Cină cu ficat și inimă, de Mihaela Apetrei-Editura Trei-recenzie

Titlul original: Crimă cu ficat și inimă

Editura: Trei

Colecția Fiction Connection

Colecție coordonată de Magdalena Mărculescu

Anul apariţiei: 2018

Număr pagini: 302

Gen: Thriller psihologic, Polițist

Cotație Goodreads: 4,67

   În sfârșit, un thriller de la Editura Trei ce nu are nevoie de traducere! Pentru că… este românesc! Era timpul ca literatura română să se extindă în domeniul cărților polițiste, thriller. Există, la ora actuală, câțiva autori de literatură polițistă în România. O avem, desigur, pe Rodica Ojog-Brașoveanu. Dar vrem mai mult! De ce numai americanii să se laude cu thrillere? De ce să nu le avem pe ale noastre, desprinse din peisajul tipic românesc?

   Romanul Mihaelei Apetrei are tot ce-i trebuie unui adevărat thriller: mister, răsturnări de situație, crime greu de înțeles. Originalitate, ingredient care îi dă un gust unic, plus încă ceva: tipic românesc! Autoarea face diferența dintre anchetele din filme, în care bați din taste și ai găsit criminalul și modul în care decurg lucrurile la noi: mai greu, într-un ritm încetinit de birocrație și echipamente mult mai slabe calitativ decât cele din filme.

„Se gândi cu ironie amară la filmele polițiste americane, în care un soft îți scoate instantaneu, din pălărie, tot felul de analize comparative de date, în câteva secunde. Iar ei luau câteodată tramvaiul, din lipsa fondurilor pentru benzină. Și scriau rapoartele pe hârtia cumpărată din salariu.”

„- Domnule detectiv…

– Sunt polițist, doamnă. Detectivii sunt în filme.”

  Ce alt ingredient regăsim? Referințele la Melania Lupu, savurosul personaj al romanelor scrise de Rodica Ojog-Brașoveanu. Unul dintre personaje, Sophie, seamănă mult cu abila bătrânică, însă dacă citiți până la final, veți avea o surpriză.

„- Nu-i așa? se bucură ea și bătu din palme, exact ca Melania Lupu.

– Auziți, Sophie, ați citit vreodată Cianură pentru un surâs?

– Ah, este o carte polițistă, nu?

– Da, e acolo un personaj care mi se pare că vă seamănă.

– Știu: Melania Lupu. Mi s-a mai spus. Doar că Melania era malefică, eu sunt serafică.

A râs ușor, așa cum trebuie s-o fi făcut și Melania.”

„Sophie își continua liniștită vizionarea, ciripind încântată și silabisind, după obiceiul Melaniei Lupu:

– Mi-nu-na-te!”

  Doar atât vă spun: pe Melania o iubesc, pe Sophie o detest. Sau mai bine zis, am ajuns s-o detest, la sfârșit. Pe ea ca persoană, nu personajul. De ce? E, asta-i bună, doar nu vreți spoiler la tavă!

Și apropo de tavă, gusturi și ingrediente… Să vedem despre ce e vorba! În ce constă originalitatea?

  Romanul începe cu o scenă din 13 mai 2018, ceea ce m-a intrigat puțin, data este dintr-un viitor apropiat (sau cel puțin era, la momentul citirii cărții). În București, oamenii mor pe capete, într-un mod nemaivăzut: atrofierea bruscă a organelor. Victimele sunt diverse, aparent fără a se urma un tipar anume: tineri, bătrâni, de vârste mijlocii, femei, bărbați, gay, heterosexuali. Victimele nu au, la prima vedere, nimic în comun. Doar modul de operare este același: uscarea organelor, pur și simplu. Și organele variază de fiecare dată: mucoasa nazală, organele genitale, rinichii, pancreasul etc.

  În același timp, în care autoritățile încearcă să identifice pe orbește făptașul, în alt plan, un om pe nume Murki organizează periodic mese la el acasă. Procedeul este laborios: postează invitația pe Facebook, așteaptă să se înscrie participanții, dintre care alege unul singur. Cel pe care îl consideră demn de mâncarea sa, pregătită cu migală și dăruire.

„FACEBOOK. Status: Înghețată de șampanie și choux à la crème cu mousse de citrice. Peste două zile, la mic dejun.”

„Se învățaseră, șnapanii. Îi tot invita așa de un an, ca să-i obișnuiască, astfel încât, atunci când va veni momentul (adică acum), să aibă de unde alege. Își crescuse o pepinieră, din care avea de fiecare dată cam douăzeci-treizeci înscriși pe listă. Destul pentru ce-i trebuia lui.”

  Rețetele sunt delicioase, îți lasă gura apă numai citind: elaborate, sofisticate, fine, exact ca Murki. Că așa se numește personajul. Obez, gurmand, iubește să mănânce. Numai prin gust poate avea acces la propriile sentimente, sau cel puțin așa crede el. De la fiecare participant, el dorește să obțină ceva. Ce anume nu vă spun.

„Plănuise o prăjitură cremoasă, blândă, caldă, plină de tandrețe. O prăjitură din care să se prelingă spuma ușoară de ouă și lapte; ceva cu foietaj parizian și cremă onctuoasă de Bizanț. Vedea deja plutind foile ușoare, în multe straturi subțirele, fulgi mari și fragili, și între ele, alintându-se alunecos, caimacul dulce și vanilat, în care o să strecoare ingrediente nemaivăzute: păstaie de orhidee comestibilă, amăruie, un praf subțire de aur și trei picuri de esență de trandafir de Bagdad.”

   Problema apare la ceva timp după ce invitații pleacă de la Murki. Aceleași persoane mor, confruntându-se cu deshidratarea bruscă a organelor, fenomen nemaiîntâlnit.

   Ancheta Poliției se poticnește, ciocnindu-se de mai multe probleme tipic românești. Polițista Doina este cea mai implicată, dorind cu tot dinadinsul să rezolve acest caz, simțindu-se răspunzătoare pentru viețile victimelor.

   Pot spune că am fost surprinsă de răsturnările de situație. Chiar nu mă așteptam, nu am anticipat cele întâmplate. Dacă nici eu, obișnuită cu lecturile polițiste, n-am anticipat, atunci e clar de bine!

Personaje

   Alt lucru care m-a impresionat în mod plăcut, în mod cert, un plus al romanului, este construcția personajelor. Murki și Sophie sunt de departe, cele mai interesante.

   Murki, sofisticat, cult, inteligent, pretențios. Murki, ce pune suflet în fiecare fel de mâncare pe care-l prepară, ce nu lasă nimic la întâmplare. Murki, care dintotdeauna a tânjit după sentimente, care a fost respins încă din copilărie, considerat un paria, din cauza obezității.

„Ce-i trebuia lui nu că era rar, dar era foarte pretențios. Avea nevoie de o făptură gingașă – ah, numai o fată putea fi. Sau un gay. Murki era sigur, pe de altă parte, că homosexualii sunt cam contrafăcuți și falși, dar nu-i disprețuia. Cumva, se asemăna cu ei, lumea îi respingea în egală măsură. „Un popor tâmpit. Cere-le animalelor ăstora să înțeleagă diversitatea, când ei scuipă pe jos și guiță ca niște porci înjunghiați când trece o damă pe lângă ei.””

  În toată viața lui, singura căreia i-a păsat de el a fost Mia, o fetiță din vecini, care a murit în urmă cu 30 de ani într-un mod ciudat, mai exact, la fel ca invitații lui Murki: i s-au atrofiat organele, s-a stins pe picioare. De la moartea Miei, Murki nu a mai simțit nimic: a revenit la starea de anestezie totală pe care o simțea și înainte.

„Imaginea Miei îi trecu fulgerător prin minte. Ea fusese singura ființă pe care o iubise vreodată și îl lăsase singur. În preajma ei simțea totul, parcă îi creștea brusc un organ special pentru sentimente, care se atrofia imediat ce se despărțeau.”

   La început, am crezut că pentru Murki, mâncarea este un substitut pentru afecțiune, precum în cazul multor persoane. Pe parcurs, m-am convins că e mai mult de atât: Murki este gol pe dinăuntru, este în aceeași situație precum cei care se taie pentru a simți ceva, doar că el, în loc să se taie, mănâncă. Doar manifestarea diferă.

„Pentru el, gustul nu era un simplu simț, ci o poartă spre altele. Spre sentimente. spre stări.”

„El nu juca în nicio tabără, de fapt. Când citise Middlesex se regăsise perfect, prins între două lumi, fără să se poată decide căreia îi aparține. Nu avea caractere „de ambe sexe”, cum îi plăcea să spună, mai degrabă  nu avea sexualitate. Singurele momente când simțea ceva ce bănuia că ar fi trebuit să fie erotism erau provocate de un gust anume: creme untoase, grele, frișcă parfumată, smântână groasă.”

   Mi-a fost milă de Murki. De fapt, pe parcursul lecturii, a trezit în mine mai multe feluri de sentimente, chiar opuse: milă, ură, admirație, dezgust.

  În ceea ce o privește pe Sophie, nu voi spune prea multe pentru a nu da spoilere, dar și personajul ei este unul special.

   Doina și Marc, polițiștii care investighează cazul, sunt personaje credibile, care parcă ies din pagină și se materializează în carne și oase. Ea este mai implicată în anchetă, mai sârguincioasă, el, genul „lasă-mă să te las”, întâlnit des în psihologia românului.

Subtext

   „Cină cu ficat și inimă” este mai mult decât un roman polițist. Doar știți că îmi plac cărțile cu mesaj. Referirile la cultură, artă, literatură formează un subtext delicios. Seria de tablouri „Alegoriile celor cinci simțuri”, pictate de Rubens și Bruegler, joacă un rol important în roman. Culmea, înainte de a ajunge la rândurile ce fac aluzie la „Parfumul”, de Suskind, chiar la acest roman m-am gândit! Asemănarea era acolo, plutea în aer, o simțeam. „Am citit „Parfumul”, desigur. După mine, e o capodoperă. Te-ai gândit vreodată că omul ăla, micuțul Grenouille, nu putea trăi altfel? Avea nevoie de parfumuri ca să rămână în viață, desigur că nu ucidea de plăcere, ci din necesitate. Era singura lui șansă, viața lui…Cu toții avem câte un Grenouille în noi.”.

   De asemenea, întâlnim un semnal de alarmă la adresa capcanei Internetului. Toți invitații lui Murki îi erau necunoscuți. Citind, mă întrebam ce om normal merge acasă la un necunoscut și mănâncă din tot ce i se servește. De unde știe că respectiva persoană nu e un psihopat, care poate să-l drogheze și să-l taie în bucăți?

„Oare cât de tare le-a lipsit oamenilor feisbucul ăsta? Câte mii de ani l-au avut în memoria ancestrală? Pare a fi jucăria după care omenirea a tânjit toată copilăria ei.”

„Oare când vor învăța fetele astea că e periculos să te întâlnești așa, cu tot felul de necunoscuți?”

Se face aluzie la naivitatea și lăcomia oamenilor, care nu mai țin cont de precauții atunci când e vorba de obținut ceva gratis sau la promoție.

„N-ai idee ce creduli sunt oamenii. Eu n-aș gusta în veci ceva oferit de un necunoscut pe stradă, chiar și ambalat minunat, cum face Marcel, dar probabil că funcționează același principiu pentru care se înghesuie toți la mostra de salam din supermarket.”

„S-ar fi zis că e supărat, dar în realitate râdea în hohote, isteric, cu straturile de burți zguduindu-se unul după altul, satisfăcut că le putea spune orice. Îi putea jigni, le putea arunca vorbe grele, ei tot se înscriau, doar ca să mănânce mille-feuilles făcut de Murki („Ce bine sună!”). „Pe gratis”, cum ziceau ei.”

   Toate acestea sunt învăluite în umorul ce reiese din vorbele personajelor:

„FACEBOOK. Status: Mille-feuilles. Nu vă repeziți ca proștii, că nu-i cremșnitul pe care mamele voastre oricum habar n-aveau să-l facă, iar mizeria din cofetărie nici nu merită pomenită.”

„Ce mama dracului, acum vorbesc ca la Versailles…” Înjură încet, printre dinți. Numai de politețuri de castel n-avea chef la ora aia, pe crivăț, cu toate pe cap.”

   Ce aș fi vrut să fie altfel? Finalul, destul de amar pentru gustul meu. Nu mi-a venit să cred că mi-a părut rău de un anume personaj (nu spun care) și că aș fi vrut altă soartă pentru el.

   Câteva mici scăpări, dar cred că sunt eu prea cusurgioaică, alții probabil nici nu le-au observat: Murki își aduce aminte că după moartea mamei sale, din urmă cu mai bine de 25 de ani, a mers la film, unde a mâncat nachos cu sos. Pe vremea aceea, sunt convinsă că la noi nu se servea așa ceva. Alt lucru ar mai fi descrierea fenomenelor meteo, ce nu se potrivesc cu data din calendar din acest an. Dar probabil că romanul a fost scris cu mult înainte de acele date, iar anul acesta, vremea ne-a jucat ceva feste: când trebuie să fie frig și zăpadă, prin februarie, era cald. Când trebuia să se încălzească, să sosească primăvara, ne-am pomenit cu ditamai ninsorile. Așa că autoarea nu avea cum să prevadă, dacă a scris romanul cu mult timp înainte. Riscul stabilirii acțiunii într-un viitor apropiat…

În final, vă spun că este un roman ce merită citit. Și nu uitați, să nu credeți nimic! Nimic nu e ceea ce pare.

Apropo, tot sper la o ecranizare… Nu-l mai avem pe regretatul Alan Rickman, dar aceasta nu înseamnă că romanul „Cină cu ficat și inimă” nu ar putea fi ecranizat cu actori talentați.

Citate:

„Ignoranța nu e cel mai periculos lucru. E cel mai simplu și cel mai firesc, e starea în care ne naștem și în care ni se recomandă să ne ducem de pe lumea asta.”

„În ciuda varietății, calitatea oamenilor se degrada tot mai tare. Devenea fiecare sclavul propriei firi: cei veseli se transformau în inepți, cei triști în depresivi, cei curioși în lacomi și cei deștepți în vicleni. Un fel de caricaturi a ceea ce fuseseră sau ar fi trebuit să fie. Creatorul ne greșea tot mai des.”

„Asta îi plăcea nespus la taciturni: erau extrem de selectivi.”

 Despre autoare:

   Mihaela Apetrei este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București. A fost jurnalist, trainer de Public Speaking, a pregătit peste 1500 de profesioniști din peste 350 de companii.

Este coach certificat internațional, traducător și redactor la editurile Trei și Publica.

   În 2012, a publicat cartea „Mai bun, mai încrezător, mai puternic, ca prezentator”. Un jurnal de călătorie din pelerinajul ei la Santiago de Compostela este în curs de publicare pe blogul său, e-literaria.ro și în ediția online a ziarului Adevărul.

   Primul său roman thriller este „Cină cu ficat și inimă” și sper că vor urma și altele. Și ecranizarea, v-am omorât cu ecranizarea!

Cartea Cină cu ficat și inimă de Mihaela Apetrei poate fi comandată de pe site-ul Editura Trei

Verifică disponibilitatea cărţilor în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Recenzii Cărti Thriller

Recenzii Cărti Poliţiste

Recenzii Cărţi Editura Trei

Cină cu ficat și inimă de Mihaela Apetrei-Editura Trei-recenzie