Viaţa dincolo de graniţă

Cu toţi visăm la o viaţă mai bună, ne străduim, muncim, ne plângem, dar mergem mai departe. Dacă ne-am uita în jurul nostru avem vedea totul ca un furnicar, o agitaţie continuă pentru supravieţuire. Trăim în România pentru că aici ne-am născut, iubim şi sperăm ca de mâine printr-o minune norocul să dea peste noi şi destinul să ni se schimbe, să câştigăm la lotto sau să plecăm în afară pentru a câştiga mii de euro. Câţi dintre cei plecaţi au găsit liniştea, fericirea, mulțumirea?
Am ales să întreb pe cei care au reuşit să depășească limitele cum este viaţa dincolo de graniţă. Eu am fost extrem de curioasă şi chiar dacă părerile sunt împărţite, aceasta este realitatea. Nu peste tot sunt câinii cu covrigi în coadă. 🙂

MĂDĂLINA

La vârsta de 18 ani am decis foarte entuziasmată să îmi iau viaţa în propriile mâini şi să îmi creez singură un viitor mai bun. Cu ajutorul unei mătuşi am ajuns în Londra şi am început să muncesc. Am avut doar două probleme, şi acestea foarte grave. Nu toţi oamenii erau atât de buni pe cât credeam eu, iar banii nu picau nici pe departe din cer, ci trebuiau munciţi aşa cum nu mi-am închipuit vreodată că cineva poate muncii. În fine, pe lângă faptul că românii mei mă dezamăgeau pe zi ce trece tot mai mult, a trebuit să port în frunte eticheta de român: român care fură, român care minte şi român care jigneşte şi sare la bătaie din nimic. Nu că aş nega şi aş spune că asta nu ar fi adevărat, dar e strigător la cer că suntem cu toţii în aceeaşi oală, şi că o majoritate de 90% dintre noi suferă datorită lor, acelor 10%. Foarte puţini români buni am întâlnit în timpul acesta, nimeni nu ţi-ar da un sfat şi nu te-ar îndruma spre ceva mai bun. Noi încă mergem pe premiza: “De ce ăla să poată? De ce ăla să realizeze ceva în viaţă dacă eu nu o fac“. E simplu drag român, pentru că unii dintre noi chiar muncim, nu doar punem piedici şi încercăm să prostim, pentru că unii dintre noi ne dorim mai mult şi luptăm să avem mai mult şi pentru că unii dintre noi îşi urmează propriul drum, nu trag cu ochiul în grădina vecinului, fiindcă ştim că suntem stăpâni doar pe ceea ce deţinem noi, nu ei. Iar dacă totuşi te pune cel de sus să reuşeşti fără ajutorul lor, atunci să te ţii bine. Mi-a fost foarte greu să scap de mentalităţile românilor, de răutăţile celor din ţară, care clar au etichetat prost şi foarte prost doar pentru că au văzut că sunt bine, că îi ajut pe cei dragi acasă şi merg şi la o şcoală, dar m-am detaşat uşor de tot ce ţine de ei şi astăzi nu pot spune decât că sunt împăcată eu cu mine, că sunt mulţumită că nu “sufăr” şi eu de aceeaşi boală ca a lor. Am 21 de ani, am terminat o şcoală, am o muncă pe care o iubesc şi care mă împlineşte sufleteşte în fiecare zi. Nu mai contează că a trebuit să muncesc 7 zile din 7, să merg şi la şcoală şi să învăţ în acelaşi timp, nici că mă trezeam noaptea şi mă întrebăm “oare mâine la care job merg”, fiindcă aveam două ca să pot muncii fără liber să fac bani, tot ce contează este că acum nu mai trebuie să o fac. Acum muncesc din pasiune şi din plăcere. Şi aş sfătui pe oricine să facă asta, indiferent de câte nopţi nedormite ar avea, indiferent de cât de greu le-ar fi. Dacă au ocazia să plece, să o facă. Sunt sigură că atâta timp cât au capul pe umeri, atâta timp cât sunt oameni oneşti şi cu cei şapte ani de acasă vor reuşi oriunde, mai ales dacă sunt tineri. Nu ar trebui să uite niciodată că “ai carte, ai parte“!

PAULA

Bună, mă numesc Paula. Sunt căsătorită, am o fetiţă de cinci ani şi sunt în Germania de 6 luni. Ce m-a adus aici e altă poveste, dar pe scurt să zicem că neajunsurile au cerut acest lucru. Nu pleci din locul în care ţi-e bine nu-i așa?
Concluzia este că sunt într-o ţară străină de puţin timp, încercând să mă adaptez. Cum merge?
Fiind în zodia gemenilor, zodie duală cică, (nu sunt înnebunită după zodii, dar nu găseam altă introducere haotică 🙂 ), am să vă prezint aşa zisa mea adaptare din două perspective:
Pentru cei de acasă suntem o familie reuşită care o duce bine. Soţul meu câştigă de şase ori mai mult decât câştiga în ţară, așa am reuşit în scurt timp să îmi înscriu fata la grădiniţă, iar alocaţia ei este de 188 euro faţă de cei 82 de lei. Locuim într-un apartament decent cu toate utilităţile şi de două ori mai mare decât cel pe care îl avem în România. Stăm aici cu chirie bineînţeles. Alte beneficii? Sunt o mulţime.  Concluzia este că acum avem o situaţie mult mai bună din punct de vedere financiar, trăim într-o ţară curată cu reguli sticte cu oameni bine organizaţi cu bun simţ şi ospitalieri. Dacă îi tratezi cu respect te tratează cu respect. Totul depinde de ţine cât de bine te adaptezi în ritmul lor.
Ceea ce mă duce la cea de-a doua perspectivă. În România am lucrat 10 ani. Aici, eu ca individ sunt fără loc de muncă. Stau acasă şi din punctul ăsta de vedere nu mi-e bine. Îmi lipseşte serviciul. De fapt îmi lipseşte muncă în colectiv, murmurul, zumzetul acela enervant.
Acasă cu copilul stătea mama, aici momentan nu prea am cu cine să o las. Întâi trebuie să se obişnuiască.
Cei cu care am vorbit au spus ceva de genul “lasă, o să vezi pentru fata o să fie cel mai simplu, copii prind cel mai repede”. Bineînţeles se refereau la limba germană care e grea şi deşi am făcut în şcoală şase ani de zile, o urăsc. O uram atunci, o urăsc şi acum. E butucănoasă, dar asta nu înseamnă că nu o învăţ.
Deşi mă uit că viţelul la poartă nouă când Melanie începe să vorbească mai repede cu mine (Melanie-mama Magdalenei singura fetiţă de la grădiniţă care se joacă cu fata mea. E nemţoaică), dar copilul meu e unul mai special, ca şi mine de altfel. Am observat că deşi a prins unele cuvinte nu vrea să vorbească şi comunică cu cei de la grădiniţă prin semne. E singura româncă de acolo, între zeci de nemţi şi turci, patru ruşi, doi bulgari un englez şi o chinezoaică.  Enumerându-i astfel mi-am adus aminte de un banc cu un un englez, un german şi un român, dar nu am să vi-l spun, mai mult ca sigur îl ştiţi.
 Concluzia este că după şase luni fata mea încă mă mai întreabă când ne ducem acasă. Cine a spus că o să fie simplu nu prea ştia ce vorbea: pentru copilul meu nu e.
Nu mă înţelegeţi greşit aici beneficiază de mult mai multe decât în ţară. Aici îi găsesc jucăriile pe care şi le doreşte sau rochiţele de prinţesă imediat, nu trebuie să stau ore în şir online pe diverse site-uri sau să mă duc în alt oraş doar ca să o fac fericită de Crăciun, de Paşti şi de ziua ei. Aici pot să mă duc la magazinul din colţ şi să-i cumpăr ce vrea în orice zi vrea.
Iar grădiniţa de stat de aici este ca cele scumpe şi private din Bucureşti, dar nu-i pot cumpăra prietenii care şi i-a lăsat acasă.
Ne bazăm pe faptul că timpul trece şi ea va creşte. Ce le vreau şi eu pe toate dintr-o dată ….
Să revin la mine. În străinătate cercul meu de cunoştinţe s-a restrâns mult. E cât găurica lui zero. Singurele mele contacte nemţeşti sunt cele două educatoare de la grădiniţă, Melanie şi medicul de familie. Români-3 familii. Şi cam atât. 🙂 Sunt mulţumită totuși. După ce termin cursurile o să-mi depun un cv sau cerere la arbeitcenter şi o să-mi găsesc şi de lucru cu jumătate de normă, aici posibilităţile sunt mai multe. Pot spune că putem fi fericiţi aici, lucru la care acum mă gândesc cu calm. FERICIRE cum să intre în gândurile mele acum 2 ani când veneam de la serviciu stresată şi obosită gândindu-mă dacă îmi mai rămân bani după ce plătesc rata la bancă şi facturile, acestea se numesc planuri de viitor apropiat. Contactul cu ceilalţi români? Nu pot să trec peste fără să vă povestesc o mică istorioară din prima mea zi din Wetzlar, orăşelul în care sunt momentan.
 Fiind prima zi şi obosiţi după drum lăsăm bagajele la apartament şi ne ducem să mâncăm la un local cu specific turcesc şi terasă afară.
Era sfârşitul lui august o zi frumoasă de sfârşit de vară cu adiere blândă şi raze uşoare care parcă te mângâiau, vorbim încet pentru că aici toţi sunt așa. Pot să fie 20 de persoane într-un magazin şi să nu auzi nimic altceva decât gura copilului tău. Asta ca o paranteză.
 Să ne întoarcem la local. Voci din spate (ce-mi întrerup reveria în timp ce aşteptăm ceea ce comandasem) cu accent moldo-ţigănesc.
 Citat: Fă, dacă ne-a dus salată nu trebuia să ne aducă şi pâine? M-am făcut mică, m-am simţit prost că vorbeam aceeaşi limba ca ei. De aceşti aşa zişi ambasadori m-am mai tot lovit în transportul în comun şi în magazine.
Știţi e frumos că în liniştea acea din Lidl, Rewe sau Kaufland să mai auzi strigându-se: Fă unde eşti sau fă ai luat tot? Cei care sunt ca mine şi îi aud sau îi văd se fac şi ei tot mici. Am observat acest lucru şi zâmbesc discret de parcă ştiu un secret.
Nu pot să nu închid această mică povestioară fără să nu mă gândesc că cei din generaţia mea care sunt plecaţi sunt o sursă pentru Europa de şters funduri, de făcut curăţenie, de bauleteri, pentru ţări străine, dar nu pentru România.
Eu de ce am plecat? Pentru că am simţit că numai pot schimba nimic din căderea liberă în abis în care se află ţara mea, casa mea, mama mea, locul în care am iubit prima oară. Pentru că nu mai făceam faţă la presiunea şi cerinţele prosteşti şi a banilor puţini care nu ne permiteau să trăim.
Aşa că m-am refugiat aici. Regret totuşi că am fost nevoită să plec. Ţara mea de ce nu poate fi ca Germania? Poate pentru că ne facem toţi mici.
Regret şi mi-e dor de locul în care am crescut 30 de ani.

Review overview
5
Drăgan Milica (Mili) - Membru Fondator / PR / Editor coordonator - Admin. grup Facebook - Literatura pe tocuri

12 COMMENTS

  1. Uh! Traim sfasiati intre timpuri cu care nu putem tine pasul, culturi, religii si dorinte pe care scumpa noastra Romanie le face sa para imposibile. Poate din aceasta cauza nu ne simtim acasa nicaieri si uneori avem impresia ca alergam dupa himere. Pentru mine, viata dincolo de granitele tarii pe care inca o numesc “acasa” in amintirea multelor momente frumoase traite aici, e mult deasupra a tot ce are Romania. Poate ca daca nu as fi avut ocazia sa ies, sa plec, sa vad, sa ating … m-as fi amagit cu ideea ca asa e peste tot sau vesnicul cliseu ” si la ei e rau dar nu dau astia la televizor”. Dar nu. Nu este asa. Unii pot. Si pot pt ca muncesc. Pot pt ca vor, ca lupta, ca au incredere, ca functioneaza dupa un sistem care merge si lumea lor e altfel. E mai buna, mai luminoasa, mai increzatoare. Nu spun ca in afara granitelor Romaniei exista fericirea. Fericirea e un ideal care nu tine de nimic material. Dar cu siguranta exista o alta viata. Una in care ziua de maine nu trebuie sa fie o incertitudine care sa provoace teama.
    Mi-a placut articolul. Sunt povesti ale unor oameni care au ales sa infrunte teama de necunoscut .

    • Romanii se adapteaza oriunde daca vor, sunt destui talentati si apreciati in alte tari, mai mult decat acasa. Pacat insa ca noi nu stim cum sa ii pastram.

  2. Un articol extrem de coplesitor si adevarat. Pacat de tara noastra, caci este frumoasa, doar ca noi nu am stiut cum sa profitam de asta. Trist ca din ce in ce mai mult romani pleaca in afara pentru a-si indeplini obiectivele in viata.

    • Nimeni nu pleaca de drag. La asta m-am gandit cand i-am intrebat cum traiesc, cat de usor sau cat de greu le-a fost.

  3. Foarte frumos articolul,foarte reale povestile din pacate povestile multor romani plecati.sa mai speram ca va fii mai bine aici?greu de crezut!felicitari Mili!

  4. Felicitari, Mili ! Un articol foarte interesant ! Povestile celor care decid sa se stabileasca in alta tara sunt impresionante ! locco_smiley_10

  5. Acum depinde si de ceea ce ai norocul sa faci in afara, de ceea ce ai in tara… Oricum, nu iti vine cu usurinta sa accepti privirile dubioase ce ti se arunca atunci cand spui ca esti roman… Chiar si turist!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.