Două femei, de Dan Căpățînă – Editura Meteor Press – recenzie

Două femei

Dan Căpățînă

Editura: Meteor Press

Anul apariției: 2019

Număr pagini: 240 pagini

   Două femei de Dan Căpățînă – ,,După unii, sunt și scriitor. Citiți și veți vedea!”

   Fără îndoială, izvorul creației este nesfârșit… iar dacă ați crezut vreo clipă că despre iubire s-a scris mult, ei bine… eu vă garantez că este un subiect despre care se va scrie atâta timp cât va dura omenirea.

   Să-l cunoaștem, așadar, pe Dan Căpățînă, autorul acestei cărți. Iată ce ne spune în câteva rânduri așezate pe interiorul coperții:

   „M-am născut acum 70 de ani și ceva. Mă pricep să calculez tot felul de construcții. Am fost, pe rând, cercetător, profesor, proiectant, informatician. Chair și doctor (în științe). După 89, am intrat pentru un timp în politică. Apoi am ieșit și mi-am văzut de treabă. Acum sunt manager. Păi cum!

P.S. După unii, sunt și scriitor. Citiți și veți vedea!”.

Iată câteva lucrări scrise de Dan Căpățînă:

• „Proiectarea construcțiilor cu ajutorul calculatorului”, Editura Tehnică 1976;
• „Cutremurul de pământ din România de la 4 martie 1977 Monografie (colectiv) – Premiul Academiei, Editura Academiei 1982;
• „La Cotroceni cu ½ normă și alte călătorii în necunoscut”, Editura Universal Dali 2002;
• „Amintiri răzlețe”, Editura Vremea, 2016

  Vi s-a întâmplat vreodată să deveniți pe neașteptate confidentul unei persoane pe care n-ați mai văzut-o până atunci? Dacă da, i-ați permis să lase firul confesiunii să curgă sau ați considerat că e inutil să vă împovărați existența cu emoțiile vieții altcuiva?

   Dan Căpățînă, la prima vedere un om al calculelor precise, devine, pe neașteptate, confesorul unei povești uluitoare și alege să asculte. Modalitatea în care alege să asculte este una atât de profundă, încât gândurile par să-i fie intuite de către femeia care i se confesează. Aș putea numi această tăcere ca fiind una interactivă… o tăcere care invită interlocutorul la autoanaliză. În definitiv, substratul pe care este construită cartea este comunicarea și modalitatea prin care noi, oamenii, alegem sa o folosim în relaționarea cu ceilalți.

   Confesiunile au loc (în mare parte) în cofetăria Dolce cu Petite de pe Calea Dorobanților nr. 50A. Aici, o „femeie încă tânără” acceptă să împartă masa cu cel care îi va deveni confident, pentru a permite unui cuplu cu copii mici să se bucure și ei de savoarea unei prăjituri împreună.

   Fără ezitare, femeia, începe să îi depene firul poveștii vieții sale. Desigur, așa cum îi stă bine unei povești memorabile, aceasta nu poate fi relatată la o singură întâlnire… așadar, Maria și Dan s-au văzut în nenumărate zile, în același loc, pentru a da poveștii suficient timp, astfel încât confesorul să poată discerne acțiunile celor implicați în poveste, dar mai ales motivația din spatele acestor acțiuni. Maria povestește despre tumultul din viața sa și mai ales despre drama prin care a trecut de când a descoperit că soțul ei avea o relație cu o altă femeie.

    Cartea este structurată în patru părți și un epilog. Astfel, prima parte se intitulează „Maria” și descrie confesiunile femeii, în timp ce Dan ascultă, găsindu-se în poziția unui observator echilibrat care preferă să nu se implice emoțional… deși, intensitatea poveștii și modul imprevizibil în care decurge îi perturbă uneori starea de echilibru.

   Dacă citind prima parte, cititorul ajunge să o compătimească pe Maria, socotind că drama sa este – în aceeași măsură – drama tuturor femeilor înșelate, în partea a doua avem o surpriză colosală. Nu vreau să vă dezvălui imprevizibila răsturnare de situație, dar vreau să vă spun că această carte face parte din categoria cărților despre care poți spune că ți-a tăiat răsuflarea și ți-a dărâmat așteptările, oricare ar fi fost ele.

   Stilul scriitorului este unul fluent, confesiunile au aspectul unor spovedanii absolut transparente. În fața lui Dan, personajele lasă deoparte măștile pe care le poartă în societate și își expun sufletul așa cum este el: bântuit de temeri, de frici, de păreri de rău sau de frustrări. Atitudinea lui Dan nu este una de reproș, acesta considerând că fiecare suflet experimentează viața în modul său, cu lecțiile sale.

   Trebuie să recunosc că am fost tentată de titlu… și mi-am construit așteptări, însă citind cartea am realizat că „Două femei” nu e un simplu titlu, nici nu e ales la întâmplare… ci poartă o semnificație mult mai profundă. Cele două femei reprezintă, de fapt, extrapolarea caracterului feminin în diversele sale variante, cu pasiunile sale, cu frustrările și slăbiciunile, cu visele și cu tot ceea ce poate cuprinde amplul univers feminin. Fără îndoială, din postura de ascultător, Dan Căpățînă a deslușit câteva elemente din tainele caracterului feminin, însă a avut oportunitatea de a fi martorul unor aspecte inedite ale vieții. Lecțiile pe care unii oameni le au de trăit pe pământ pot fi motive întemeiate de autoanaliză. Cu alte cuvinte, fiind martor la experiențele celorlalți, putem observa unele aspecte ale propriei existențe.

   Dramele personajelor, traiectoriile lor, sunt trasee ale vieții prin care fiecare învață cum să se adapteze sau se lasă pradă disperărilor. Trecerea uneori bruscă de la faimă, la eșec, de la admirație la umilințe, de la bogăție la sărăcie, supune oamenii la un proces de învățare… de învățare a faptului că viața e un joc pe care trebuie să-l joci folosind cele mai bune cărți, jonglând cu circumstanțele și păstrându-ți echilibrul.

   Cartea este la a doua ediție… și acum, că am ajuns la finalul său, nu mă miră deloc. Este una dintre acele cărți pe care o recomand tuturor cunoscuților mei și garantez că o să le placă.

   „Două femei” nu e o carte doar despre iubire… e despre viață și despre cum ne putem influența cursul acesteia, prin alegerile pe care le facem.

Iată câteva citate:

„Omul acela o să constate repede că în scorbură, din cauza întunericului, nu are niciun reper. Singura soluție este să iasă la lumină. Mai departe, vede el ce crede că trebuie să facă. Nu neapărat ce trebuie. Asta e viața.”

„O căutasem pe Maria. Pur și simplu voiam să aflu dacă Victor s-a întors la ea. A insistat să ne vedem. Îndreptându-mă spre casa ei, mi-a revenit în minte o secvență memorabilă dintr-un film rusesc în care două femei care iubesc același bărbat își spun fiecare păsurile în deplină înțelegere a stărilor sufletești a celeilalte. O scenă pe care numai spiritul slav o poate înțelege în toată profunzimea ei. De ce oare voiam să o văd? Nu era oare vina ei că nu a știut să mențină aprinsă flacăra iubirii?”.

Carte disponibilă pe site-ul Editura Meteor Press

Autori români

recenzii cărți