Un țărm sălbatic și întunecat – Charlotte McConaghy – recenzie

Un țărm sălbatic și întunecat – Charlotte McConaghy – recenzie

Un țărm sălbatic și întunecat - Charlotte McConaghy - recenzie

Un țărm sălbatic și întunecat – Charlotte McConaghy – recenzie

Titlu: Un țărm sălbatic și întunecat

Autor: Charlotte McConaghy

Editura Trei

An apariție: 2025, București

Nr. Pagini: 394

 Prima carte citită de la această autoare, care, din ce am reușit să extrag de pe internet, este recunoscută pentru modul în care alege să exploreze granița fragilă dintre om și natură, dintre supraviețuire și distrugere, dintre speranță și inevitabil. 

 În romanul despre care vă povestesc astăzi – Un țărm sălbatic și întunecat, Charlotte McConaghy combină distopia ecologică, drama de familie și thrillerul psihologic într-o atmosferă apăsătoare și melancolică. Rezultatul este o lectură captivantă, chiar dacă nu toate elementele funcționează la fel de bine până la final.

  Acțiunea se desfășoară într-un viitor apropiat afectat de schimbările climatice, pe o insulă izolată unde trăiește Dominic Salt împreună cu cei trei copii ai săi – Raff, tânărul impulsiv care a suferit recent pierderea prietenului său, Fen, adolescenta retrasă care se recuperează după o traumă care a marcat-o și micuțul Orly, blând și afectuos, care resimte constant pierderea mamei sale. Când pe țărm este găsită aproape moartă Rowan, o femeie misterioasă care pare să ascundă propriile secrete, echilibrul fragil al micii comunității este zdruncinat. De aici înainte, romanul alternează între explorarea traumelor personale și tensiunea unei povești în care nimeni nu spune tot adevărul.

  Unul dintre punctele forte ale cărții este reprezentat de personaje. Dominic este probabil cea mai reușită tipologie a romanului: un tată marcat de pierderi, responsabilități și vinovății, care încearcă să protejeze ce a mai rămas din lumea lui. Relația cu copiii săi oferă multe dintre cele mai emoționante momente ale cărții, iar vulnerabilitatea personajelor le face credibile și ușor de înțeles. 

„Există o dragoste incredibilă în fiecare cuvânt. La început, nu-mi dau seama că zâmbesc ascultând-o; trebuie să fi existat în fiecare mișcare a mâinilor ei, în fiecare cui pe care l-a bătut. Sunt luat de pe această insulă sumbră și furtunoasă pentru a trăi o după-amiază printre eucaliptii ei. Îmi imaginez că mă trezesc în ceața dimineții, cu soarele răsărind peste dealuri, cu priveliștea glorioasă din dormitorul ei și, înainte să-mi dau seama, mă aflu în patul ei, apoi, din întâmplare, ea se află în pat lângă mine.Intimitatea acestui gând mă stânjenește. Nu m-am gândit prea mult la femei în felul ăsta de când mi-am cunoscut soția, ceea ce s-a întâmplat acum mai bine de douăzeci de ani. A trecut atâta timp de când sunt singur aici. Și Rowan nici măcar nu mi se pare atrăgătoare.”

  Rowan completează perfect atmosfera de mister. Deși trecutul ei este dezvăluit treptat, prezența sa generează permanent suspans și contribuie la senzația că fiecare personaj ascunde ceva. Prinsă între nevoia de a supraviețui și aceea de a-și găsi soțul despre care știe că ultima dată făcea parte din echipajul care se ocupa de conservarea semințelor depozitate în cadrul Băncii de Semințe de pe această insula pierdută, situată între Tasmania și Antarctica, Rowan se zbate să învețe ce e încrederea, iertarea și să-și ofere dreptul la un nou început.

„Mă prind de scaun și mă uit peste umăr la cele trei siluete din spatele nostru. E târziu; soarele începe să apună și simt cum ceva se destramă în mine. Nu am stație pentru a cere ajutor. Nicio barcă cu care să plec. Niciun soț aici. Soțul meu mi-a spus că se află aici când m-a implorat să vin. Nu am nicio casă la care să mă întorc, doar cenușă. Și am ucis un om și i-am lăsat trupul în soare ca să fie devorat de mare. I-am lăsat pe copii să-l vadă și le-am schimbat modul în care înțeleg lumea. Sunt un tunel în care vântul urlă. Și în acest spațiu gol apare un gând nebunesc, neașteptat. L-au ucis. L-au ucis pe soțul meu.”

 Mi-a plăcut în mod special componenta distopică, căci McConaghy nu construiește o lume postapocaliptică spectaculoasă, bazată pe catastrofe grandioase, ci una realist, subtilă și înfricoșătoare. Schimbările climatice nu sunt doar fundalul poveștii, ci motorul care influențează deciziile, relațiile și supraviețuirea personajelor. Insula devine un simbol al unei lumi aflate pe marginea dispariției, iar izolarea geografică accentuează sentimentul de vulnerabilitate. Autoarea reușește să transmită foarte bine ideea că degradarea naturii nu este un pericol abstract, ci o realitate care transformă vieți și distruge ecosisteme.

  Perspectiva ecologică este probabil cea mai puternică dimensiune a romanului. Cartea vorbește despre conservare, despre responsabilitatea umană față de biodiversitate și despre consecințele ignorării semnalelor de alarmă. Nu este un roman militant în sensul clasic și nici nu cade în capcana discursurilor moralizatoare. Mesajul ecologic este integrat firesc în poveste și capătă greutate tocmai prin experiențele personajelor. În multe momente, natura pare să fie un personaj în sine: magnifică, indiferentă și amenințată în același timp.

  În același timp, romanul funcționează foarte bine ca thriller. Suspansul este construit lent, iar atmosfera este una dintre marile calități ale cărții. Există o tensiune constantă, alimentată de secrete, de sentimentul că ceva grav urmează să se întâmple și de izolarea aproape claustrofobică a insulei. McConaghy știe să creeze neliniște și să mențină interesul cititorului chiar și în scenele mai contemplative.

„Cred că soțul meu m-a iubit ca pe un recipient. Nu conștient; nu am o părere atât de proastă despre el încât să cred că ar fi conștient de asta. Dar cred că o simțea undeva, în adâncul sufletului său. Un adevăr îngropat în întuneric. Nu și-a făcut niciodată timp să-mi descopere trupul, nu l-a explorat niciodată pentru a vedea ce poate oferi în afară de ceea ce este evident, nu a găsit niciodată în mine, în esența mea, vreun alt scop decât acela de a zămisli copii, iar când i-am mărturisit că nu pot face asta pentru el, s-a îndepărtat de mine. Nu a mai avut nevoie de membrele mele, de pielea mea, de mușchii mei, de limba mea sau de degete. Nici măcar nu mă mai vedea în întregime, nu-mi mai vedea carnea. Nu sunt sigură că o astfel de îndepărtare poate coexistă în același corp cu iubirea. Nu sunt sigură că e posibil să faci din iubire un lucru atât de mic. Cred că iubirea se extinde atunci când trebuie, se adaptează, îmbrățișează. Dar nici iubirea mea nu a făcut nimic din toate astea, nu-i așa?”

  Totuși, deși tensiunea este prezentă aproape permanent, mi-aș fi dorit mai multă acțiune și o intrigă ceva mai puternică. Cartea promite deseori revelații majore și confruntări decisive, însă de multe ori preferă introspecția și atmosfera în detrimentul dezvoltării efective a conflictului. Pentru cititorii care apreciază thrillerele cu ritm alert, acest lucru poate crea senzația că povestea înaintează mai lent decât ar fi necesar.

  În ceea ce privește finalul, deși am înțeles decizia autoarei, o decizie oarecum ironică în esență, acesta este partea care m-a convins cel mai puțin. Fără a intra în detalii care ar strica complet experiența lecturii, am avut impresia că rezolvarea unor conflicte și anumite decizii ale personajelor sunt forțate. Romanul construiește excelent o atmosferă dramatică și acumulează suficient material emoțional pentru un deznodământ puternic, însă modul în care sunt închise unele fire narative mi s-a părut nesatisfăcător. 

„Să trăiești pentru copiii tăi pare un lucru normal, un lucru respectabil; să trăiești datorită copiilor tăi este cu totul altceva. Ai mei sunt sângele din venele mele, oxigenul din sângele meu, curentul meu de aer, neuronii care se activează, contractarea și relaxarea mușchilor membrelor mele; ei sunt elementele care îmi alcătuiesc scheletul, tot colagenul și calciul pe care mă bazez, pulsul, fluxul și bătăile inimii. Dar poate că este prea mult pentru ei să fie toate astea. Suflarea unui om. Viața lui. Cred că este un lucru prea apăsător pentru umerii unor copii.”

  Finalul încearcă să îmbine speranța cu tragedia, dar nu toate piesele se așază la fel de convingător pe tablă. Am rămas cu senzația că impactul emoțional este căutat mai degrabă prin intensificarea dramei decât printr-o concluzie inevitabilă și perfect justificată de ceea ce s-a construit anterior.

  Chiar și așa, Un țărm sălbatic și întunecat rămâne o lectură memorabilă. Este un roman care impresionează prin atmosferă, prin sensibilitatea cu care tratează relațiile umane și prin reflecțiile sale despre viitorul planetei. Nu este un thriller alert cu mari răsturnări de situație, însă combină cu succes aceste elemente într-o poveste emoțională și neliniștitoare, cu multe idei interesante și câteva momente care persistă mult după ultima pagină.

Cartea este disponibilă pentru comandă pe Libris.ro

***Dana Nichițelea (Dana)*** – sunt absolventă de studii psiho-sociale, mamă, devoratoare de cărți, pasionată de filme și cești de cafea aromată, îmi plac plimbările lungi și singuratice pe care le alternez cu reuniuni vesele între prieteni dragi, prăjiturile cu ciocolată și diminețile leneșe. Aleg să mă mențin mereu ocupată desfășurând simultan activități diverse. Mă relaxează conversațiile cu persoane lipsite de false pudori, pentru care sarcasmul, ironia si o doză de cinism, nu reprezintă un punct de cotitură. Am debutat în februarie 2020 la Editura Heyday Books, Bacău cu volumul de proză scurtă “Povestea funcționarului care a devenit cuier”, sunt co-autor în cadrul colecţiei de nuvele "Nuanţe de piper şi ciocolată" - Editura Siono, Bucuresti, lansată în septembrie 2020, iar în februarie 2021 am publicat primul meu roman – La răsărit e ceață – Editura Heyday Books, Bacău. Pentru mine, Literatura pe tocuri reprezintă o comunitate de prieteni, un spațiu în care libertatea și curiozitatea se întrepătrund și un nou început alături de oameni pasionați de lectură.

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.