Dacă…fragment din romanul „Oameni și granițe”de Mihai Cotea

Dacă…

   Trebuia să plec de acasă. Simțeam tot mai tare cum conștiința mă sufocă. Aveam mustrări câte-n lună și-n stele, eram conștientă că nu scăpasem de povara primită. Dacă toate ar fi decurs altfel în acea zi, dacă bunica nu m-ar fi dus acasă atunci, dacă… E un șir întreg de „dacă” în viața fiecăruia. De parcă am fi o întreagă umanitate de nemulțumiți care ne-am construit viața din bucățele de dacă, an de an. Și ce dacă? Dacă nu există. E o iluzie. Dacă e cel mai sănătos doar atunci când ne spunem dacă m-aș trezi din vis… Eu am făcut-o. Sper că am făcut-o. Așa simt, dar nu putem ști dacă ne-am trezit din visul cu care ne închipuim viața decât dacă întrebăm pe altcineva. Sunt rare persoanele care își dau seama ele singure. E ca la oamenii beți, cică. Nu prea cred în placa cu sunt beat, n-am știut ce fac, așa că voi considera că sunt trează îndeajuns și fără scuze. Dacă e, îi cer părerea lui Victor, că tot ne luăm lumea-n cap.

   Îl găsesc pe Victor robotind în jurul motocicletei, făcând ultimele pregătiri și verificări. Mergem pe motocicletă, să fie circul complet. Nici nu aș fi putut altfel, din momentul în care am spus „da” invitației aventurierului meu drag.

  – Ce i-ai spus mă-tii? mă întreabă de cum mă vede ieșind din scara blocului.

  Așa e Victor, un monument de sensibilitate. Nici nu știu dacă de asta aveam eu nevoie acum sau de o mână fermă care să mă susțină și să mă direcționeze corect. Ezit. M-a luat prin surprindere, cu toate că tipul e ușor previzibil. Îi dau un răspuns timid.

  – Nu i-am spus nimic. I-am scris. Știi, scrisul lasă loc mai multor cuvinte, gândurilor, pentru că blochează schimbul de interogații cu celălalt, dar îl deschide pe ăla cu tine. Știu, filosofez delirant, scuze. Nu mă omorî. I-am transmis gândurile mele și am amintit, în treacăt, și de plecarea noastră.

  – În treacăt? E bine, înseamnă că nu-i va sta inima-n loc, nu? E-n treacăt…

  Adoră umorul de limbaj și jocurile de cuvinte. Ar fi trebuit să-l angajeze la o televiziune neinspirată pe post de editor, ar fi făcut bani frumoși.

  – Mergem? Cum facem?

 – Conducem. Nu te entuziasma, că n-ai să ajungi la ghidon, de-asta sunt eu aici. Zi-mi o chestie, să înțeleg că vrei să ne oprim mai întâi la tine acasă, așa-i?

  – Dap! Vreau să o văd pe Adelina și de data asta nu mai e nicio mamă care să mă oprească.

  – Mama mă-sii!

  – Ce?

  Victor își scoate, nervos, capul de la indicatoarele motocicletei. Mă aștept la aproape orice de la el, îl știu cât de aiurit e uneori. Nu e genul care se gândește profund la o problemă, poate singurul lucru la care s-a gândit, cât de cât profund, a fost călătoria asta pe care o planificăm de câțiva ani.

  O vreme, mergeam amândoi la liceu, dimineața, fiind vecini. Când au început să comenteze colegii și să facă mișto că avem ceva de împărțit, am schimbat tactica. De când mă știu detest să fiu în centrul atenției. În una din diminețile alea, după ce ne-am depărtat cu câteva străzi de blocurile noastre, se oprește brusc și scoate un Aoleu! plin de patos. Inițial credeam că glumește. Ce putea fi? După ce-l întreb ce a pățit, îmi zice că trebuie să se-ntoarcă acasă musai, și că eu pot merge înaintea lui, dacă vreau. Cum nu m-am prins din prima ce e, l-am tot descusut. N-am avut timp prea mult pentru întrebări, că m-a bătut pe umăr și s-a întors, cu pași mari, spre casă. Cât pe-aci să-l calce o mașină. De pe celălalt trotuar, îmi zice, mergând, întors pe jumătate, să stau liniștită că nu e nimic grav. Am mers la școală, mi-am văzut de ale mele, a ajuns și el puțin înainte să înceapă prima oră. Gâfâia rău de tot. În următoarea pauză îmi zice, a trebuit să mă-ntorc de dimineață pentru că am uitat să-mi schimb papucii de casă cu adidașii de oraș. Bineînțeles că am râs de m-am spart, mi-o spusese într-o taină de nedescris, pe când eram singuri. M-a întrebat dacă nu observasem. Nu, evident! Niciodată nu m-am uitat prea atentă la el. Așa și acum.

  – Pana prostului. Trebuia să merg de aseară să alimentez. Acum suntem norocoși dacă mai prindem colțu’ pe țoacla asta cu motor, mă lămurește.

  -Semne bune, ce să zic… Bine că n-ai făcut și tu ca blonda aia din banc. Când bruneta îi zice că au rămas fără benzină, răspunsul blondei șoferițe nedumerite de cauza pentru care mașina i s-a oprit, a fost, Wow, dacă nu-mi spuneai, eu mă tot duceam.

   După ce-i dăm țoaclei cu motor, după cum îi spune Vic, să mănânce, pornim la drum. Îl rog să treacă prin fața blocului meu, în drum spre șosea. Nu e ușoară desprinderea, n-a fost nicicând. În trecere prin fața blocului, o zăresc pe mama la fereastră. Are o privire din care nu pot să culeg nimic. De ani întregi n-am mai putut să o deslușesc, iar ea nu s-a ascuns de mine niciodată. Nici n-ar fi avut cum. Am locuit tot timpul împreună. Am ajutat-o în toate, i-am făcut cumpărăturile, pentru că ea a ieșit doar de câteva ori din casă în tot acest timp, am stat cu ea cât am putut, am ținut-o cât se poate de trează pentru a nu intra și mai adânc în depresie, ea m-a ținut cât se poate de sedată, amintindu-mi și insistând să-mi iau medicamentele la timp, pentru a nu claca, la rându-mi. Se poate spune că ne-am fost de ajutor una celeilalte. Fiecare în felul nostru. De la ultimul diagnostic pe care mi l-au dat medicii din Capitală, în urmă cu zece ani, cel de schizofrenie infantilă, mama și cu mine ne-am împărțit și am făcut schimb de roluri.

  Acum, este pentru prima oară în toți acești ani când am oprit tratamentul. Vreau să mă bucur de excursia asta. Brut și brutal.

Autor Mihai Cotea

Recenzie Oameni și Granițe de Mihai Cotea-O poveste emoționantă

Cartea Oameni și granițe de Mihai Cotea poate fi comandată de pe site-ul LibrăriaEikon

Facebook Oameni şi graniţe

Recenzii cărţi Mihai Cotea

Autori români