Culorile răsăritului – Allex Trușcă – Rubrica Cadranul autorului – povești – creație

Culorile răsăritului

  Se trezește în fiecare dimineață înainte de prima rază de soare, chiar dacă nu-l mai vede ca în ultimele zeci de ani. E liniște, ceilalți încă dorm sau nu și-au început tura. Uneori se aude sunetul chinuit al unui aparat de radio sau televizor uitat, dar n-o mai deranjează. N-au deranjat-o zgomotele nici în anii tinereții, nici în cei care a trebuit să străbată lumea secată de puteri, de ce-ar supăra-o acum când are înainte doar neantul și amintirile?

  Și marea, da… Singura care-o mai ține în viață, se hrănește cu soarele care iese din valuri, o dor diminețile întunecate și valurile furioase lovindu-se de țărm, sunt ca niște lovituri de bici primite peste carnea șubrezită de uitare și cădere în nimicnicie.

  Nu-i aceeași mare, nici plaja nu-i la fel, se vede diferit de la fereastra azilului unde s-a retras pentru că n-a mai putut ține pasul cu lumea, totul se mișcă altfel decât în anii tinereții ei, oamenii se închină la alți zei de neînțeles pentru ea, tot timpul sunt pe fugă, nu le mai pricepe gândurile ce nu se mai îndreaptă spre vreo divinitate ci spre lucruri palpabile, lucruri care costă bani. Doar bani și nimic altceva… Nu, nu-i aceeași mare, dar de fapt, marea e numai una, oricâte nume ar avea și oriunde ar fi, e tot o singură mare, a ei și a lui. E cea care scaldă plaja din Pieria cu niște mii de ani în urmă, e nisipul ud și rece impregnat cu miros de alge putrezite, meduze eșuate la mal și sare, ici și colo cu vreo scândură putrezită de la corăbiile scufundate de furii sau de război.

  Îi curge o lacrimă pe obraz, o simte săpând pielea uscată și apoi îi simte gustul sărat, e același mereu, lacrimile și marea sunt totuna. Se șterge la ochi, clipește rapid de câteva ori și-apoi îl vede plimbându-se prin locul unde valurile se sparg de țărm, hotarul dintre cele două lumi, așa-i zicea el inainte ca fruntea să i se încrunte, ochii să i se împăienjenească și să nu mai scoată niciun cuvânt. Un zgomot de ceramică spartă, o farfurie probabil, bucătăresele se apucă de treabă, ciudat cum ecoul se plimbă pe hol mai puternic decât vocea Olimpianului. Se uită pe noptieră, mai are doar două țigări în pachet, ar vrea să stingă gustul sărat cu cel de tutun, dar nu vrea să pângărească momentul răsăritului. E amintirea lor cea mai sacră, el nu mai e demult, dăinuie în legende, iar majoritatea poveștilor se opresc înainte de porțile și de zidurile de 3 metri ale azilului de bătrâni. De bătrâni, auzi. Eu sunt bătrână. Alungă din minte vocile stridente din bucătărie și se întoarce pe malul mării Egee, acum câteva mii de ani.

  El e acolo, statuie, pentru că e doar în amintire, nu se mișcă decât prin gândurile ei. Acum e viu. E primul lor răsărit și e o zi friguroasă de vară. Tremură amândoi, au buzele vinete și din când în când, dinții de sus se lovesc de cei de jos, fără voia lor. Se lipește de el, încearcă să-l cuprindă cu brațele. N-ar trebui să le fie frig, dar vecinătatea muntelui Olimp are întotdeauna efect asupra acelei părți a Greciei Antice. Pentru ea, adică pentru ei, doar pentru ei, se face noapte și pot să numere aștri, e  unul  din jocurile preferate al zeilor, mulți dintre ei visau să creeze o stea, sau măcar să-i dea nume, însă le era strict interzis. Se știa că multe zeități supreme își disputau bolta cerească și crearea unei noi stele sau măcar denumirea lor ar fi însemnat o declarație de război, așa că nimeni nu dorea să pornească un asemenea măcel doar dintr-un capriciu.

  Acum nu mai e nici răsăritul, nici stelele pe bolta senină, nici măcar pescarii întinzându-și năvoadele din câteva bărcuțe șubrede, aproape putrezite și cu miros grețos de lemn putrezit și pește stricat.  Aici amintirea devine oarecum confuză, decorul dispare, sunt în mijlocul unei cutii negre, niște furnici prinse într-o capcană, pentru o clipă se crede pe arena Colosseumului, dar nu, aia e altă amintire, acolo-i prea mult sânge, se aud vaiete și zgomotele securilor celor care le oferă lovitura de grație muribunzilor și apoi îi feliază, aruncându-i fiarelor sălbatice sau în apele murdare ale Tibrului. Nu, nu-i nici malul Rubiconului, când Cezarul a spulberat o credință, nici colina de unde a privit cum nebunul de Nero a dat foc Romei, te rog, Mors, nu uita cine ești, ești o zeiță a morții, întoarce-te la el! Acolo, în Pieria, pe malul Mării Egee, e ultima voastră clipă împreună! De s-ar mișca mai repede paznicul să deschidă poarta la depozit, nemernicul ăla de șofer claxonează și strică amintirea! Dar n-o poate fura!

  Din nou pe malul mării, pe jumătate de cer răsare soarele, pe restul sunt stele. Ea știe ce urmează să se întâmple, doar s-a întâmplat deja demult, dar trebuie să-și joace rolul. El n-are de unde să știe, e acolo doar să repete vorbe rostite în urmă cu milenii, doar ca să-i dea ei replica, la fel ca-n show-urile TV urmărite seara în camera de adunare toți senilii, nebunii, Dumnezeii, Mântuitorii și Napoleonii din azil. Unde rămăsese? A, da…  Sunt doar ei, zeița romană a morții și un zeu mărunt al Greciei. E ultima oară când aveau să se vadă,  fiecare se preface că nu se gândește la asta. Se vor întoarce acasă, el pe muntele Olimp, ea în Capitoliu, vor face pregătiri, Zeus Olimpianul și Jupiter Capitolinus își declaraseră război, iar zeii mărunți vor lupta printre oamenii de rând, încurajându-i cum au făcut-o de-a lungul timpului. Se vor întoarce acasă, fiecare sperând că nu se vor întâlni pe câmpul de luptă, deși ea știe că nu așa vor sta lucrurile, ar fi trebuit s-o asculte, să fugă amândoi, să fie zei proscriși, ar fi găsit adăpost prin pădurile Daciei sau printre fiordurile nordicilor. Frig? Nu, nu-i de la fiorduri și mirosul nu-i de la bărcile pescarilor, chiar dacă-i amintește de peștele stricat, e doar gerul, duhoarea și suferința impregnate în zidurile vechi și neîngrijite. Și fereastra care nu se închide bine, dar tu ești o zeiță și n-ar trebui să te deranjeze câteva grade în minus. Își strange mâinile, își suflă în palme, de-ar da mai repede drumul la căldură, dar unde-i soarele?

  E din ce în ce mai greu să se întoarcă acolo, la el, pe vechiul pământ al Pieriei, mai ales că-și amintește că a trădat-o, că a lovit-o când s-au întâlnit în bătălie. A durut-o, dar nu lovitura de suliță în pântece a rănit-o ci privirea lui lașă, pentru că știa că Zeus privește, ce mare lucru, era obișnuit să frângă inimile muritoarelor, ce mai conta dacă făcea asta și unei zeițe? Acum e din nou acolo, el îi spune că e frumoasă, asta s-a întâmplat… când? Înainte ca zeii să declare războiul? Da, altfel n-ar avea logică. Ea îl întreabă până unde a ajuns cu numărătoarea stelelor, el o privește ca un copilandru timid, s-a încurcat demult și se prefăcea că numără doar pentru a-i face ei pe plac. Când a fost asta? Tot înainte să se ivească umbra războiului? Logic așa ar fi, dar bătrânețea și bolile rod creierul până îl fac să se îndoiască de tot ce știe, chiar și de faptul că e zeiță. Dă-mi mâna. Mai avem un ceas. Ești sigur, dragul meu Adonis, că nu vrei să fugim? Așa ne luăm rămas-bun?  Ce-a zis el? Nu găsește răspunsul, sigur e pierdut pe undeva prin sertarele memoriei, poate n-a spus nimic lașul, sau a rănit-o răspunsul și nu mai vrea să și-l amintească.

  A răsărit soarele din marea pe care și-au disputat-o atunci Poseidon și Saturn, acum lucește în depărtare cum o făcea odinioară peste câmpiile Corintului, după ce legiunile lui Lucius Mummius măcelăriseră trupele aheilor și trecuseră prin sabie toată partea bărbătească din cetate, își amintește cum, plină de sânge, cu arcul în mână îl căuta pe Adonis pe câmpul de luptă, avea o săgeată pentru inima trădătorului, dar zeii sunt lași de obicei, fugiseră în Olimp, așa fac ei, îi abandonează pe muritori atunci n-au sorți de izbândă.

  Nu-l mai vede pe plajă, refuză să-i mai apară când îl strigă, mai ales că pe hol încep să audă urme de pași, controlul de dimineață, Adonis nu mai e, nu-i mai simte pierderea, lucrurile au decurs așa cum se întâmplă mereu, cuceritorii își aduc zeii lor, cei învinși sunt obligați să-i venereze pe cei noi, cei vechi se sting în uitare, dar înainte ca ultimul dintre ei să se scurgă în neant, se luptă, luând nemurirea celor neînsemnați. Așa a murit Adonis, nu cum spun legendele, ucis la vânătoare de un mistreț. Astea sunt povești, ea știe mai bine, că doar e zeiță, și a fost și profesoară de istorie și…

  Ultimul gând îi este întrerupt de deschiderea bruscă a ușii. Inima nu  mai are forță să-i tresară, dar nici nu e supărată că a fost adusă în prezent. Încearcă doar să calculeze câți ani au trecut de la acea bătălie din anul 146 înainte ca tâmplarul din Nazaret să le dea lumea peste cap.

Neațaaa! Ce face zeița noastră în această zi frumoasă de toamnă?

  Se uită la doctorul tânăr, înalt, slab, cu ochii migdalați, i se pare că are ceva din frumusețea vechilor greci, dacă ar fi tânără poate i-ar fi propus să-l picteze, sau să-i pozeze pentru o statuie, îi amintește de cineva care a rănit-o, nu-i vine în minte numele. Schițează un zâmbet și se întoarce din nou către fereastră, marea a dispărut, în locul ei e doar asfalt, munți de beton și un gard înalt, după care nu se vede nimic. Poate că acolo-i plaja pe care-o știe, dar nu mai e demult curioasă.

Moare, puțin câte puțin…

Verifică disponibilitatea cărților scrise de Alex Trușcă în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, Diverta, librărie.net şi cărtureşti

Cadranul autorului

Autori români