Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 25

 Maktub de Hayat Seviyor-Capitolul 25

Prolog

   Religia islamică își învață credincioșii să creadă în soartă. Soarta ne este aleasă de către Tatăl nostru, Allah pentru ei, Dumnezeu pentru noi creștinii… Oamenii trăiesc viața aleasă de divinitate, iar destinul ne este oferit la venirea noastră pe lume…Nimeni nu-l poate schimba sau modifica…Trebuie să ne conformăm și să acceptăm ceea ce a fost scris! Și cele bune și cele rele fac parte din viața noastră…Orice-am păți e bine să conștientizăm că așa a trebuit…Știm că până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții! Astfel ne vom putea îndeplini misiunea ce o avem aici pe pământ…De asemenea trebuie să învățăm cât e de important să visezi, să te bucuri de prezent și de tot ce-ți oferă acesta… Fie bune, fie rele… După iarnă vine întotdeauna primăvara..Cu siguranță vei renaște din propria cenușă asemenea păsării Phoenix..Lasă trecutul în urmă, nu te teme de viitor, trăiește prezentul… Visează!.. Maktub!

Lista personajelor

Citeşte Capitolul 1

Capitolul 2 – În care familia se destramă

Capitolul 3- În care disperarea înlocuiește speranța

Capitolul 4-În care spiritele se calmează…

Capitolul 5-În care soarta pare să fie împotriva tinerei Nur

Capitolul 6-În care ne întoarcem la Izmir

Capitolul 7- În care nu te poți împotrivi sorții…

          Capitolul 8-În care viața trebuie să-și urmeze cursul…

  Capitolul 9- În care totul ia o întorsătură neașteptată…

     Capitolul 10-În care a fugi nu înseamnă a fi laș…    

               Capitolul 11-În care un strop de iubire îți face viața mai frumoasă

                 Capitolul 12- Hoș bulduk, canim Istanbul!

        Capitolul 13- În care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate…

                   Capitolul 14-În care nu trebuie să te încrezi în aparențe…

  Capitolul 15- În care minciuna are picioare scurte…

                    Capitolul 16- În care se leagă o frumoasă poveste de dragoste…

Capitolul 17-În care visele încep a prinde contur…

    Capitolul 18-În care se face un prim pas înainte…

       Capitolul 19-În care călătoria ia sfârșit…

Capitolul 20-În care căsătoria e o etapă a vieții…

         Capitolul 21-În care ne întoarcem la Fes…

  Capitolul 22-În care Cemile și Hakan își unesc destinele… 

Capitolul 23-În care amintirile sunt scoase la iveală…

Capitolul 24-În care începutul e promițător…

Capitolul 25

În care o tragedie stă să se întâmple…

• Habibi, bine-ai venit! i se adresează Nur lui Ahmed, ridicându-se de pe pat pentru a-l întâmpina.
• Bine te-am găsit, scumpo!
• Ce ai acolo? întreabă ea vădit curioasă de cufărul pe care el îl așează jos.
• Păi m-am dus în casa tatei…
• Poftim? De ce?
• Să iau ceea ce lăsasem acolo. Evident că Mohamed era acolo și am discutat.
• Doar atât? îl întrerupe ea, ridicând din sprâncene.
• Mi-a spus că nu am dreptul să cer ceva din moștenirea tatei. Că sunt un netrebnic. Un fiu renegat.
• Nu e mare pagubă! N-avem nevoie de banii lor. Ne vom descurca noi cumva!
• Bineînțeles! Însă a trebuit să iau acest cufăr. Era ascuns de mine în pod. Sunt lucrurile mamei, ceea ce am putut salva după moartea ei. Mai sunt niște lucruri, lipsite de importanță, pe care le-au revendicat bunicii mei și care sunt în siguranță în casa lor.
• Foarte frumos!
• Acum nu mai am niciun motiv să mă întorc în acea închisoare. Acea bucățică din mine care se afla în acest cufăr… Dacă ai ști cât de vechi e cufărul în sine! Mama îmi spunea că bunica ei l-a primit cadou în tinerețe din partea regelui din acea vreme. De fapt era încă un prinț pe atunci. Și era al naibii de îndrăgostit de bunica, în ciuda faptului că ea era măritată cu unul din oamenii săi de încredere! A fost o iubire interzisă, ce s-a sfârșit înainte de a fi prea târziu. Acum, revenind la cufăr: un mare meșter al acelor vremuri l-a confecționat din lemn de santal, a realizat toate aceste ornamente, a sculptat fiecare centimetru. Înăuntru e căptușit cu catifea adusă din Franța. O adevărată bijuterie! Iar interiorul capacului este decorat cu pietre prețioase.
• De ce interiorul capacului?
• Pentru a nu ieși în evidență. Era un dar din partea unui rege către o supusă măritată. Nu trebuia să bată la ochi. Plus că nimeni nu stă să verifice interiorul capacului.
• Ne guzel! Ce frumos!
• Deschide-l!

Nur se așază în genunchi și deschide capacul cufărului. Își trece degetele peste lemnul frumos sculptat, peste catifeaua fină la atingere. Admiră pietrele prețuite ascunse vederii și își dă seama că nu sunt aranjate la întâmplare. Ele formează niște litere arabe, echivalentul literelor M și A din alfabetul latin, dar și patru cifre: 1877.

• Uite! Inițialele lor și un an! afirmă Nur.
• Așa-i, ai dreptate! Ce ochi au femeile astea!
• La prima vedere par a fi niște pietre încrustate pur și simplu aici, dar e mai mult de atât. Acest cadou cred că a fost făcut în anul 1877.
• Așa e!

Rând pe rând, cei doi soți scot conținutul cufărului și-l întind pe măsuța din lemn de alături. Câteva rochii superbe din mătase, decorate cu pietre prețioase. Voaluri de toată frumusețea. O cutie imensă, plină de bijuterii superbe, bijuterii care ar lăsa cu gura căscată pe oricine. Câteva cărți, uzate pe la colțuri, arătând ca și cum ar fi fost citite și răscitite cu același drag, de nenumărate ori. Un caiet învelit în catifea – jurnalul răposatei. Și la fund, o cutie de metal goală.

• Au trecut ani de zile de când a murit mama și nu am îndrăznit niciodată să citesc ceva din jurnalul ei. Nu mă consider demn să-i descopăr secretele, nu am atâta putere să iau contact direct cu ea, cu amintirile ei, cu amintirile mele. Însă la fel ca toate lucrurile pe care le vezi, face parte din mine…
• Dar ce e cu această cutie goală? Au fost tot bijuterii aici?
• Nu. Au fost bani, banii pe care-i avea ea strânși pe ascuns, bani pe care bunicii i-i trimiteau. Ei nu ar fi căsătorit-o niciodată cu tata dacă nu ar fi fost obligați de împrejurări. De aceea, au avut grijă să nu ne lipsească nimic nici mie, nici ei. În copilărie, de puține ori am umblat la acești bani. Însă când am fugit i-am luat pe toți. Eram conștient că nu știu când ne vom întoarce…
• Oh… Știi că am risipit o parte din acești bani. Toate darurile pe care mi le-ai făcut, tot ce ai cumpărat! Erau din banii ei.
• Așa e. Mai am câțiva, însă nu prea mulți.
• Și ne vom descurca? Dacă e nevoie, mă voi angaja!
• Nici gând! Nici să nu-ți treacă prin minte asta! Ne vom descurca! Plus că nu ai avea unde să lucrezi. Nu uita ca aici nu suntem în Occident! Aici femeile stau și cresc copii. Iar tu vei studia, vei avea grijă de fiica noastră.
• Dacă e nevoie, îi putem cere ajutorul fratelui meu! Fabrica lui e destul de prosperă și cred că ne-ar putea împrumuta niște bani până când ne vom pune pe picioare…
• Nu e nevoie! Mi-a rămas o mică moștenire din partea mamei. Din partea părinților ei, mai bine zis. Ea le-a fost unica fiică, iar eu le sunt unicul nepot.
• Nu mai sunt în viață?
• Din păcate, au murit acum câțiva ani. După ce am împlinit 18 ani…
• Allah să aibă grijă de sufletele lor!
• Amin!
• Și ești sigur că vrei să umbli la acea moștenire?
• Sunt trei case, plus niște aur. Când vom merge la Paris, vom avea unde să stăm!
• Da?
• Bunicul a fost diplomat, mergea des la Paris. Are și o casă în Monte-Carlo. Și în mod normal, nu locuiau în Fes, ci la Casablanca.
• Incredibil! Nu pot înțelege un lucru. De ce mama ta s-a căsătorit cu Osman?
• Au existat niște probleme. Probleme grave. Osman l-a ajutat pe bunicul în schimbul acestei căsătorii. El n-a iubit-o pe mama niciodată! A fost îndrăgostit de frumusețea ei, de chipul ei încântător. Nimic mai mult!
• Allah… Hai să nu mai vorbim despre asta! Începe să mă deprime subiectul…

Cei doi pun la loc în cufăr lucrurile Yasminei și se așează pe pat. Stau îmbrățișați, fiecare bucurându-se de prezența celuilalt…

• Seni seviyorum! (Te iubesc!)
• Ben de, Ahmed! (Și eu, Ahmed!)

• Cum și-a permis să vină aici? După tot ce a făcut! este întrebat Mohamed de unul din oamenii săi de bază.
• A venit până aici după un amârăt de cufăr pe care l-a luat din pod! Vasăzică nu mai are pretenții la moștenirea tatei.
• Foarte bine, sidi! Ar trebui să vă bucurați!
• Și propui să-l las în pace după tot ce a făcut?! Nici gând!
• Ce doriți să facem, sidi? Ce planuri aveți?
• Va trebui să scăpăm de târfa aia turcoaică, care este și însărcinată. Ar fi cea mai puternică lovitură pe care i-o putem da lui Ahmed!
• Sunteți sigur de asta, sidi?
• El a riscat totul pentru Nur. Dacă nu va mai avea pentru cine risca, va reveni pe calea cea dreaptă! O să se căiască în speranța că-i vor fi iertate păcatele! Nu-l putem lăsa să trăiască cu sufletul mânjit de păcate!
• Când vom acționa?
• Vom aștepta puțin. Să vedem ce plănuiesc, unde locuiesc. Și bineînțeles, să avanseze sarcina, să devină vizibilă. Să fie lovitura mai puternică! Ține-i sub observație!
• Cum porunciți, sidi!

Nur îi oferă lecții de limbă turcă soțului ei, îi scrie niște texte mai dificile, proverbe, iar el trebuie să le traducă în arabă. La început stângaci, se străduiește să facă conexiuni, să privească dincolo de cuvinte. Încet-încet, îi oferă lui Nur răspunsurile pe care le aștepta.

• Uite că te descurci! Un lucru să ții minte: nimic nu este întâmplător! Niciun cuvânt nu este pus într-o frază doar de dragul de a fi pus.
• Înțeleg, habibi!
• Ia să-ți dau să citești o poezie scrisă de mine! Să văd dacă remarci metaforele!
• Bine, ia să vedem!

Întreaga zi o petrec jucându-se cu metaforele, cu sensurile ascunse ale cuvintelor, o importantă lecție de literatură. La un moment dat, Nur stă aplecată asupra caietului oferindu-i niște explicații. Ahmed o privește, cade pe gânduri și, în cele din urmă, îi spune:

• Tu ar fi trebuit să te faci profesoară!
• Hm? întreabă ea confuză. Ce spuneai?
• Ziceam că ar trebui să te faci profesoară!
• Cum ai ajuns la concluzia asta, dragule?
• Ai un talent aparte în a le împărtăși celorlalți cunoștințele tale! Uneori, am impresia că în fața mea stă unul din cei mai mari cărturari ai lumii și inima îmi crește în piept când mă gândesc că acest cărturar este soția mea, sufletul meu pereche…
• Habibi…
• Așa e, scumpa mea! Lasă, că vei studia și vei fi mai bună! Toată lumea va auzi de Nur, prințesa turcoaică… Vei fi o scriitoare și o poetă mai renumită decât Shakespeare, decât Rumi, decât Voltaire! Iar Molière nu a fost nimic pe lângă ceea ce vei fi tu…
• Teșekkur ederim, canim! îi zice ea cu lacrimi în ochi. Îți mulțumesc că ai încredere deplină în mine! Să ne ajute Allah și să ne aibă în pază! Odată cu mine, vei crește și tu, învățăcelule…
• Bineînțeles! Mereu voi fi alături de tine, îți voi oferi puterea de a merge înainte, de a lupta în continuare! Voi fi stâlpul de care te vei sprijini pentru a nu cădea pradă disperării și nefericirii…
• Inșallah!
• Cât timp a trecut! afirmă el, aruncând o privire pe fereastră. În curând se va înnopta. Ce zici, ieși la o plimbare, scumpa mea soțioară?
• Da, hai să ieșim! Deja miroase a creier încins aici de la cât am dezbătut poeziile astea! adaugă ea răzând.

Își schimbă hainele, iar Nur se pregătește să-și pună voalul pe cap.

• Nu-ți pune voalul!
• De ce, habibi?
• Lasă-ți părul liber! Oricum e întuneric și te însoțesc eu. Nimeni nu se poate lega de soția mea!
• Foarte bine! Chiar nu-mi pare rău! Știi că nu am o pasiune pentru aceste voaluri…
• Crezi că nu te cunosc eu pe tine, scumpo?!

Ies din casa lui Mehmet și se plimbă prin medina aglomerată, ținându-se de mână. Admiră luminile, parfumurile și muzica ce plutesc prin aerul încărcat de veselie și voie bună. Se simt ca doi îndrăgostiți, se simt liberi să-și afișeze iubirea și fericirea. Ce poate fi mai frumos decât această beatitudine, decât această stare?! Se pierd în mulțimea pestriță, se pierd în acest colț de lume, se separă de orice le-ar putea provoca suferință. Sunt două furnicuțe dintr-un mușuroi impresionat, două furnicuțe care împreună nu vor permite nimănui să le calce sub talpa încălțărilor. Părăsesc medina și ies din oraș. Simt răcoarea nopții, zăresc strălucirea mângăietoare a lunii. Se așează la baza unui palmier și, îmbrățișați, profită de tot frumosul ce-i înconjoară. Ceea ce nu știu cei doi soți e că doi ochi malefici îi spionează, le observă fiecare mișcare, din spatele unei mantii întunecate…

Vegheați de lumina lunii,

Stăm îmbrățișați,

Zâmbim, inimile ne tresaltă,

Într-o dulce bucurie…

Ne iubim,

Fericirea ne-o trăim,

Într-un pustiu întunecat,

Dar atent vegheați de regina nopții…

Ayin isgin kollarında,

Kolkolaiyiz,

Gülüyorüz, kalbimiz atiyor,

Bir tatlı sevincin altında…

Birbirimizi seviyoruz,

Mutluluğu yașıyoruz,

Bir karanlıgın yanlızlıgı,

Ama dikkatla, gecenin kralicesi bize bakar…

VA URMA!!!