Strigoiul – Mihai Șteț – Editura Hyperliteratura – recenzie

Titlu: Strigoiul

Autor: Mihai Șteț

Editura Hyperliteratura

Nr pagini – 181

An apariție – 2026, București

“Uneori viaţa nu-i dă unui om decât o singură șansă, numai una. Și atâta-i mult…”

  După ce anul trecut am parcurs romanul “Cărțile” de Mihai Șteț, o poveste care m-a intrigat într-un mod plăcut, recent m-am bucurat de o nouă lectură de la același autor. 

  “Strigoiul” de Mihai Șteț este genul de poveste care nu te sperie prin intriga pe care o țese, ci prin detaliile pe care refuză să le clarifice. Dincolo de componenta fantastică și de mitologia locală, romanul mi s-a părut mai ales despre degradare, sărăcie, ambiție, rușine, dorință și momentul în care omul începe să nu mai știe dacă e urmărit de un blestem sau de propriile alegeri.

  Povestea îl are în prim plan pe David Damaschin, un țăran prins într-o existență apăsătoare, limitată și profund inegală. Sărăcia lui vine pe fundalul instalării regimului comunist în România și al procesului de colectivizare agricolă din anii ’50. Astfel, David pierde aproape tot ce avea și odată cu asta, pierde speranța de a agonisi, de a lăsa moștenire copiilor, de a evolua pe scară ierarhică. Dorința lui de avuție nu e neapărat lăcomie, e o reacție de supraviețuire și de recuperare a controlului într-o lume care îi ia tot. 

  David are soție, copii, responsabilități și o viață care pare deja decisă înainte să înceapă. Satul în care trăiește e construit aproape ca un personaj: murdar, sufocant, închis, dominat de lipsuri și de o ierarhie socială rigidă. Atmosfera e una dintre cele mai puternice calități ale cărții, îți oferă constant senzația de umezeală, de aer irespirabil și drumuri fără ieșire.

  Într-o noapte umedă, revenind acasă de la înmormântarea unchiului său, obosit și flămând, David trage la hanul săsoaicei Sofia. Aici, la o halbă de bere cu iz de mucegai, află de legenda castelului bântuit din zonă, unde strigoii păzesc o comoară adânc îngropată, pe care cei care au încercat să o găsească, au sfârșit prost. 

“Mirosea frumos. David resimțea deja toropeala băuturii, iar vederea pieptului ei îi stârnea tot felul de porniri trupești. Cârciumăreasa îl întrebă dacă să-i mai aducă o bere, aceasta fiind aproape terminată. David se gândi la bani, care nu erau prea mulți, la drum, la caii care îl așteptau afară, în frig. Ceva din focul care ardea în sobă, unul dintre sași tocmai se ridică, luă un lemn din grămada aflată în fața sobei și, deschizând ușița, îl zvârli înăuntru, ceva din atmosfera care plutea în jur, din frumusețea Sofiei, îl făcu pe David să spună „da” și să dea restul halbei peste cap.

Cârciumăreasa luă halba goală, iar bătrânul Konrad, văzându-l iarăși singur, se pregăti să-și reia povestea. David stătea liniștit pe scaun, gata să asculte. Avea nevoie de seri ca aceasta în viața lui.”

  Aici apare prima paralelă interesantă cu Dracula de Bram Stoker: nu prin vampirul clasic, ci prin felul în care spațiul devine o capcană psihologică. Dacă la Stoker castelul izolează și corupe, aici nu ai eleganța gotică și seducția aristocratică din Dracula, ci opusul: mizerie, foamete, frustrări și oameni care își consumă viețile încercând să iasă cu un centimetru deasupra celuilalt.

  David nu este un erou tragic, ci doar un om obișnuit care începe să fie devorat de o dorință foarte umană: să aibă mai mult. Și tocmai aici cartea devine foarte inteligentă pentru că la David, nevoia asta începe încet să devină obsesie.

“Cu puteri reînnoite de râvna pe care i-o dădea atâta aur, David goli altarul în mai puțin de o oră, umplând cinci saci. Acoperi comoara cu sacii care-i mai rămăseseră și, conștient că soarele nu mai avea mult până să apună, se sui în căruță și părăsi locul.

La vreo douăzeci de metri depărtare de poartă, aruncă încântat o ultimă privire asupra conacului.  Un trosnet, ca de lemn crăpat, se auzi din pădure. O arătare porni în goană spre el.

David plesni hățurile, însă o izbitură puternică din partea stângă îl smulse din căruță, azvârlindu-l cât colo.

Căzu la pământ și gemu de durere când o pereche de fălci îi mușcă grumazul, trăgând cu atâta putere încât mușchii și oasele îi pârâiră îngrozitor.”

  Familia lui contribuie mult la construcția acestui declin. Livia, soția sa, obosită, suferindă, prinsă într-o existență care o consumă, nu mai reprezintă pentru el refugiu sau stabilitate. Cei trei copii sunt încă o responsabilitate care îl apasă mai mult decât îl împlinește, iar moartea unuia dintre ei, Matei, aduce cu sine o vinovăție care consumă și schimbă definitiv direcția personajului.

  În paralel apare și relația extraconjugală cu săsoaica Sofia, care pentru David ajunge să simbolizeze accesul la promisiunea unei noi vieți. Dar nimic nu vine fără cost, iar de aici începe componenta fantastică.

  Conacul bântuit, mușcătura de strigoi, senzația de contaminare, toate sunt construite extraordinar tocmai pentru că autorul refuză să explice complet ce i se întâmplă lui David. 

  A fost într-adevăr influențat de ceva supranatural sau asistăm la o nebunie temporară, născută din traumă, vinovăție, obsesie și degradare psihică?

  Nebunia apare gradual, ca o infiltrare lentă în percepție. David nu se transformă într-un monstru, ci doar devine doar din ce în ce mai puțin sigur că lumea e reală și că propriile impulsuri îi mai aparțin.

Livia nu se lăsă convinsă de zvonurile care circulau prin Salcâmi. Nu credea în lucruri nefirești și, prin urmare, nici nu credea că bărbatul ei fusese atins de ceva necurat. Era doar un smintit. La fel ca tatăl lui.

Dar, uneori, când părea că se gândește mai bine, îl urmărea deznădăjduită sau, din câte i se citea pe chipul împietrit de greutățile vieții, chiar cu milă. David nu știa dacă îl iertase pentru toate câte îi făcuse în ultimele luni. Ceva îi spunea că nu avea să afle niciodată. Nimeni nu-și ascundea rănile mai bine decât ea.

  Strigoiul nu e o carte despre vampiri. E o carte despre omul care vrea mai mult decât poate duce și despre prețul pe care îl plătește când încearcă să iasă din propriul destin.

 E o carte antrenantă, construită cu tact și extrem de intrigantă. O poveste pe care o știi, dar pe care, totuși, nu o poți intui până la capăt.

Recenzii cărți