Imperiul Roman de Dâmbovița – Adrian Christescu – recenzie

Titlu: Imperiul Roman de Dâmbovița

Autor: Adrian Christescu

Colecții: Red Spot

Editura Lebăda Neagră

Anul apariției: 2026

“Adrian Christescu s-a născut în 1968, la Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” în 1986, iar ulterior și-a continuat studiile la Facultatea de Hidrotehnică din Iași (1988-1993) și la Facultatea de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004-2008).
Din 1992, și-a desfășurat activitatea profesională în domeniul vânzărilor, lucrând pentru diverse companii, iar în prezent este managerul propriilor afaceri. A colaborat ca editorialist la Ziua de Iași (2006-2007) și a continuat să publice pe blogul personal.
S-a lansat în literatură cu volumul de povestiri Trofeul (2011), care a fost recompensat cu premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași. A publicat ulterior romanul-thriller Destinul lupului singuratic (cea mai vândută carte a editurii Adenium în 2015) și volumul de teatru Dragoste și spațiu locativ (Adenium, 2017).
În 2019, a fost coautor, alături de Claudiu Christescu, al volumului Lumea mea, întâlnirile mele – dialoguri cu Constantin Dinulescu, apărut la Editura Delfin. La Editura Lebăda Neagră a publicat volumele de proză scurtă Hotelul Amintirilor (2020) și Frumoasa americană (2021), precum și romanele Umbra lui Raphael (2020) și Second Life (2023).
A tradus din limba maghiară Orașul visurilor și Deasupra norilor cerul rămâne mereu albastru (2024) de Ildikó Judith Jung.”

“În România ultimilor 36 de ani, a fi antreprenor a însemnat adesea să joci un joc fără instrucțiuni, cu zaruri strâmbe și cu tablă înclinată în direcția greșită. Și totuși, mii de oameni s-au încăpățânat să joace. Unii au câștigat, alții au pierdut spectaculos, iar mulți au continuat să încerce, convinși că pot influența jocul.
În „Imperiul Roman de Dâmbovița”, un amestec de epopee, autoironie și realism balcanic, nu avem Colosseum, dar avem ghișee; nu avem Senat, dar avem comisii; nu avem zei, dar avem deadline-uri. Și totuși, în acest decor improvizat, oamenii au construit afaceri, au inventat soluții și au supraviețuit unui climat economic care, de cele mai multe ori, părea scris de un scenarist cu simțul umorului negru.
Adrian Christescu povestește despre cei care au pornit afaceri în garaje, bucătării, birouri improvizate sau în spații care miroseau simultan a vopsea proaspătă și a speranță, despre cei care au învățat contabilitate pe repede înainte, au descoperit birocrația ca pe un sport extrem și au făcut networking înainte să existe cuvântul.”

 Îl cunosc pe Adrian Christescu din 2014, când i-am citit primul roman publicat “Destinul Lupului Singuratic”, și de atunci am rămas un “fan fidel”. Sigur că de-a lungul anilor i-am citit toate volumele publicate și fiecare m-a încântat. Indiferent de subiectele abordate cărțile lui Adrian Christescu sunt extrem de bine documentate, poveștile și personajele foarte interesante, limbajul simplu, scrierea ușor amuzantă, dar cu idei serioase culese din realitatea istorică, socială și politică.

  Am așteptat cu nerăbdare apariția romanului “Imperiul Roman De Dâmbovița” și mărturisesc că am fost cucerită din nou. Citind am înțeles și de unde vine numele romanului: “Imperiul Roman de pe malurile Dâmboviței s-a născut într-o noapte de duminică spre luni. A fost celebrat cu fast la televiziuni, media i-a construit o aură ca de început de epocă de aur și a alcătuit din interviuri și filmări făcute cu dichis, o atmosferă de mare bucurie populară care, în realitate, lipsea cu desăvârșire. Deși țara era în rahat până în gât, noua putere se instala sub niște auspicii favorabile.”
“Iar noua putere era hotărâtă să iasă cu taraba în stradă.”

  Romanul ne prezintă povestea de viață a unui tânăr, dar ar fi putut fi a oricărui om care a încercat pe orice cai să scape de sărăcie și să-și facă o viață. Tânărul nostru și-a început viața cu un nume caraghios, pus de un tată bețiv după telenovelele bunicii și o mamă indiferență. O familie săracă, dar cât de cât viabilă până la moartea tatălui. Apoi plecarea mamei cu noul soț și căderea ei în patima alcoolului îi lasă pe cei doi copii singuri. Fata își vede de drumul ei, cu un bărbat la fel ca tatăl și unchiul ei, băiatul reușește să ajungă la facultate la Iași.

  Hotărât să-și croiască un viitor, Johnny (așa își spunea acum) va neglija cursurile încercând să facă afaceri, cum era moda în căminele studențești, dar se va confrunta cu clanurile, care erau deja bine înfipte în campus și funcționau în cârdășie cu paza și poliția din zonă. O întâlnire într-un autobuz și gestul făcut îl aduc în atenția unui interlop Petrică din Vaslui. Acesta îl ia sub aripa lui, dându-și seama de inteligența și știința puștiului, și împreună cu alți doi oameni ai lui pleacă în Austria.

 Asistăm la un adevărat periplu European, cu furturi de bancomate în Austria, apoi când lucrurile se încing plecarea în Anglia. Aici, la sfatul lui Johnny, operează o grămadă de furturi în muzeu, folosind manechinele și hainele lor. Dar se intersectează cu mafia croată care nu acceptă ca alții să le încalce teritoriul. Și aceștia, deși îi alungă pe ceilalți din banda de români, îl păstrează pe Johnny. Acesta va conduce de-a lungul Europei un autobuz al unui cuplu care se ocupă de creșterea câinilor și participă la concursuri canine.

 Johnny se adaptează cât poate, mai ales că ajunge să îndrăgească câinii. Cu autobuzul croații transportau droguri, în niște locuri ascunse sub cuștile câinilor. Johnny nu doar conducea mașina și transporta drogurile, dar și negocia uneori prețul și cantitatea. Așa îl remarcă și mafia Corsicană care opera la Marsilia. Croații par inițial să vrea să facă afaceri cu ei, dar le încalcă teritoriul și încearcă să-i păcălească. Eficienți corsicanii se răfuiesc și-i elimină pe croați, dar îl păstrează pe Johnny. Deși sunt și voci împotrivă el ajunge protejatul lui Monsieur Pepe, eminența cenușie a mafiei corsicane din Marsilia.

 Acesta îl ia în casa lui, unde Johnny învață să se folosească mai puțin de arme și mai mult de inteligență și chiar șantaj. Aici o întâlnește pe nepoata lui Pepe, Marie, și o ia de soție. Apoi, protejat de bătrân și de șeful corsicanilor, este trimis în România să supervizeze afacerile. Sunt implicați și parteneri străini, dar mai ales românii care după revoluție voiau să câștige cât mai mult. Erau foști demnitari comuniști, foști securiști, care apar cumva ca foști revoluționari. Apoi de-a lungul anilor actuali parlamentari, politicieni, miniștrii, judecători, toți puși pe căpătuială.

 Și Johnny se implică în afaceri, în jocuri de culise, ajunge să ducă o viață de familie frumoasă, să frecventeze alături de Marie cercuri în care n-ar fi crezut că va ajunge.

 Viața lui e ca un carusel.

 Dar cea mai interesantă este descrierea vieții sociale, politice și a “mediului de afaceri” din perioada de după revoluție. Interesant este și că cei aflați la putere cred că ei decid când de fapt jocul îl face Johnny coordonat de partenerii lui. Dar toată lumea își urmează propriile interese.
M-a amuzat să recunosc (deși numele sunt schimbate) multe personaje ale politicii și societății autohtone.

  Adrian Christecu ne prezintă totul cu multă acuratețe deși păstrează până la final tonul amuzant, și spune despre cartea lui: “Nu este o carte despre eroi perfecți, ci despre oameni care au înaintat inclusiv atunci când părea închis pentru renovare. Dacă ai fost vreodată antreprenor în România, vei recunoaște multe dintre situațiile de aici. Dacă n-ai fost, vei înțelege în sfârșit de ce aceia care au încercat merită, măcar o dată, să fie aplaudați”

  Am citit cu interes și plăcere cartea deși am rămas cu un gust amar, dar și cu părerea dureroasă că deși au trecut atâția ani de când oamenii speră la mai bine, aici, din păcate, e tot “aceeași Mărie cu altă pălărie.“

 Trebuie să citiți romanul “Imperiul Roman De Dâmbovița”, nu numai pentru că este interesant și amuzant, dar și pentru că e o adevărată oglindă a vieții sociale și politice din societatea românească.