, să fac mișcări sacadate, care sperie oamenii. Urma să uit lucruri, să mă sufoc și să mor. Nu puteam iubi pe nimeni așa cum trebuie și nu puteam avea copii.”
Deși romanul nu are profunzimea psihologică a unui thriller mai ambițios și nici nu lasă urme emoționale foarte adânci după ce ai terminat-o, iar unele coincidențe și răsturnări sunt mai degrabă distractive decât perfect credibile, cred că poate fi o lectură excelentă, plină de farmec.
Per total, nu încearcă să fie o capodoperă întunecată, ci un thriller inteligent, rapid și foarte bine dozat. Umorul ironic al lui Helen FitzGerald îmblânzește o idee foarte sumbră și transformă povestea într-un thriller accesibil, cu personaje față de care nutrește o combinație de sarcasm și compasiune.
