Ambivalență și autenticitate – Părinții, modele în viață – Rubrica La vie en noir

  Ce simplu și extrem de satisfăcător ar decurge educația unui copil dacă acesta ar asculta fără împotrivire indicațiile adulților, indiferent de modelele comportamentale pe care aceștia le transmit, fie indirect, fie chiar brutal, uneori lipsit de menajamente!

   Din păcate, copilul este înzestrat inconștient cu capacitatea de a extrage subtilitatea din spatele fiecărui comportament pe care ne zbatem să i-l imprimăm fără să fim dispuși la rândul nostru, să învățăm din propriile teorii.

   Poate fi extrem de simplu să comunicăm la nivel verbal care ne sunt intențiile și așteptările pe care le avem de la ceilalți, uitând adesea faptul că propriul sistem de valori este oglindit prin faptele noastre, nu prin maniera în care ne place să ne prezentăm singuri. 

    Încă de la o vârstă fragedă, copiii își însușesc principalele comportamente raportându-se la adulții care îi cresc și educă. În copilărie, senzația indusă că părintele este atotștiutor îl împiedică pe cel mic să riposteze, în ciuda mesajelor contradictorii pe care le primește uneori atunci când părintele îl îndeamnă într-o direcție, dar pentru sine pune în practică contrariul. 

   La adolescență, lupta pentru propria independență și nevoia de a se distanța de părinți aduc în atenția copiilor zeci de întrebări la care adulții au transmis de-a lungul timpului semnale confuze. Astfel tânărul în formare ajunge rapid să îi critice aspru pe cei care, ani de zile, au jucat rolul de instanță morală în viața sa. 

   Cum poate fi fumatul nociv dacă tatăl se încăpățânează să persiste în acest viciu cu nonșalanță?

  Cum să te atragă lectura când singura dată când îți surprinzi mama citind ceva, este atunci când vizionează un film cu subtitrare?

    Cât de important e să optezi pentru o viață sexuală matură și echilibrată când ai fost rodul unei relații pasagere la vârsta de 15 ani?

    Influența părinților asupra deciziilor și a modului de raportare în fața provocărilor zilnice, scade de la an la an. Din personajele atotputernice, capabile să dețină răspuns la orice întrebare, adulții se regăsesc ulterior depășiți de schimbările ce se petrec în jurul lor. 

   Dorim ca proprii copii să învețe din greșelile noastre. Credem că ar fi mai simplu și mai puțin dureros, o formă de protecție pe care le-o oferim cu fiecare sfat sau interdicție menită să îi păzească de eșecuri. Gândim pentru ei și încercăm să ne depășim frustrările prin acțiuni pe care le coordonăm în locul lor. Prinși descoperiți în fața contra-argumentelor pe care ni le aruncă acum cu nonșalanță, milităm pentru explicații menite să îi determine să evite aceleași decizii proaste de pe urma cărora noi am avut de suferit, dar copiii simt nevoia să experimenteze pe propria piele greșelile tinereții. 

  Aflați în proces de maturizare, analizează constant și încep să pună la îndoială sfaturile și indicațiile primite de-a lungul timpului, dar la nivel inconștient rămân înrădăcinate cutumele, obiceiurile și stilul imprimat în copilărie. 

   Starea de tensiune creată prin această dedublare are ca efect scăderea gradului de siguranță de sine în fața provocărilor și alegerilor importante. Știm ce am fi îndrumați să facem dacă am solicita sfatul părinților noștri, dar simultan realizăm că în locul nostru ei ar fi ales o altă cale decât cea pe care o propun acum cu încăpățânare. 

   Avem nevoie de sfatul lor pentru a ne întări părerea că procedăm corect atunci când este cazul, dar evităm indicațiile lor atunci când intrăm în conflict, pentru că îi cunoaștem suficient de bine încât să le punem la îndoială părerile de care se agață cu înverșunare. 

   Cum să pornești la drum cu entuziasm și convingerea că vei reuși dacă, pe lângă faptul că îți lipsește experiența necesară, te lupți mental să discerni între ce ai fost convins să faci și ce ai experimentat în realitate?

   Viața de cuplu reprezintă un alt model inconștient împrumutat deoarece ne vom raporta la relațiile noastre în funcție de maniera în care relația dintre părinții noștri și-a pus amprenta asupra copilăriei noastre.

    Dacă nevoia de afectivitate nu ne este îndeplinită din primii ani de viață, dacă nu ne simțim iubiți, doriți, înțeleși, vom fi tentați să optăm pentru relații disfuncționale, lipsite de apreciere și respect, dar capabile de a ne induce o anumită doză de confort prin familiaritatea sentimentelor pe care le trezesc în noi.

   Minciunile din cuplu, nepăsarea, critica, bârfa, dezgustul nu își mențin capul ascuns sub apă prea mult timp. 

   Relația perfectă afișată în public și disfuncțională între cei patru pereți ai casei, creează senzația că normalitatea ar trebui să îmbine cele două laturi într-o manieră care să nu dea de bănuit. Ești liber să acționezi în avantajul tău, indiferent de riscuri și consecințe atât timp cât reușești să ții sub control efectele boomerang ale comportamentului tău. Atât timp cât față de ceilalți reușești să păstrezi o aparență.

   Este dificil să rupi cercul vicios al alegerilor neinspirate și al comunicării deficitare când acela este singurul pe care îl cunoști. Un partener capabil să îți ofere atenție, înțelegere și implicare, bulversează prin modalitatea lui de raportare în ceea ce te privește, deoarece te pune în situația de a te privi dintr-o altă perspectivă, una complet străină.

    Propriul sine este compus din zeci de bucățele fragile, atent lipite dar sensibile la schimbare. Vrem mai mult, vrem acum și de cele mai multe ori vrem altfel decât ni s-a oferit până în prezent. 

  Ne mințim că față de proprii noștri copii nu vom fi nevoiți să jucăm niciodată roluri care nu ni se potrivesc și că relația noastră cu ei va fi bazată pe înțelegere, comunicare, afecțiune, acceptare. 

   Și ne ținem de cuvânt… până când ne izbim de situații similare celor care ne-au bulversat copilăria, amintiri ce ne activează nesiguranța și neîncrederea în propriile puteri, pe care ne vom chinui să le îngropăm adânc sau să le denaturăm sensul, transmițând mai departe semnale ambivalente propriilor copii. 

    Suntem oare condamnați să perpetuăm aceleași greșeli la nesfârșit, chiar dacă sub altă formă sau ține de noi să schimbăm ceva?

   Un lucru e cert. Relația cu propriul copil se clădește în timp și poate deveni autentică doar dacă  suntem dispuși să fim sinceri cu noi înșine și să ne acceptăm pe deplin, cu părți bune și comportamente pe care ne luptăm să le schimbăm, cu victorii și neputințe, împliniri și momente depresive, dureri și frici. Doar așa putem evita să ne declarăm responsabili de toate luptele emoționale și mentale la care îi supunem pe cei care vin în completarea noastră.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

Photo credit: Katie E from Pexels