Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
Povestea unei fotografii de Mihaela Popescu
Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
“Cred că e mort … lasă-l! Uite câţi răniţi sunt în tranşeele din faţă! Haide o dată, nu pricepi! Haide!!! Dacă nu ne grăbim, ne vor omorâ şi pe noi …” “Stai o clipă! Uite-l că mişcă! Uite, ăla de acolo! Are o mână zdrobită şi faţa abia dacă i se mai distinge! Dar trăieşte, trăieşte! Încă mai are viaţă în el! Du-te înainte, eu îl ajut pe ăstă!” puse cu răsuflarea tăiată un caporal rus. “Eşți nebun…” îi reproşă tânărul locotenent. Mirosul de sânge îi făcea să se transforme în fiare. Peste tot cadavre sfârtecate, peste tot aerul Morţii, după fiecare ridicătură de pământ. Ochii trebuia însă să-i ţii mereu deschişi, altfel riscai să îngroşi rândul “eroilor” fără nume. Nici măcar cei vii nu mai erau conştienti că trăiesc. Ultima confruntare a fost teribilă. Teama îl făcea pe cel mai aprig soldat să rămână ţintuit în tranşee, îmbrăţişând, cu rugăciuni, pământul. Oamenii, în majoritatea lor, tineri, neştiutori într-ale războiului, simţeau acum că unicul lor aliat este în mod paradoxal, ţărâna de sub ei. “Timpul parcă nu mai ţine cu noi! Nici pământul nu ne mai vrea… Ahh! Nu se poate!” Ţintuit din nou la pământ, sergentul român urlă de durere. Încă un glonţ! “La dracu’ ! Ia-mă o dată şi gata! Dacă azi mă vrei pe mine! Ce vrei de la mine? Am doar un singur suflet! De ce mă priveşti aşa? Respiraţia ta mă îngheaţă! Ia-mă, n-auzi, ia-mă! Nu mai stă în faţa mea, piei, nenorocito!” se certă sergentul român cu propria Moarte. Urletele sale se distingeau de departe, în liniştea dintre două bombardamente. Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
***
“Nuuuu…” O ultimă sforţare … Femeia căzu epuizată… “Gata, fetiţo, ai reuşit! Băiatul tău e bine, sănătos. Odihneşte-te acum, meriţi din plin…” se auzi, parcă din altă lume, vocea moaşei, care tocmai o ajutase pe tânăra soţie să aducă pe lume cel mai nou membru al familiei. “Păcat că el nu-i aici… Dacă o mai trăi…Doamne…Ce-o să se aleagă de noi? Cum o să trăim…Totul se duce…” gândea femeia, în momentul, în care un somn adânc o cuprinse, parcă pentru totdeauna. Pe faţă îi rămase o lacrimă stingheră…O lacrimă pentru el, soţul plecat la război… Sergentul român. O lacrimă pentru ea şi pentru cei cinci copii rămaşi singuri şi săraci lipiţi pământului!
***
Privirea îi rămase aţintită acolo, undeva. Ochii – globuri de sticlă. Nu se putea mişca. Tot ce-i rămânea era delirul. Ce dulce formă de a comunica cu … Universul! “Am lăsat-o acasă! Ai auzit, e singură cu toţi copiii. Şi cel mic trebuie să se nască… Sau s-a născut deja… Doamne! Am trădat-o pentru tine, da, pentru tine. Ia-mă, o dată, n-auzi! De ce nu-ţi iei ochii de la mine, m-aşteaptă copiii acasă, sunt aşa mici! Uite câţi ca mine mai sunt în jur…nu te mai saturi…” Un ultim urlet sfâşietor îi curmă definitiv dialogul cu Moartea.
Tăcere! Eternitate! Pământ!
“Vino, mai aproape, mişcă, uite! În sfârşit, unul care vrea să trăiască!” “Lasă-l că-i mort, unde vezi că mişcă! Ai halucinaţii? Lasă-l!” Un brânci îl făcu pe tânărul sanitar să se prăbuşească peste sergentul român. Găsi la pieptul acestuia o fotografie veche, pătată de sânge şi noroi: un bărbat arătos, o tânără şi un copil… “Sărmanul, i-a lăsat singuri, ca să moară aici, al nimănui! Pentru ce?!” Două mâini vânjoase se înfipseră în vestonul sanitarului: “Ridică-te, îţi spun! Haide, trebuie să ajungem la cazarmă, mişcă-te! Mişcă-te, nefericitule!” Tânărul însă rămase cu privirea ţintuită la fotografia însângerată, gândindu-se, cum îi va sta aceasta drept aşternut pe mormântul rece! Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
“Sărmanul …”
***
“Sărmana … cum o să vadă acum de cinci copii…Soţul ei poate nu va afla niciodată că are şi un băiat … băiatul tatei…” vorbeau încet două bătrâne lângă patul proaspetei mame.
***
O privire aţintită asupra sa îl făcu pe român să încremenească. Din faţa tumefiată de aşchii, albul ochilor se distingea ca o lumină salvatoare. Din nou, linişte! Un strigăt străbătu traseul. “Trăieş….” O bubuitură se auzi în apropiere, numai o clipă! Sanitarul căzu pe spate cu gură încleştată, încăpăţânându-se să strige viaţa pe tărâmul morţii. În mâini ţinea strâns fotografia sergentului, împroşcată pentru a câta oară, cu sânge cald de erou. Ochii sergentului se umplură cu lacrimi. “Trăiesc, dar … Îţi mulţumesc, Doamne… Până aici mi-a fost! Adio, dragii mei!” Sergentul prinse, cu ultimele puteri, fotografia familiei sale. Delir! Efortul îl făcu să leşine!
***
Venise noaptea de Crăciun. Tânăra îşi adunase în jurul sobei copiii. Pe mezin îl aşeză, cu grijă, într-un pătuţ mic, de lemn. Dormea. Ceilalţi deşi erau foarte slăbiţi, se jucau neîncetat. Mama stătea tristă şi asprită de vremuri. Fruntea îi era deja brăzdată cu linii adânci de suferinţă şi nelinişte. Cu greu reuşise să adune ceva făină pentru a face un cozonac. Cu toate acestea, casa mirosea a sărbătoare. În familie nimeni nu întreba nimic de el, de tatăl celor mici, de soţul tinerei femei. Se zvonea că războiul era pe sfârşite… Armatele se retrăgeau. Să mai spere încă? Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
***
“Nu, categoric, NU!” gândea femeia. Cu ochii aţintiţi asupra copiilor, ea simțea ca o durere fără margini, care îi sfâşia şi ultima părticică de suflet. Cu glasul blând, femeia îşi conduse micuţii la culcare, nu înainte de a spune în cor “Tatăl nostru”. Ea se aşeză sfârşită de oboseală pe o laviţă… Se gândea la gospodăria, de care nu se mai putea îngriji, la animalele, pe care fusese nevoită să le vândă, pentru a le lua de mâncare celor mici, se gândea la toate. Nicio speranţă. Uşa casei se deschise încet, cu un scârţâit apăsător.
“Crăciun fericit! femeie…” Tânăra fu gata-gata să ţipe …
“Eu sunt…Bună seara”
Tremurând, aceasta puse mâna pe un topor agitându-l ameninţător în aer. “Ieşi sau te omor…”
“Linişteşte-te…Eu sunt, soţul tău… Sergentul P…”
“Să nu-ndrăzneşți să-i rosteşti numele, nenorocitule, ieşi, n-auzi!”
Bărbatul făcu încă un pas spre ea.
“Poţi să-mi faci orice, am scăpat deja de ghearele Morţii…M-am rugat să vin mai repede la voi şi am reuşit…Unde sunt cei mici?”
“Încetează, nu te mai preface, nu eşți soţul meu, pe el l-aş recunoaşte dintr-o mie…Pe tine, nu!”
Ochii bărbatului se opriră la pătuţul din lemn. Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
“El e…Băiatul meu…Micuţule, ai venit…”
“Dispari, nenorocitule…Dispari!” răsunară printre buzele femeii, ultimele cuvinte.
Sergentul se apropie de locul, unde pruncul dormea liniştit, îngenunche şi plângând scoase atunci din buzunarul rupt al mantoului fotografia, din care abia se mai distingea ceva…
“Doamne, tu eşti, tuuuu…” Ţipătul femeii îi trezi pe micuţi.
Prin fereastra casei se zărea cel mai reuşit tablou de familie – tatăl, mama şi copiii strânşi în jurul unui pătuţ de lemn. Lacrimi de dor…
***
“M-au scos de sub sanitar – îngerul meu salvator şi m-au dus într-un spital de campanie. După multe zile de delir, mi-a venit rândul la operaţie. Mi-au pus la braţ un muşchi de pisică…” povestea, cu un pahar de vin fiert în faţă, sergentul. Femeia plângea. Cei mici îl cercetau cu mare atenţie. Parcă totul era o poveste…”Am reuşit să trăiesc! Voi m-aţi ţinut în viaţă!”
Afară ninsoarea se aşternea lacomă peste pământul mult prea negru. Pe masă stătea, tăcută, fotografia pătată de sânge, pe care scria, într-un colţişor:
Odessa. 1941
journalist
Povestea unei fotografii – Mihaela Popescu
Superba poveste!Felicitari Mihaela!
Bravo!
Am citit cu sufletul la gură. Felicitări