Secretele celorlalți – Clare Mackintosh – fragment

Titlu: Secretele celorlalți

Autor: Clare Mackintosh

Titlu original: Other People’s Houses

Limba originală: engleză

Traducere: Dorina Tătăran

464 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Partener media: DIGI FM

Volum din seria Ffion Morgan 

„Incredibil de atmosferic.” – RUTH WARE

  Traduse în 40 de limbi, cărțile lui Clare Mackintosh s-au vândut în peste trei milioane de exemplare în întreaga lume și au stat 68 de săptămâni în topul bestseller Sunday Times.

  The Hill este un cartier exclusivist a cărui liniște este tulburată de o serie de spargeri, tot mai violente. Detectivul Leo Brady trebuie să afle cine este hoțul și ce anume caută cu atâta disperare. Dincolo de graniță, în Țara Galilor, cadavrul unei tinere este găsit într-un caiac, pe lac. Detectiva Ffion Morgan trebuie să afle cine a urât-o pe această femeie atât de mult încât să o vrea moartă.

  În tot acest timp, un podcast viral de true crime readuce în atenție un caz vechi de omor…

 Când anchetele lor se ciocnesc, Ffion și Leo descoperă un adevăr brutal: în spatele ușilor închise, oamenii sunt dispuși să plătească oricât pentru ca secretele lor să nu iasă la lumină.

  Pregătește-te pentru un final care îți va tăia, pur și simplu, răsuflarea.

„Un roman polițist cu un complot sclipitor.” – SARAH PEARSE

„Captivant, intens și provocator.” – KARINS LAUGHTER

„O adevărată desfătare întunecată.” –  JANICE HALLETT

 „Mackintosh țese impecabil trei fire narative într-o acțiune plină de umor și de o neașteptată sensibilitate.” – PUBLISHERS WEEKLY

  Fostă polițistă devenită scriitoare, CLARE MACKINTOSH este autoarea mai multor cărți de ficțiune și nonficțiune care au ajuns bestsellere Sunday Times și New York Times și pentru care a primit numeroase premii. Clare locuiește în nordul Țării Galilor, împreună cu soțul și cei trei copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Te las să pleci, Te văd, Lasă-mă să mint, După sfârșit, Dublura – scris alături de Sophie Hannah, B.A. Paris și Holly Brown –, Ostatica, precum și Ultima petrecere și Un ghem de minciuni – primele două volume din seria Ffion Morgan.

 Mai multe informații despre autoare pe claremackintosh.com, Facebook, Instagram și X, @ClareMackWrites.

FRAGMENT

Secretele celorlalți

TREIZECI ȘI NOUĂ 

Sâmbătă | Leo 

Alec Jefferson e alb ca varul. Transpirația îi lucește la tâmple și în scobitura de la baza gâtului. Lângă el este un iepuraș jerpelit, amintire a unei copilării nu de mult timp apuse. Mamele lui stau de o parte și de alta, cu chipurile brăzdate de ușurare și îngrijorare. 

— Nu-mi vine să cred că s-a trezit. 

Ultimul cuvânt al Carei se transformă într-un suspin. 

— Mă doare capul. 

Alec se strâmbă. 

— Parcă e cea mai groaznică mahmureală din viața mea. 

Mikaela îl mângâie ușor pe păr. 

— Mai au de făcut o grămadă de analize, îi zice ea lui Leo, dar cred că o să fie bine. 

— Alec. 

Leo stă în picioare la capătul patului. 

— Îmi cer scuze că-ți pun întrebări când sunt sigur că tot ce vrei este să fii cu familia ta, dar chiar ne străduim să găsim persoana care ți-a făcut asta. Ce poți să-mi spui despre noaptea aceea? 

— M-am culcat pe la miezul nopții și… 

— Ai încuiat ușa? 

Mikaela se uită la Leo. 

— Mereu lasă ușa descuiată. 

— Am încuiat. 

Alec o lovește ușor cu palma. 

— Mă lași să vorbesc? 

— Scuze. 

Mikaela își trage un fermoar invizibil peste gură. 

— M-am trezit câteva ore mai târziu. La început nu am fost sigur de ce, dar apoi am auzit un zgomot jos. M-am gândit că poate s-au întors ele acasă, din cine știe ce motiv, așa că m-am dat jos din pat și atunci am văzut lumina unei lanterne mișcându-se pe hol și mi-am dat seama că eram jefuiți. 

O asistentă medicală intră repede în cameră și ia clipboardul de la capătul patului lui Alec. 

— E timpul pentru monitorizare, zice ea brusc, scoțând un manșon pentru tensiune arterială. Trebuie să-l lăsați să se odihnească în curând, vă rog, domnule detectiv. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

Leo ia notițe. Va lua o declarație oficială când Alec își va recăpăta puterile. 

— Am coborât. 

— Putea să te omoare, plânge Cara. De ce naiba nu ai sunat la poliție? 

El întoarce ușor capul pe pernă. 

— Pentru că insiști să lăsăm toți telefoanele jos noaptea. 

— Întotdeauna am considerat că e o regulă stupidă, zice Mikaela în șoaptă.

— Când am ajuns la capătul scărilor, la început nu am văzut lumina lanternei. Eram încă puțin amețit — dormisem foarte profund — și m-am gândit că poate mi s-a părut. Am aprins lumina din hol, apoi am intrat în bucătărie și… 

Se strâmbă din nou, retrăind momentul. Cara își înăbușă un geamăt. 

— Cred că am fost lovit cu lanterna. 

Alec închide ochii. 

— Totul s-a întâmplat foarte repede. 

— L-ai văzut pe cel care te-a atacat? 

— Doar brațul lui. Știu că nu vă ajută prea mult. Era cu siguranță brațul unui bărbat, cu un tatuaj aici. 

Își atinge partea inferioară a antebrațului drept. 

— Tatuaj? 

— Ciudat, e singurul lucru pe care mi-l amintesc clar. Un braț ridicat — ținând lanterna, probabil — și un tatuaj. Rotund, ca o lună plină. 

Închide din nou ochii, epuizat. 

— Îți amintești vreun alt detaliu despre el? întreabă Leo. Vreo culoare? 

— Nu, era întuneric în bucătărie; l-am zărit doar în lumina care venea de pe hol. 

— Mă tem că va trebui să continuați mâine. 

Asistenta se apropie de Leo, prezența ei fizică adăugând greutate anunțului pe care îl face. 

— Doar rudele, încă o oră, apoi acest tânăr trebuie să doarmă. 

Nu e singurul, se gândește Leo. Noaptea trecută abia dacă reușise să doarmă o oră iepurește pe scaun, cu picioarele pe birou, iar acum funcționează doar cu cafea și adrenalină.

Întors în centrul operativ, Leo îi dă detaliile tatuajului descris de Alec Jefferson analistului, care le introduce în HOLMES. Până va ajunge Leo la biroul său, sistemul informatic va fi trimis echipei de informații sarcina de a căuta în bazele de date persoane cu tatuaje pe partea interioară a antebrațului. 

Totuși, se pare că Leo nu ajunge până la biroul său. 

— DS Brady! îl strigă comisarul-șef Sturrock când Leo trece pe lângă ușa lui. 

Leo face o întoarcere bruscă de 180 de grade și intră în birou, unde DS John Evans, din echipa de revizuire a cazurilor nerezolvate, pare extrem de mulțumit de sine. 

— Stephanie Carmichael a zburat la Paris cu British Airways, zice John cum apare Leo. A făcut rezervarea prin intermediul unei agenții de turism din Wrexham și a plătit pentru două locuri la clasa business. 

— Avem un nume? întreabă Leo. 

— Ronald Kingsbridge. 

— Data nașterii: 7 septembrie 1959, zice Sturrock, ceea ce înseamnă că are aproape 65 de ani. 

Kingsbridge. Leo se încruntă. 

— Am întâlnit recent numele acesta. 

— Apare în registrul electoral din 2014, spune Sturrock, deși nu este vorba specific de Ronald. O anume Sheryl Kingsbridge era singura persoană adultă care locuia la Fairhaven și care era înregistrată pentru vot în decembrie 2014, dar dacă ne uităm înapoi, la 2010, mai există o persoană adultă înregistrată la adresa aceea. Ronald.

— Cred că a lăsat medalionul Stephaniei Carmichael la Fairhaven, zice John. Poate că l-a ascuns; poate că soția lui l-a dat afară și nu s-a putut întoarce să-l ia. 

Sheryl Kingsbridge. Leo își amintește unde a văzut numele: era în postarea pe care Dawn o găsise pe Facebook. 

— Nu-și bate capul, zice John, pentru că alt fraier ajunge la zdup pentru crime. Kingsbridge scapă basma curată. Doar că apoi Munson e grațiat, cazul se redeschide, iar Kingsbridge știe că medalionul ăla o să-i dea de furcă. 

— Dar de ce să spargă și celelalte case? zice Sturrock. 

Leo se gândește la postarea de pe Facebook. 

Astăzi e vânzare în curte pe Hill, dar tot ce e în fața casei mele e GRATIS, așa că serviți-vă! 

— Pentru că medalionul nu mai era la Fairhaven, zice el. Soția lui îl pusese la vânzarea din curte. 

18 ani de porcării din partea unui idiot care nu a fost în stare să-și țină pantalonii pe el! 

— Dar medalionul putea ajunge oriunde, zice John. Ce-l face pe Kingsbridge să creadă că încă e în Hill? 

— Nu știu, zice Leo. Dar poate că soția lui știe. 

Sheryl Kingsbridge locuiește într-o casă modestă, semidecomandată, pe Maple Avenue, la vreo opt kilometri de Hill. Deschide ușa purtând saboți Crocs bleumarin și o rochie de bumbac cu model cu flori de cireș. 

— A murit Ronnie, nu-i așa? zice ea când vede legitimația lui Leo.

Leo e puțin surprins. 

— De ce spuneți asta? 

— Probabil că e o dorință a mea. 

Râde răgușit, iar râsul se transformă într-un acces de tuse. 

— Când l-ați văzut ultima oară pe soțul dumneavoastră? 

— Fostul soț. Acum vreo cinci luni. 

Sheryl trage de breteaua sutienului de pe umărul stâng, iar când îi dă drumul, aceasta scoate un pocnet sonor. 

— E al naibii de cald, nu-i așa? 

Cinci luni însemna imediat după spargerea de la Fairhaven. 

— Unde l-ați văzut? 

— A venit aici. Ce tupeu! Dumnezeu știe cum m-a găsit, dar așa e Ronnie. Are prieteni în toate locurile nepotrivite. Anii nu au fost blânzi cu el, asta e sigur. Abia dacă l-am recunoscut. 

— Și înainte de asta? Când l-ați văzut ultima dată? 

— În ziua în care am găsit chiloții unei târfe în patul meu. Era primăvara anului 2014. 

Sheryl trage din nou de breteaua sutienului. 

— Oh, știam că Ronnie avea aventuri, dar era întotdeauna discret în privința asta și, sinceră să fiu, el aducea banii acasă, iar eu nu lucram și… în fine, așa stăteau lucrurile între noi. Nu pune întrebări și nu-ți voi spune minciuni. Dar chiloții aceia au fost picătura care a umplut paharul. L-am dat afară. 

— Unde s-a dus? 

— La ea, presupun, până când și ea l-a dat afară, apoi s-a dus la următoarea și apoi la următoarea.

Sheryl clatină din cap. 

— Eu am terminat de mult timp cu povestea asta. Desigur, când a venit a spus că s-a schimbat, dar o să cred asta doar când o să văd. 

— De ce a venit să vă vadă? 

— Voia să-și ia lucrurile. 

— După 10 ani? 

— Asta am spus și eu. Faci mișto de mine, așa i-am zis. Îi adunasem lucrurile în ziua în care îl dădusem afară. Încercase să mă convingă să-l las să intre înapoi, ca să verifice dacă nu am uitat ceva, dar știam ce pune la cale: ar fi furat tot felul de lucruri. Așa că am rămas pe poziție, am schimbat încuietorile și asta a fost tot. Câțiva ani mai târziu, a trebuit să vând casa — eram în întârziere cu plata ipotecii, iar executorii judecătorești mă hărțuiau. Se pare că Ronnie avusese dreptate; uitasem de toate porcăriile lui din pod. Dar la momentul acela habar n-aveam unde locuia, așa că am pus totul la vânzarea din curte.