Dureri de creștere - Rubrica La vie en noir - literaturapetocuri.ro

Dureri de creștere – Rubrica La vie en noir

  Ipostaza și rolul de părinte ne aruncă într-o vâltoare de temeri și neconcordanțe pe care adesea nu știm cum să le gestionăm. Vrem să le oferim celor mici tot ce e mai bun, să le fim alături la nevoie, să ne bucurăm de reușitele lor și să clădim împreună o relație trainică și durabilă. Sinceră, tandră, bazată pe respect reciproc și comunicare.

  În teorie, toate aceste lucruri ne sunt cunoscute. Le-am citit în cărți de specialitate, le-am văzut în filme, le-am experimentat uneori în realitatea noastră zilnică. Cei mai norocoși dintre noi am simțit ce înseamnă iubirea necondiționată și suportul constant din partea familiei, dar mulți ne-am luptat cu nevoia de a asimila goluri și frustrări neînțelese, temeri și nevoi nesatisfăcute.

  Poate ne-am promis că atunci când ne vom regăși în rolul de părinte, vom oferi tot ce ne am dorit să primim când eram mici. Că vom echilibra la nivel cosmic toate nedreptățile și lipsurile pe care le-am cărat perioade lungi într-o cârcă obosită și cocoșată de îndoieli.

Dar oare a le dărui copiilor tot ce ne solicită, transmite cel mai bun mesaj?

  Câteodată uităm că rolul nostru ca părinte este acela de a le crea contextele favorabile și pârghiile necesare pentru a se dezvolta, și nu de a le absorbi de fiecare dată șocurile pentru a-i feri de eșecurile pe care nu reușim să le înlăturăm din calea lor.

  Este imposibil să poți anticipa tot ce poate merge prost și nu este proactiv să faci asta în detrimentul experimentării de pe urma căreia copilul are mult mai multe șanse să înțeleagă ceva. Riscurile nu trebuiesc eliminate, ci controlate în așa manieră încât căderea să poată fi redresată. Soluția nu este să venim mereu în întâmpinarea lor cu propuneri și variante concepute să le rezolve problemele, indiferent cât de mult este posibil să suferim văzându-i încolțiți, debusolați sau lipsiți de perspectivă. În afara siguranței oferite de așa zisă familie iubitoare, lumea înconjurătoare nu va fi la fel de îngăduitoare cu cei care nu au învățat să asimileze eșecurile și să o ia de la capăt.

  Câteodată nici sarcinile pe care îi indrumam să le ducă la bun sfârșit, nu este necesar să le desfășurăm cap-coadă împreună cu ei, ci este mult mai indicat să îi lăsăm singuri în momentul în care simțim că pot face față provocărilor, chiar dacă până la final, lucrurile iau o altă întorsătură.

  Indiferent de generația din care facem parte, adolescența s-a aflat întotdeauna sub semnul încercărilor, a riscurilor neasumate, a emoțiilor scăpate de sub control, a greșelilor stupide și a alegerilor impulsive. A dorinței de independență și aspirare către maturitate, a nevoii de a simți că aparții și altcuiva în afara familiei. Diferă doar modul de manifestare, dar per total adolescentul are nevoie să greșească pentru a învăța din propria experiență și totodată, greșeala lui are capacitatea de a ne da ocazia să descoperim ce înseamnă răbdarea, iubirea necondiționată, pentru a ne căli sentimental, pregătindu-ne pentru decizii cu care nu vom fi de acord dar pe care va trebui să le acceptăm de dragul lor.

  Greșelile lor ne amintesc de momentele noastre de eșec, de visele pentru care ne-am fi războit cu întreaga lume, dar pe care le-am abandonat din lașitate sau prea multă comoditate. Ne vor trezi sentimente crude de dor și disperare, de suferință și extaz, reamintindu-ne ce semnificație avea cândva un prim sărut sau o prima noapte înecată în gânduri negre când persoana iubită refuză să răspundă la telefon.

  Adolescența vine la pachet cu vicii, anturaje nepotrivite, cu trăiri libertine de care ne temem pentru că știm că pot răni un suflet fraged și o minte naivă. Pentru că n-am uitat cât de ușor am fost cândva răniți, umiliți sau neînțeleși și nu vrem să îi vedem înfrânți, chiar dacă știm că  aceste evenimente fac parte din cursul firesc al vieții.

  Greșelile au rostul de a ne determina să ne reevaluăm poziția. Au puterea de a ne ajuta să triem prietenii de cunoștințele inutile și atunci când proprii copii revin în sânul familiei pentru a-și linge rănile suferite, știm că în ciuda nevoii de independență, dragostea și susținerea pe care le-am oferit-o a fost suficientă pentru a-i determina să ne arate latura lor înfrântă.

  Creștem o dată cu ei și împreună descoperim că orice schimbare este dureroasă chiar dacă teama de eșec se resimte altfel atunci când te-ai mai confruntat cu ea. Dar dacă durerea este cea care ne împiedică să ne atingem visele îngropate adânc în neputință și frustrare, poate nu merităm să fim noi cei care îi călăuzim pe drumul lor spre creștere și dezvoltare.

Rubrica La vie en noir

Facebook Literatura pe tocuri

Lifestyle

foto credit pexels

Dureri de creștere – Rubrica La vie en noir – literaturapetocuri.ro

***Dana Nichițelea (Dana)*** – sunt absolventă de studii psiho-sociale, mamă, devoratoare de cărți, pasionată de filme și cești de cafea aromată, îmi plac plimbările lungi și singuratice pe care le alternez cu reuniuni vesele între prieteni dragi, prăjiturile cu ciocolată și diminețile leneșe. Aleg să mă mențin mereu ocupată desfășurând simultan activități diverse. Mă relaxează conversațiile cu persoane lipsite de false pudori, pentru care sarcasmul, ironia si o doză de cinism, nu reprezintă un punct de cotitură. Am debutat în februarie 2020 la Editura Heyday Books, Bacău cu volumul de proză scurtă “Povestea funcționarului care a devenit cuier”, sunt co-autor în cadrul colecţiei de nuvele "Nuanţe de piper şi ciocolată" - Editura Siono, Bucuresti, lansată în septembrie 2020, iar în februarie 2021 am publicat primul meu roman – La răsărit e ceață – Editura Heyday Books, Bacău. Pentru mine, Literatura pe tocuri reprezintă o comunitate de prieteni, un spațiu în care libertatea și curiozitatea se întrepătrund și un nou început alături de oameni pasionați de lectură.

6 COMMENTS

  1. Cu toate ca am vrea nu putem absorbi nici necazurile ,nici frustrarile copiilor nostri. Eu obisnuiesc sa spun ca „fiecare are locul lui de dat cu capul”.
    Singurul lucru pe care il putem face este sa-l ascultam,sa nu-l judecam, sa ne pronuntam abia dupa ce „numaram pana la 10”. Copilul trebuie sa simta ca-l iubim,il sfatuim ca un bun prieten si nu-l judecam,asa va avea incredere.

    • Foarte bine punctat, Arci! Si chiar daca avem un program ocupat, cateva minute pe care le petrecem impreuna, sa fim prezenti si implicati. Sa nu sarim cu concuzii pripite sau sa le interpretam noi trairile dupa cum ne taie pe noi capul. Sa le dam spatiu si timp sa asimileze si verbalizeze.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.