Tronul de Cranii (a patra parte din seria Demon) –  Peter V. Brett – recenzie 

Titlu: Tronul de Cranii

Seria Demon

 Autor: Peter V. Brett

 Editura Nemira

Colecția Armada

Anul apariției: 2024

Titlul original: The Skull Throne (2015)

Traducere: Iulia Dromereschi

Număr de pagini: 720

  Seria Demon – a lui Peter V. Brett – este o saga fantasy într-atât de originală, încât ai putea spune că definește un nou subgen literar eclectic, ceva ce ar putea fi numit epic-dark-heroic-fantasy, scris doar așa, unit, pentru a prinde îmbinarea perfectă dintre aventura spectaculoasă și elementele unei atmosfere cvasi-horror, de continuă teroare nocturnă.

   Inovarea absolută are loc exact în domeniul cel mai specific al genului fantasy, cel al sistemului magic care condimentează povestea. Dacă până acum, descântecele, invocările sau baghetele fermecate aduceau vraja printre oameni, de data aceasta procesul e inversat și omul, disperat în fața invaziei magiei demonice, încearcă să se apere de distrugerile pe care revărsarea ei le produce.

   O reîntoarcere conceptuală la cele mai vechi forme ale superstiției din Antichitate sau Evul Mediu, când magia era în primul rând una protectivă, o modalitate de apărare împotriva misterelor întunecate ale universului. E chiar surprinzător că toți marii scriitori de fantasy, până la Brett, i-au cam ignorat originile și s-au concentrat în a-și dezvolta propriile structuri inspirate din formele de vrăjitorie mai târzii ale istoriei, cele ofensive.

  Într-o lume mai mult distopică decât fantastică, pentru că se fac referiri la o Epocă a Științei, ceea ce ar putea însemna că suntem pe același vechi Pământ al nostru, distrus și pustiit, încât a devenit aproape irecognoscibil, demonii stăpânesc noaptea. Ei se ridică în fiecare amurg din sol, ca o ceață, de îndată ce soarele începe să se stingă, pentru a masacra cu turbare orice ființă vie pot detecta. 

  Există un singur gen de apărare împotriva maleficității acestor distrugători: runele magice inscripționate de mâini omenești, care cu cât sunt mai pricepute în caligrafierea lor, cu atât sunt în stare să ofere mai multă siguranță celor apropiați. Pentru că doar ele resping și țin la distanță prin vrajă, ca un adevărat scut fizic sau câmp energetic, demonii ce se izbesc de puterea lor.

  O singură glifă poate fi uneori suficientă, dar când sunt adunate și combinate în șiruri de veritabile ecuații, ele creează rețele de protecție ce pot înconjura case, cetăți și orașe întregi.

  Nu oricine are același talent în trasarea semnelor vitale și orice ghinion natural cât de mic, ca vântul, ploaia sau un animal frecându-se de ele, le poate șterge, făcându-le să-și piardă forța și permițând iureșul năvalnic al demonilor ce le testează tot timpul, cu încăpățânare, pentru a găsi o breșă în dispunerea lor.

   Și cât de îngrozitor de letali pot fi acești demoni cu diferite forme și specializări!

  Numiți în general miezingi, pentru că se înalță din Miezul Pământului, sunt împărțiți pe căprării, după înfățișare și elementul natural de care sunt legați.

  Se întrupează demoni ai focului, ai vântului, ai lemnului, ai pietrei, ai nisipului, ai apei, fiecare dintre ei adoptând ceva din calitățile materiei cu care sunt conectați și apărând doar acolo unde aceasta există. Oricare soi are felul lui specific de a ucide, dar toți își vor folosi ghearele, mai mici sau mai mari, pentru a sfâșia bietele victime umane sau animaliere, care le intră în raza de acțiune.

  Omenirea a cedat dominația asupra lumii acestor creaturi ale nopții și, terorizată de ele, se ascunde în spatele meterezelor glifate ale micilor sate tot mai rare, mai depopulate, și ale orașelor-cetăți pe care tot mai puțini locuitori au curajul să le părăsească vreodată, fie și pentru cea mai scurtă călătorie.

  Legăturile dintre comunități sunt păstrate totuși prin curajoșii Mesageri, care având un cerc portabil glifat confecționat din plăci metalice inscripționate cu rune protective, își înconjoară în fiecare noapte tabăra cu el și transportă vești sau produse de la o localitate la alta. Pentru vizitele-n satele mici fiind însoțiți mereu și de un Saltimbanc ce știe să cânte, să spună povești și să facă giumbușlucuri cu care distrează copii și adulți deopotrivă.

  În primul roman al seriei, Omul Pictat, speranța umanității renaște odată cu faptele excepționale săvârșite de trei tineri, Arlen, Leesha și Roger, care descoperă, fiecare, propria modalitate originală de a înfrunta maleficele creaturi nocturne. Destinele lor sunt urmărite din copilărie, până când se-ntâlnesc și își unesc forțele, declanșând o adevărată emulație în rândul oamenilor (ba chiar și-al animalelor) din jurul lor, mobilizându-i pe toți în lupta atât de periculoasă, dar atât de eliberatoare, cu creaturile nopții.

  Arlen Bales e un adolescent din cătunul Pârâul lui Tibbet, revoltat să-și vadă tatăl paralizat de frică în spatele glifelor când mama sa este atacată de miezingi.

  Din copilăria idilică rurală, chiar și într-o lume a demonilor, băiatul trece brusc spre maturizarea adusă de ura încrâncenată împotriva creaturilor ucigașe și a pasivității celorlalți oameni. Visul lui de devenire e în continuă schimbare, evoluează de la a evada din limitarea impusă de pericolul nopții, la a vrea să cunoască glife cât mai puternice, să ajungă Mesager, să lupte cu demonii, să găsească o armată de războinici căreia să i se alăture, până la sacrificiul suprem de a-și picta glifele chiar pe propriul trup.

  Leesha Paper este o fată de 13 ani, din alt sat, Văiuga Tăietorului de Lemne. Ea are o relație complicată cu mama sa, care e un spirit libertin, egoist și monden, ce-și dorise, eventual, un fiu, ca să fie în rândul lumii, după ce s-a căsătorit din interes cu un bărbat harnic, dar moale și supus, tatăl Leeshei. Aventurile cu masculii ale senzualei mame nu s-au sfârșit nici acum, făcând-o pe fiică să fie cu atât mai hotărâtă să nu lase loc de bârfe și interpretări despre ea, în sufocanta comunitate a satului, atât de grăbită să condamne femeile.

  Când flăcăul căreia i-a fost deja promisă, uriașul Făt-Frumos nătărău Gared, se laudă prietenilor că a avut-o, o vijelie de determinare izvorâtă din furie se declanșează în adolescentă, explozie de sentimente ce o face să se elibereze de orice încorsetări stabilite de alții și să-și descopere adevărata menire, aceea de a deveni Culegătoare de Ierburi sub îndrumarea fascinantei bătrâne vindecătoare a satului, Bruna. Talentul ei de învățare, cercetare și inovare în domeniul tratamentului botanic sau medical științific (bazat pe descoperiri din vechime) o poate transforma într-un erou al oamenilor, de un cu totul alt tip decât cel războinic, la care visează Arlen.

  Rojer are doar trei ani când hanul părinților lui din Podul peste Fluviu este invadat de demoni.

  Salvat de către un Saltimbanc bețiv aflat în trecere, se atașează de acesta și-i stă alături până când amintiri pierdute în noaptea morții părinților săi reapar și ajung să-i despartă. Deși are o mână schilodită de atacul miezing din copilărie, băiatul se dovedește a fi extraordinar de talentat la muzică și cu scripca lui reușește să cucerească nu numai inimile oamenilor, dar chiar să inducă un soi de transă hipnotică demonilor.

  În al doilea volum, Sulița Deșertului, acțiunea se complică atunci când războinicii din Krasia, altfel campioni mondiali la masacrat alagai (denumirea lor pentru miezingi), decid, încurajați de unele semne profetice, să migreze dinspre deșert, înspre nord, pentru a cuceri toate teritoriile locuite cunoscute și a uni întrega omenire în bătălia cu demonii, așa cum cred ei că ar trebui dusă.

  Civilizația krasiană este o combinație între cea spartană și cea orientală, a sultanilor, a califatelor și a Jihadului. Toată cultura locuitorilor din deșert este îmbibată de obsesia uciderii demonilor, dar amestecul cu celelalte aspecte ale vieții lor o face cu atât mai fascinantă.

  Multe variații ale celor mai atractive concepte din 1001 de nopți parfumează cu esențe exotice universul krasian. Văluri misterioase, haremuri, cadâne, intrigi, piețe pline de toate bogățiile lumii, cartiere poligonale transformate în labirinturi ale morții, mândrie și onoare la un loc cu închinăciuni de frunți izbind pardoseala în obediență ierarhică totală.

  Onoarea este virtutea supremă, totuși, conducătorul krasian, Ahmann Jardir, autoproclamat Izbăvitor, nu a făcut deloc un gest onorabil, după niciun criteriu de moralitate, când a confiscat simbolul puterii, istorica Suliță a Deșertului, de la Arlen, cu care era prieten, dar pe care l-a aruncat neînarmat hoardelor nopții.

  În timp ce super-miezingi ai minții, cu puteri telepatice, și metamorfi care pot lua chipul oricui își fac apariția din Miez, oamenii se pregătesc mai degrabă să lupte între ei, tocmai acum când au reușit să întărească, atât în sud, cât și în nord, nucleele de rezistență anti-demonică.

  Un ghem de tensiune cumulativă crește din paralelismul firelor epice avându-i ca protagoniști pe Omul Glifat, cel care respinge poreclirea lui drept Izbăvitor, și pe conducătorul krasian Jardir, care s-a proclamat astfel. Deocamdată, înaintarea acestuia din urmă este stopată de interacțiunea cu locuitorii Văiugii, ce dovedesc că și nordicii pot fi cel puțin la fel de buni războinici ca oamenii deșertului, dar reîntâlnirea dintre cei doi este inevitabilă și pusă sub semnul necesității de a rămâne doar un singur Izbăvitor – fie el suspectat sau autointitulat.

  A treia carte din saga, Războiul la lumina zilei, consfințește jocul schimbării de perspective pe care Brett le-a abordat surprinzător cu trădătorul-de-prieten Jardir, co-protagonist, devenit cvasi-antagonist, în Sulița Deșertului. A fost o realizare să ne facă să-l înțelegem și poate chiar să-l susținem pe liderul krasian care ne-a fost simpatic cândva, dar ne-a devenit antipatic după ce s-a întors împotriva lui Arlen.

  Cu atât mai grea își face scriitorul misiunea de data asta, când dedică o bună parte din carte urmăririi prin rememorări de tip flashback a accederii la puterea feminină supremă Damaji’ting, a Primei dintre Soții a lui Jardir, pe care am antipatizat-o mai mereu, manipulatoarea Inevera. Și, aproape incredibil, obținând un val de empatie, cel puțin tot pe-atât de mare ca în cazul autointitulatului Izbăvitor.

  Asta și pentru că o preia, la fel ca pe ceilalți protagoniști asupra cărora ne focalizează interesul, de la o vârstă fragedă, ca pe-o adolescentă smulsă din sânul familiei și inclusă brusc în durul sistem de antrenament pentru preotesele-prezicătoare-vindecătoare ale Krasiei (în titulatură atotcuprinzătoare: Dama’ting)

  Destul de repede, Inevera se va transforma în femeia puternică și ambițioasă pe care-o știm, ea fiind cea care îl împinge pe Jardir pe drumul spre acapararea conducerii politice și la majoritatea gesturilor cinice de care nu părea capabil, în numele reușitei planului de eliberare al tuturor oamenilor, pe care ordinul mistic feminin ce-o include are impresia că îl citește în dezvăluirile viitorului, smulse prin misterioasa practică hora, a chiromanției bazate pe magia oaselor de demon.

  În a patra parte din serie, Tronul de Cranii, Krasia și războiul organizat împotriva demonilor au rămas fără conducător.

  În acest volum, tronul făcut din cranii de demoni, acum gol, devine simbolul puterii absolute, iar lupta pentru ocuparea sa determină evoluția și declinul personajelor principale. 

  Intriga este complexă, influențată de politică, trădare, alianțe nesigure și lupte sângeroase.

 Jardir ar fi trebuit să cucerească întreaga lume cunoscută și să unifice toate popoarele în lupta împotriva demonilor, dar Arlen, Omul Pictat, i s-a opus și, după un duel la care onoarea i-a condamnat, amândoi au dispărut într-o prăpastie.

  Odată rămasă fără Izbăvitori, lumea recade în haosul luptelor pentru putere, iar forțele Întunericului proliferează.

  În Sud, Inevera trebuie să-și împiedice fiii să se omoare între ei și să dezlănțuie un război civil nimicitor, iar în Nord, Leesha și Rojer se străduiesc să-și formeze propriile alianțe care să țină calea krasianilor atunci când se vor întoarce.

  Numai frumoasa glifată Renna Tanner, ce alături de Arlen a devenit aproape la fel de înzestrată la distrus toate genurile de miezingi/alagai, ar putea ști ceva despre soarta celor doi bărbați care ar fi trebuit să salveze omenirea, dar și ea a dispărut.

  Acest penultim volum al seriei seamănă mai mult cu un roman al lui Joe Abercrombie decât cu celelalte ale lui Brett, de până acum.

  În lipsa liderilor luminați providențiali și prea puțin conștientă de pericolul imens care crește în Miez, umanitatea se întoarce la meschinăriile sale dintotdeauna: lupte politice perfide, conflicte armate absurde, gesturi de fanfaronadă dezastruoase și o lipsa totală de clarviziune a noilor conducători, ce oprește inițiativele bune ale celor care pot face ceva util, lăsând doar aroganța nepriceperii la putere.

  Singura speranță să se sfârșească totul cu bine stă în presupunerea că poate toată etapa asta este totuși doar parte a strategiei unuia dintre cei doi posibili Izbăvitori dispăruți. Pentru că altfel, vremurile sunt cu adevărat de sfârșit de lume.

  Suntem lăsați în tensiune până la volumul finalizator al epopeii: Miezul.

   Peter V. Brett s‑a născut în 1973 și a crescut, după cum el însuși povestește, cu o dietă neîntreruptă de romane fantasy și benzi desenate. A scris povestiri fantastice de când se știe. În 1995, a primit de la Buffalo University o diplomă de licențiat în literatură engleză și istoria artei, apoi și‑a petrecut un deceniu activând în domeniul publicității farmaceutice, înainte de a se întoarce la pasiunea lui, ca scriitor profesionist. Locuiește în Brooklyn, împreună cu soția, fiica și două pisici demonice.

Seria Demon este alcătuită din volumele:

The Painted Man (2008) / Omul Pictat 

The Desert Spear ( 2010) / Sulița Deșertului 

The Daylight War (2013) / Războiul la lumina zilei 

The Skull Throne (2015) / Tronul de Cranii

The Core (2017) / Miezul