Părinte sau prieten? Între autoritate și permisivitate - Rubrica La vie en noir

Părinte sau prieten? Între autoritate și permisivitate – Rubrica La vie en noir

    De-a lungul timpului, felul în care a fost definită și pusă în aplicare educația parentală s-a modificat.

  Din fericire au trecut vremurile în care propriului părinte i te adresai cu dumneavoastră și era considerată o onoare datoria ta de a i te supune și a-i aduce fală prin realizările personale. În timp, ele au căpătat altă nuanță și miza a fost ridicată subtil, presiunea de a pune în cârca copilului frustrările personale ascunzându-se în spatele activităților extracurriculare la care acesta este înscris fără a fi uneori întrebat sau prin selectarea grupului de prieteni cu care este indicat să socializeze.

  Deși adesea creșterea copilul se regăsea menționată în fișa postului bunicilor, uneori semi-analfabeți sau prinși de treburile gospodăriei de la sat, sau în funcție de veniturile familiei – lăsați în grija unor bone care își limitau influența la activități care să îl instruiască pe cel mic să nu își bage degetele în priză, părinții nu ezitau să se laude cu realizările propriilor odrasle, punându-i adesea să dea reprezentații în fața musafirilor și a membrilor familiei extinse.

  Generația copiilor cu cheia de gât, nu suferea de reguli și restricții majore, sarcinile zilnice și programul la care aceștia aderau fără prea multă împotrivire, erau trasate scurt și la obiect. Prinși între serviciu și nevoia de a se relaxa în fața televizorului fără a fi plictisiți de activitățile celor mici, părinții își exercitau autoritatea scurt, rapid, fără prea multe menajamente. Modul în care se făcea educația nu lăsa mari portițe către crize de isterie, impertinență, obrăznicie sau nesupunere. Conflictele erau reglate din mers și ordinea era restabilită fără comentarii suplimentare și fără ca adultul să își pună mari probleme în ceea ce privește abuz emoțional sau fizic la care își supunea uneori copiii.

  Instinctul de supraviețuire le ghida copiilor comportamentul, aceștia alegând de cele mai multe ori să adopte atitudini submisive și pline de respect față de indicațiile grăbite ale adulților, refulând ulterior în grupurile de prieteni și colegi. Puseurile de rebeliune de atunci, erau oarecum limitate și din cauza contextului social cât și a mentalității rigide imprimate din generație în generație, iar gesturile de insubordonare erau mai mult catalogate ca fiind trăznăi inofensive în comparație cu cele actuale care pot ușor aluneca în sfera delincvenței juvenile.

  Ulterior, am schimbat complet macazul. Trecerea de la o educație centrată în principal pe nevoile adultului  către adoptarea stilului suportiv și permisiv cu care o mare parte din părinții moderni din prezent aleg să-și crească copiii, nu a fost nici asimilat, nici înțeles pe deplin.

  Decalaje există, mai ales că educația practicată în prezent, se confruntă cu relativ trei stiluri care se întrepătrund și se incomodează reciproc. Uneori ne întâlnim cu stilul autoritar, în care adultul deține controlul absolut și părerea copilului tinde să nu fie luată aproape deloc în considerare, alteori putem identifica o lejeritate totală, semi-indiferentă, în care acesta crește ca o buruiană, lipsit de sfaturi și îndrumări adecvate, fiind uneori preaslăvit pentru orice gest obraznic pe care îl face în numele așa-zisei descoperiri de sine.

  Cea de-a treia categorie vizează părinții care se chinuie să identifice o modalitate eficientă de a-și crește copilul, apelând la tehnici care au la bază principiile de pedeaspă versus recompensă, îmbrăcate pe alocuri cu explicații și exemple raportate la capacitatea de înțelegere a învățăcelului, astfel încât acesta să poată asimila, pe cât posibil, sensul fiecărei experiențe trăite.

  Majoritatea cuplurilor care nu au devenit încă părinți, au tendința de a-i judeca tacit pe cei care par depășiți de situație în ceea ce privește comportamentul problematic sau reacțiile scăpate de sub control ale propriilor copii. Poate deveni extrem de inconfortabil să asiști la scene în care cel mic stabilește regulile și supune mofturilor sale întreaga adunare de adulți care participă jenată la lupta de putere dintre părinte și copil. Este frustrant pentru toți cei implicați și tocmai teama părinților de a fi puși în situația umilitoare de a nu deține ultimul cuvânt în fața copilului, devine contextul favorabil prin care cel mic știe că își poate duce reprezentația la bun sfârșit.

  Întâlnim adesea adolescenți, pentru care a dispărut complet granița clară dintre generații. Adulți care se prezintă împreună cu proprii copii la reuniuni de familie sau între prieteni și ajung să se simtă ridiculizați și minimalizați de intervențiile cu iz de șmecherie și pseudo-intelectualism ai celor cărora le-au dat viață pentru a-i trata acum ca pe niște persoane de mâna a două, plicticoase și demne de a fi corectate la orice pas.

  Indiferent de modalitatea abordată în creșterea copilului, lucrurile nu dau mereu roade și tehnica abordată va suferi adesea modificări. Este dificil să menții un echilibru când vine vorba de educația propriului copil pentru că la baza ei stau neprelucrate temerile și experiențele acumulate, trăsăturile de personalitate, accesul la informații multiple pe care de multe ori nu ne pricepem să le decodificăm, influența familiei sau a anturajului din care facem parte și chiar dorința noastră de a ne autodepăși.

  Confundăm uneori doza de autoritate necesară pentru a educa și îndruma un copil pe calea cea bună cu teama de a fi priviți ca niște abuzatori, la fel cum uneori confundăm comportamentul temător și submisiv al copilului cu o educație temeinică care a dat roade.

  Într-o era a tehnologiei și a grupurilor mixte, e dificil să îți menții autoritatea asupra copilului și întrebările pe care acesta ți le poate adresa sau modalitățile prin care se poate eschiva de la anumite sarcini trasate, devin din ce în ce mai inventive.

  Toate lucrurile trebuiesc făcute cu măsură și echilibru și unele roluri nu trebuiesc amestecate. Copilul are nevoie să fie implicat în activitățile familiei în funcție de vârsta sa fizică și mentală, dar și luând în calcul preferințele și aptitudinile native ale acestuia.

  A cere părerea și a negocia constant cu un puști în ideea de a-l face să se simtă implicat, poate fi o abordare greșită, deoarece părerile și deciziile acestuia sunt naive și raportate la un univers limitat. Copilului trebuie să i se dea ocazia de a alege, dar jonglând între două sau trei variante care să vizeze activități din sfera lui de interes – ce tricou ar vrea să poarte, ce înghețată i-ar plăcea să încerce, ce joc ar dori să se joace. Astfel i se conferă contextul sigur în care să-și exercite capacitatea de decizie și totodată să își pună bazele individualității și a stimei de sine aflată în plină formare.

  Înainte de orice hotărâre, o variantă bună de a gestiona situația și a sedimenta relația părinte-copil, ar trebui să ia în calcul informarea acestuia legată de aspectele care pot decurge din decizia respectivă. Câteodată vom fi nevoiți, oricât de greu ne-ar fi, să facem un pas în lateral și să le creăm spațiul sigur de a greși, menținând sub control daunele create de o alegere neinspirată. Copilul are nevoie să greșească pentru a învăța să se raporteze adecvat în ceea ce privește consecințele faptelor sale.

  Adultul nu trebuie să fie cel mai bun prieten al copilului său în detrimentul rolului de părinte și nici să îl considere pe acesta motivul suprem al existenței sale. Este nesănătos, obositor și în timp, un motiv demn de a acumula frustrări greu de gestionat. Iubirea față de un copil nu trebuie să se măsoare în numărul momentelor în care ne-am lăsat călcați în picioare ca să nu îl supărăm și nici în dățile în care i-am permis orice, sperând că astfel o să ne iubească mai mult. Permisivitatea și lipsa unui structuri care să îl ajute să își înțeleagă rolul și locul în familie și ulterior în societate, nu conduc automat spre o relație mai bună, ci doar spre una detașată și distantă. O relație permisivă care nu are la bază o urmă de respect și tandrețe exersată, poate deveni echivalentul unei amiciții fără obligații care își pierde din puterea relației părinte-copil.

  Copiii au nevoie de iubire, încurajare, îndrumare constantă, dar și de o doză de critică constructivă atunci când este cazul și ajutor pentru a-și înțelege și repara greșelile. O acțiune mai puțin inspirată nu trebuie  să anuleze restul lucrurilor bune pe care le-au realizat de-a lungul timpului, iar o pedeapsă nu trebuie să mustească a răzbunare, lipsindu-l de dragostea parentală. Dar totodată, în momentele importante care necesită ghidaj sau capacitate de decizie, adultul are nevoie să-și amintească că în primul rând este părinte și abia apoi prietenul propriului copil.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto pexels.com

Părinte sau prieten? Între autoritate și permisivitate – Rubrica La vie en noir parenting

***Dana Nichițelea (Dana)*** – sunt absolventă de studii psiho-sociale, mamă, devoratoare de cărți, pasionată de filme și cești de cafea aromată, îmi plac plimbările lungi și singuratice pe care le alternez cu reuniuni vesele între prieteni dragi, prăjiturile cu ciocolată și diminețile leneșe. Aleg să mă mențin mereu ocupată desfășurând simultan activități diverse. Mă relaxează conversațiile cu persoane lipsite de false pudori, pentru care sarcasmul, ironia si o doză de cinism, nu reprezintă un punct de cotitură. Am debutat în februarie 2020 la Editura Heyday Books, Bacău cu volumul de proză scurtă “Povestea funcționarului care a devenit cuier”, sunt co-autor în cadrul colecţiei de nuvele "Nuanţe de piper şi ciocolată" - Editura Siono, Bucuresti, lansată în septembrie 2020, iar în februarie 2021 am publicat primul meu roman – La răsărit e ceață – Editura Heyday Books, Bacău. Pentru mine, Literatura pe tocuri reprezintă o comunitate de prieteni, un spațiu în care libertatea și curiozitatea se întrepătrund și un nou început alături de oameni pasionați de lectură.

12 COMMENTS

  1. Acum o generație ideea de parenting nu exista. Foștii copii crescuți cu cheia de gât sunt prima generație care se lovește de o astfel de provocare. Iar faptul că mulți ditntre ei nu sunt capabili să gestioneze relația cu propriul copil este (și) efectul modului cum au fost ei crescuți.

  2. Intr-adevar, Cristi! Am trecut de la un stil la altul fara sa avem timp sa le asimilam, motiv pentru care jonglam indecisi intre ele si rezultatul final este neconcludent. 🙂

  3. Fostii copii cu cheia in gat! Nu mai suport exprimarea asta! Da erau cu cheia in gat pentru ca parintii lucrau dar asta i-a responsabilizat foarte mult si le-a dat incredere in ei. Ceea ce era important era timpul petrecut iimpreuna in familie,discutiile, zilele de vacanta,modul cum se sfatuiau, cum erau intelesi sau cum li se explicau greselile si cum erau implicati in problemele sau reusitele familiei.
    Si da o spun din experienta unei mame care a parcurs acele vremuri si care sincer se mandreste cu copiii ei si cu modul in care acestia si-au crescut si educat copiii.

    • Din pacate asa era denumita perioada respectiva – cu cheia de gat, asa era recunoscuta. Si da, alta varianta nu aveau parintii pe vremea aceea si copiii au invatat astfel sa isi organizeze singuri timpul si sa-si bifeze sarcinile. Erau liberi dar tinuti din scurt in acelasi timp… si functiona!

      • Sa stii ca si acuma sunt parinti care nu pot lucra la ture diferite,care nu au bunica in apropiere sau o alta persoana pe care s-o plateasca,sau un parinte singur si nu au nici afterschool.Si in cazul asta solutia e cheia si respinsabilizarea copilului.

        • Stiu foarte bine acest aspect. Lucrez cu astfel de persoane si la randul meu am fost genul de mama care a fost nevoita sa isi responsabilizeze copilul de la o varsta frageda si pot sa zic ca e mai mare dragul sa stii ca te poti baza pe el la nevoie. 🙂

  4. Si da cand am considerat ca puteam fi si prieteni am fost prietena lor careia puteau sa-i povesteasca totul fara teama de-a fi criticati sau neantelesi.Casa mea a fost intotdeauna deschisa si pentru prietenii lor,asta mi-a dat posibilitatea sa am un control discret asupra lor.Intotdeauna ma gandeam ce as fi facut eu daca eram in locul lor in anumite situatii si abia apoi vorbeam

    • Cel mai dificil poate fi pentru un adult sa reuseasca sa se transpuna in pielea copilului, sa-si reaminteasca ce temeri si neincrederi resimtea la varsta copilariei, pentru a putea empatiza cu el.
      Iar partea in care cel mai bine este sa nu “sarim” cu sfaturi (uneori nesolicitate) si sa le permitem sa ne creioneze imaginea de ansamblu a problemei, poate fi un element cheie in comunicare.
      Uneori copiii stiu deja ce urmeaza sa le spunem vis a vis de o problema si poate nu cauta decat sa se descarce, fara a primi la schimb critica si acuzatii suplimentare.

  5. De acord cu tine,nu intotdeauna poti sa te pui la mintea lor.Eu aveam o vorba :ascult,numar pana la zece in gand,intorc parerea tot in gand pe toate partile si abia apoi vorbesc.Aici conteaza si modul cum tu la randul tau ai fost educat de acasa plus autoeducatia pe care ti-ai facut-o citind si observand situatiile din jurul tau.

  6. Felicitări pentru articol. Desi mi-am ținut destul de mult băiatul lipit de mine l-am lăsat să zboare des si sunt mândră sa stiu ca la 16 ani se descurcă oriunde, chiar si intr-o tara străină a cărei limbă nu o cunoaște.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.