Visele literare lovesc de Crăciun!

   Se puteau sărbători fără vise literare? Normal că nu! De această dată, avem un nou „visător”. Încă un membru al echipei care ni s-a alăturat în povestirea viselor literare. Este vorba de Cosmin/Hayat Seviyor, să vedem ce are de spus:

                            Narcos style

   Iar am luat supradoză de Narcos! Știți că sunt fan al serialului… Acum am visat că cineva (nu știu cine) mă întreba:

   -Îl cunoști pe Jorge Salcedo?

Iar eu i-am răspuns:

   -Da!

   Nu l-am întrebat de ce vrea să știe acest lucru, cert e că am luat telefonul, să-l anunț pe Jorge. Nu putea fi nimic bun pentru el… Aveam un telefon ca în anii ‘90, cu antenă (exact ca în film) și am derulat lista de contacte până la „Jorge Salcedo”. Dar n-am mai apucat să-l sun, m-am trezit. –Sorina

                          Mail-ul lui Despot

   Știți vorba aia, „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”? Dacă vă întrebați cu cine semăn de am visele astea, să vă spun de mama. Îl visează într-o noapte pe Adrian Despot, care urma să-i dea adresa lui de mail. Ea se gândea în vis: „Să vezi ce o să se bucure Sorina.”. Nu, nu sunt fan Despot, dar întotdeauna mi s-a părut că are o voce sexy, chiar și atunci când vorbește. Îl mai auzeam când se uita mama la „Vocea României” și de fiecare dată făceam această remarcă. Revenind la vis, Despot îi dă un pahar din acelea de whisky, cu… făină și separat, o substanță roșie. Ca și când ar fi știut din prima despre ce e vorba, mama a turnat substanța în pahar și a început să amestece conținutul. La care Despot îi spune cuiva:

   -Vezi, mă, că știe să afle adresa de mail?

   Nu știu ce s-a întâmplat mai departe în vis, cred că a luat final, însă coincidență sau nu, a doua zi trece mama pe lângă chioșcul de ziare și ce să vadă? În vitrină, un ziar cu Despot pe prima pagină!

   Desigur, cel mai probabil este o coincidență, dar chiar în acea zi? De ce n-a visat altă dată sau n-a apărut ziarul în altă zi? – Sorina

   Visul Lui Cosmin

   Pentru prima oară mă pot lăuda cu un vis literar, deși circumstanțele nu sunt tocmai cele mai dezirabile. Cu câteva săptămâni în urmă, mă aflam în perioada tezelor, testelor și, pe deasupra, Gaudeamusul bătea frumușel la ușă. Cum era evident, nu puteam rata ocazia de a mă întâlni cu prietenele mele dragi și, drept urmare, zilele premergătoare târgului au fost dedicate unui studiu intensiv, până la miezul-nopții. Trezit foarte devreme, culcat extrem de târziu, pe scurt: cum să devii zombie în câteva zile, în trei pași și trei mișcări. În ultimele patru zile dinainte de Gaudeamus, printre preocupările mele principale s-a numărat și ,,Jocul ielelor”, de Camil Petrescu. Caracterizarea lui Gelu Ruscanu, relația dintre Gelu și Sinești, tema și viziunea autorului asupra lumii în drama de idei camilpetrisciană etc. (Cei care nu ați terminat de mult timp liceul vă amintiți cu siguranță).

   Într-una din nopți, când în sfârșit, am așezat capul pe pernă, după vreo 4-5 ore în compania personajelor lui Camil Petrescu , am avut un vis…

   Se făcea că pășesc prin Bucureștiul anului 1914, un București fermecător, dornic să epateze, așa cum îl reda cu candoare George Călinescu în incipitul cărții ,,Enigma Otiliei”. Mă aflam într-o trăsură simpatică, ascultam sunetul provocat de roțile trăsurii pe drumul pietruit și aruncam priviri uimite clădirilor ce îmi ieșeau în cale. Nu știam ce e cu mine, de ce mă aflu în anul 1914, de ce Bucureștiul arată astfel. Unde erau mașinile ce împânzesc în prezent străzile capitalei? De Romexpo nici nu mai pomenesc… Gaudeamusul rămăsese doar o iluzie…

   Trăsura se oprește în fața unei clădiri cu varul scorojit. Cobor și citesc ceea ce stătea scris pe o plăcuță de metal argintiu: „Dreptatea socială”. „O, Doamne! Asta e publicația la care este director Gelu Ruscanu!” am strigat eu, uimit peste măsură.

   Intru în clădire, o dărâmătură în adevăratul sens al cuvântului. Deschid prima ușă care îmi iese în cale. Înăuntru ,un grup de persoane (câțiva bărbați și o damă cochetă). Îi salut și le zâmbesc politicos. Nu mă văd. Fără îndoială, sunt invizibil pentru ei.

   ,,A avut trufia să judece totul… Era prea inteligent ca să accepte lumea asta așa cum este, însă nu era suficient de inteligent pentru ceea ce năzuia el… L-a pierdut orgoliul său nemăsurat…” – rostește unul dintre ei, pe care ulterior l-am identificat ca fiind tovarășul Praida.

Despre Gelu vorbeau, vasăzică!

   Brusc, cei prezenți mă văd, îmi remarcă prezența. Mă salută, privindu-mă dubios.

   – Gelu s-a sinucis! strigă dama (Maria Sinești). Numai și numai din vina ta, idiotule!

   Se apropie de mine, mă ia de guler și mă scutură nervoasă, repetând obsesiv: ,,Numai și numai din vina ta! Gelu s-a sinucis!”

M-am trezit la auzul alarmei. Era 6.30. Primul lucru pe care l-am zis, mecanic:

   -Gelu se încadrează în tipologia intelectualului însetat de absolut, fie că este vorba de iubire, ori de dreptate.  ,,Nu va fi niciodată dreptate reală în lume până când ideea de dreptate nu va rămâne intangibilă, absolută!”

   Clipesc repetat și mă dau jos din pat. Alarma continuă să sune. Trag aer în piept și zâmbesc. Nu sunt eu Șerban Saru-Sinești!” – Cosmin/Hayat Seviyor

Surse foto: La Prensa Perú – Peru.com, Vocea Romaniei- Pro TV, Youtube (TVR Cultural), www.romedia.gr