Labirintul de la Polul Nord – Și anul acesta visăm! – vise literare

   Labirintul de la Polul Nord – Și anul acesta visăm! –  rubrica vise literare

Și anul acesta visăm! Dovada că l-am început bine? Citiți mai jos!

                           Labirintul de la Polul Nord

   Sunt cu un grup de prieteni şi deodată ne trezim captivi. Captivi într-un labirint de beton în care te pierzi și nu te mai regăsești. Cineva spune că urmează să se facă noapte, că suntem la Polul Nord și că dacă se face noapte, nu se va mai face vreodată zi.

   Spargem unul dintre pereți în speranța că vom scăpa de acolo, însă găsim altă cameră a labirintului, unde sunt alții de-ai noștri și ne scapă un râs isteric. La un moment dat, un copil vede o spărtură într-un zid care duce spre lumina din exterior. Și zice că el o să se strecoare afară,  să ne aducă de mâncare sau să ne ajute să ieșim. Iese și deodată, am impresia că acel copil sunt eu. Și mă țin de o căruță în mișcare, ce mă târăște printr-un drum neasfaltat, care îmi julește picioarele. Apoi liniște. Sunt din nou în clădirea unde suntem prinși, însă de data asta, toți se uită la mine cu uimire. Și unul dintre ei începe să-mi pună cărbune pe față. Chipurile să nu mă vadă, că dacă mă văd cei care ne-au închis aici or să mă omoare și nu o să mai aibă cine să-i salveze. (Gabriela Rădulescu)

                          Peștele de la Polul Nord

   Sunt o fată de familie nobilă. Și băiatul pe care îl iubesc trebuie să plece într-o călătorie la Polul Nord, pentru a pescui. Decid să plec cu el și cu tatăl său, în ciuda tuturor insistențelor familiei regale. Ajungem acolo, prindem ditamai peștele, cum nu mai văzusem până atunci, însă afară e întuneric. E din ce în ce mai întuneric. Ne e foame și sete, iar eu sunt din ce în ce mai slăbită. Lipsa de lumină mă omoară. Deodată, dăm de un cort în mijlocul apei. Intrăm și găsim două femei și un bărbat. Încerc eu să mimez întrebarea atât de mult dorită. Dacă în zona asta nu se face niciodată ziuă. Și el începe să vorbească în spaniolă şi eu mă luminez la față. Dacă soarele nu luminează, luminez eu, nu? Îmi dau seama că eu vorbesc spaniola şi că putem comunica. Ne dă ceva de mâncare și de băut și aflu că este lumină foarte rar în zona aceea.  Imediat cum spune asta, se ridică soarele pe cer. Dar nu în câteva minute, ci instant, ca în desenele animate.

   După ce i-am dus atât de mult lipsa, în loc să stăm să ne bucuram de el, plecăm și ajungem înapoi la casa regală, unde suntem primiți cu flori şi urale, ca Iisus în Ierusalim pentru faptul că am adus peștele întreg acasă. (Gabriela Rădulescu)

Dependenți de meniurile lui Arci

   Se apropia weekend-ul și tocmai mă pregăteam să răsfoiesc meniurile lui Arci . Doar că, în momentul în care am deschis laptop-ul, am descoperit că Arci nu mai publica rețete. Mai mult decât atât, pe site nu mai era niciun meniu, nicio rețetă. Disperarea mea era maximă, mai ales că de foarte multe ori m-am lăudat în fața familiei cu super rețete. Tot frământându-mă așa, m-am trezit. Concluzia acestui vis e lesne de subliniat! Meniurile lui Arci au devenit o dependență! ( Rodica)

Manuscrisele și copacul

   Mergeam pe o străduță din orașul nostru. În fața mea, venea lent un domn cu pălărie și cu o haină lungă și neagră. Nu i se vedeau ochii. Când a ajuns în dreptul meu, mi-a șoptit la ureche:

-Manuscrisele! Du-te după manuscrise!

   Imediat mi-am dat seama că era vorba despre niște manuscrise extrem de importante pentru omenire… cruciale, chiar… Așadar, nu-mi rămânea decât să aduc aceste documente importante. Micul detaliu era că manuscrisele erau în cealaltă lume. Eu – în vis – sunt foarte optimistă. Am căutat să văd cam pe unde aș putea pleca spre lumea cealaltă și am găsit în parc un copac. Pe una din crengi, deși se afla foarte sus, se făcea trecerea în cealaltă lume. Am urcat, am ajuns la creanga aceea și am trecut dincolo. Acolo, agitație mare… mașini multe, aglomerație… în sfârșit, instinctul m-a dus direct la manuscrise. Le-am luat (erau într-o bibliotecă veche de-a spiritelor) și m-am întors în lumea noastră, tot cu ajutorul copacului. Acum vine partea grea. Ajunsă în lumea reală, nu mai reușeam să mă dau jos din copac și cineva a chemat pompierii. Sirenele lor m-au trezit. (Rodica)

Autori articol: Rodica Puşcaşu şi Gabriela Rădulescu

Rubrica vise literare

Special pentru cititoare: parfumul cu miros de carte