Scăunele roșii, de Edna O’Brien-Nemira-recenzie

 Titlul original: The Little Red Chairs

Editura: Nemira

Colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu

Anul apariţiei: 2015, 2018

Traducere din limba engleză de: Nadine Vlădescu

Număr pagini: 332

Gen: Dramă

Cotație Goodreads: 3,26

   Am fost atrasă de recomandările acestui roman: „O ficțiune curajoasă, amplasată la răscrucea sângeroasă în care se ciocnesc mai multe lumi: sălbatică, tandră, adevărată.” – John Banville

„Marea Edna O’Brien și-a scris capodopera.” – Philip Roth

   Cum să nu te tenteze aceste cuvinte, mai ales când coperta este de-a dreptul superbă? Nota de pe coperta interioară m-a intrigat foarte mult. Spre deosebire de alte evenimente importante din istorie, cu războiul din fosta Iugoslavie sunt contemporană. La școală am apucat să învăț de Iugoslavia ca țară vecină al României. Țin minte cum vedeam la televizor bombardamentele din Kosovo (1998-1999). Eram un copil atunci, nu înțelegeam mare lucru, de ce sau cine se împușca, dar țin minte cum stăteam în fața televizorului de parcă ar fi fost ieri.

   De fapt, sinceră să fiu, nici acum nu înțeleg prea bine ce s-a întâmplat atunci. Știu că a fost un război civil, care a dezmembrat fosta Iugoslavie, dar nu sunt familiarizată cu subiectul.

   Credeam că această carte este despre evenimentele din Kosovo, pe care eu le vedeam la televizor când eram mică. Citind romanul, am avut ocazia de a afla că războiul cu pricina a durat mult mai mult. Ce vedeam la televizor a fost doar o etapă. Războiul a început cu mult înainte și a durat, cu totul, vreo 10 ani. Am aflat nu pentru că romanul ar fi fost neapărat despre aceste lucruri, ci pentru că am devenit curioasă și am început să caut informații despre războiul din Iugoslavia. Despre asediul din Bosnia, care a durat 3 ani (1992-1995), despre Radovan Karadzic, responsabil de acesta și condamnat ulterior pentru crime împotriva umanității. Multe lucruri despre care recunosc că habar nu aveam.

„Sarajevo, orașul ei, cum spunea ea, nu mai e același, sufletul lui a dispărut. A fost odată ca niciodată când stătea cu prietenii ei în cafenele și vorbeau despre Nietzsche și existențialism, dar acum nu mai sunt decât bărbați fără serviciu, care se uită la televizor la manechine, evaluând cât sunt de bune.”

  Contrar așteptărilor, cartea nu este despre război. Sau cel puțin, nu numai. Este, de fapt, povestea unei femei, Fidelma.

  Într-un sat din Irlanda sosește un vraci străin, cunoscut sub numele de Vlad. Doctorul Vlad, așa îi spune toată lumea. Are un aer mistic și se ocupă cu tot felul de terapii alternative. Își deschide un fel de cabinet, de care localnicii devin interesați. Fidelma este unul dintre aceștia.

„Vizitatorul spuse că în partea lui de lume coniacul se face din prune obișnuite și din prune goldane, e cunoscut drept rakija, și are o tărie de cel puțin 40%. Se bea obligatoriu la botezuri, la nunți și la înmormântarea războinicilor.

– Obligatoriu.

Lui Dara îi plăcu rotunjimea acelui cuvânt pe limbă.

– Și pe unde vine partea dumitale de lume? îndrăzni el să întrebe.

– În Muntenegru.”

„Apoi vizitatorul îi întinse cartea lui de vizită, pe care scria „Dr. Vladimir Dragan” cu litere negre, apoi urmau o droaie de titluri. Sub nume, citi „Vindecător” și „Terapeut sexual”.”

   Așa cum am spus, cartea este despre Fidelma. Fidelma, o femeie căsătorită cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea, care nu poate să-i ofere ce-și dorește cel mai mult: un copil. Nici ea nu mai e chiar tânără, așa că ar trebui să se grăbească.

   Fidelma trece pe la cabinetul doctorului Vlad mai întâi în calitate de pacientă, după care îi mărturisește dorința sa cea mai mare: un copil. Rămâne însărcinată cu acesta, însă lucrurile iau o turnură neașteptată. Din moment ce ni se dezvăluie relativ repede și cum cred că deja bănuiți, nu mai consider că vă dau spoiler: doctorul Vlad este nimeni altul decât Radovan Karadzic, criminalul de război căutat în toată lumea, responsabil cu asediul din Bosnia, considerat cel mai mare carnagiu de la Cel de-al Doilea Război Mondial încoace.

„Barul TJ’s era ticsit, oamenii își suceau gâtul să-l vadă mai bine la televizor pe falsul lor vindecător, despre care aflau acum că e poreclit „Bestia din Bosnia” și că pe capul se pusese o recompensă de milioane. Văzură imagini cu el de pe vremea când era un războinic fudul și una cu el și un poet rus trăgând amândoi cu pușca prin orașul Sarajevo, ca și cum ar fi fost un joc, iar imaginea era însoțită de versuri din poeziile acestuia:”

   Realitatea se împletește cu ficțiunea: într-adevăr, Karadzic a fugit, a fost dat în urmărire, găsit și condamnat. În toți acești ani, a practicat medicina alternativă la o clinică din Belgrad, deci nu s-a refugiat în Irlanda și nici nu a întâlnit-o pe Fidelma.

   Credeam că se va urma acest fir narativ, dar nu. Cartea nu era despre Karadzic, așa cum m-am așteptat, ci despre ceea ce a lăsat în urmă. Despre Fidelma, care după ce acesta a fost capturată de autorități, a devenit vulnerabilă. A fost găsită și torturată de 3 foști acoliți de-ai lui Karadzic, care s-au răzbunat pe ea pentru trădarea acestuia. A pierdut sarcina, mai degrabă, i s-a provocat avortul de către acei monștri.

   Așa se încheie prima parte a romanului. În cea de-a doua parte, Fidelma începe o viață nouă, cât mai departe de acel sat din Irlanda. Soțul ei aflase de legătura cu vraciul, s-au despărțit și ea s-a mutat la Londra, mediu foarte diferit de sătucul în care trăise până atunci. Se angajează ca menajeră la o bancă, este ajutată de o femeie care înțelegea prin ce trecea, ea însăși fiind imigrantă. Merge la un club format din imigranți, unde își găsește locul.

   Are loc și o reîntâlnire cu Karadzic, la procesul acestuia. Fidelma merge special la Haga, acolo unde era judecat cazul bărbatului. Găsește un om cu totul schimbat, altă față a criminalului. Nu mai era bărbatul pe care îl cunoscuse. Aici pot spune că nu am înțeles-o. De ce să meargă la el, după tot ce a suferit și pătimit? Dar fiecare om face față în moduri diferite durerii, probabil a simțit nevoia să-i povestească prin tot ce a trecut de la arestarea lui.

   Cum mi s-a părut: sincer, mă așteptam la altceva. Subiectul mi-a plăcut, e interesant, însă am o problemă cu stilul autoarei. Prima parte nu mi-a plăcut, am găsit plictisitoare viața în sătucul irlandez, iar atrocitățile descrise… nu le tolerez nici eu, darămite cei sensibili.

   Începând cu partea a doua, când Fidelma pleacă la Londra, acțiunea intră pe alt făgaș. Faptele sunt mai bine închegate, apar personaje mai bine construite (Jasmeen, femeia care o ajută pe Fidelma, fetița Mistletoe), povestea prinde, cât de cât, coerență. Descrierea Londrei, cu clădirile și străzile sale, creează o atmosferă mai plăcută, amintindu-mi de Hyde Park și alte locuri de acolo:

„În iarbă erau câteva veverițe cenușii, care ronțăiau coaja de pe castane căzute dintr-un copac masiv.”

„Urmă apoi Turnul Londrei, o clădire cafenie și lăbărțată, care, cu turnulețele și turnurile ei mai mici, arăta ca un oraș în sine. Își dusese copiii acolo într-un tur ghidat și cel mai mult le plăcuseră poveștile morbide despre prințișorii care o pățiseră.”

  Personal, nu am rezonat cu stilul autoarei. În ciuda laudelor aduse Ednei O’Brien, cred că această poveste ar fi fost mai interesantă dacă ar fi fost scrisă altfel. Dar poate că voi veți avea altă părere, nu puteți afla decât citind.

Citate:

„- Plaja asta atrage oameni din toată lumea… Vedeți, locul ăsta… pământul de sub mare de aici e perfect pentru valurile de surf.

– Pot să-ți pun o întrebare… Ce simți când te bagi sub val?

– E înfricoșător… Simt teamă.

– Atunci, de ce faci asta…

– E ceva mistic… E sentimentul cel mai aproape de Dumnezeu pe care-l cunosc.”

„Eu zic că războiul e o loterie… Numărați-vă stelele norocoase că vă aflați aici…”

„Psihologii ăștia mă zăpăcesc de cap, prea mare bătaia de cap cu ei. Terapeuta mea mă pune să vorbesc întruna. Anulez ședința, zic că e nevoie de mine la Anvers și în Saxonia de Jos. Terapeuții nu sunt de cine știe ce ajutor, prea multă vorbărie. Rahaturi de inter-relaționare.”

„Poate că doar morții, se gândi ea, ajung să-i ierte pe vii din toată inima.”

„N-ai crede câte cuvinte există pentru acasă și ce muzică sălbatică se poate stoarce din ele.”

Despre autoare:

   Edna O’Brien este o scriitoare irlandeză născută în 1930, la Tuamgraney. A publicat timp de mai bine de 50 de ani romane, povestiri, piese de teatru, poezii. A debutat cu „Country Girls” în 1960, trilogie aflată în pregătire la Editura Nemira, ce abordează teme îndrăznețe pentru acea perioadă. Cartea a fost interzisă în Irlanda, ceea ce a determinat-o pe autoare să-și părăsească țara natală pentru Londra.

„The Light of Evening” și „The Love Evening” sunt volume recompensate cu premii importante. „Scăunele roșii” este cel mai recent roman al ei.

Philip Roth o consideră „cea mai talentată autoare care scrie în limba engleză”. 

Cartea Scăunele roșii de Edna O’Brien poate fi comandată de pe site-ul Editura Nemira

Verifică disponibilitatea cărţii în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii cărţi Editura Nemira

Literatură Universală