Despre toamnă… în poezia românilor

    A venit și toamna, anotimpul frunzelor pictate în nuanțe roșiatice, castanii, galbene, frunze care se desprind, parcă, din înaltul cerului și învăluie pământul ca o mantie. Răcoarea atât de mult așteptată, după o vară caniculară, ne îndeamnă la visare. Nu doar o dată gândurile noastre zboară hăt departe, întrecându-se cu stolurile de păsări ce-și fâlfâie aripile prin văzduh.

    Din punct de vedere științific, toamna e doar un sezon ce face trecerea de la vară la iarnă, un anotimp ca oricare altul, cu caracteristicile climatice specifice. În schimb, pentru poeți, pentru cei pasionați de arta cuvintelor toamna are o însemnătate aparte. E o perioadă dificilă din viața omului, un moment de veștejire a inimii, o cumpănă din existența sa efemeră…

     Personal, iubesc toamna pentru tot ceea ce înseamnă ea, pentru aerul răcoros pe care-l inspir în fiecare dimineață, pentru dezmierdarea simțurilor pe care mi-o oferă peisajul specific anotimpului. Ploile de toamnă sunt de-a dreptul liniștitoare, stropii care biciuiesc ferestrele și copacii golași îmi oferă un sentiment pe care nu mi-l pot explica, un amestec ciudat de melancolie și speranță. Ce-i drept, sunt de felul meu o persoană care cade ușor în mrejele nostalgiei, ca și cum optimismul manifestat anterior s-ar fi evaporat pe nesimțite.

     Am scotocit prin bibliotecă și am scos la iveală câteva cărți de poezii, cărți ale scriitorilor români. Am început să le răsfoiesc de îndată, căutând poezii care să elogieze toamna, care să prezinte acest anotimp din prisma trăirilor umane. Din când în când, dedic câteva minute lecturii acestor poezii – un balsam pentru sufletele oricăruia dintre noi, motiv pentru care am decis să împărtășesc și cu voi câteva dintre ele, pe care le consider eu semnificative.

      Voi începe cu ,,Emoție de toamnă” de Nichita Stănescu, un discurs liric absolut fermecător, unul din cele mai frumoase pe care am avut șansa să le studiez la școală și care, sper eu, îmi va rămâne veșnic întipărit în minte și, mai ales, în suflet.  

,,A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”

      Conform eului poetic, toamna este un moment critic pentru sufletul său, pentru iubirea sădită în inima sa. În aceste clipe de slăbiciune se teme, este neîncrezător, are în vedere posibilitatea ca existența sa să fie învăluită de o ,,frunză de pelin”, umplută de amărăciune, lipsită de dulceața iubirii împărtășite, trăite la cele mai înalte cote. Din câte se pare, sentimentele sale se reflectă asupra naturii, frunzele copacilor uscându-se odată cu inima sa. Totuși, puterea iubirii îi permite îndrăgostitului să spere la ceva mai bun, prevestind venirea primăverii și faptul că după toamnă, iarnă, viața va renaște, iar iubirea îi va încununa sufletul cu fericire…

    De la timida notă de optimism a lui Nichita Stănescu, trecem la George Bacovia, unul din poeții mei favoriți. Fără doar și poate, toamna este unul din anotimpurile cărora poetul simbolist le dedică nenumărate versuri, încărcate de pesimism, înconjurate de o aură nevrotică, caracterizate de spleen, de plictis existențial. Dintre acestea am ales ,,Amurg violet”:

,,Amurg de toamnă violet…

Doi plopi, în fund, apar în siluete

-Apostoli în odăjdii violete –

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Pe drum e-o lume leneșă, cochetă;

Mulțimea toată pare violetă,

Orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet…

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Orașul tot e violet.”

    După cum se poate observa, eul liric este cuprins de o deprimare profundă, se lasă pierdut într-un univers iluzoriu, guvernat de halucinație, bulversare, un univers închis, un spațiu claustrofob, de altfel. Acest ,,amurg violet” sugerează un declin, o degradare a spiritului ce va duce, inevitabil, la sfârșitul omului, a umanității. Caracterul bizar este accentuat de simbolul cromatic ,,violet”. Această pată de culoare persistă în mintea individului și o asociază cu plopii, cu orașul, cu mulțimea. Până și apostolii sunt învăluiți de această culoare, ilustrându-se incapacitatea clericilor de a înfrunta efemeritatea omului. Finalul poeziei oferă o imagine apocaliptică printr-o negare a rădăcinilor strămoșești, anunțând o dezintegrare a lumii, alunecarea acesteia în neant…

       În acest context, toamna întruchipează această apropiere de sfârșit, caracterul inevitabil și ireversibil al morții. Totul e sobru, funerar…

       O altă creație lirică pe care doresc să vi-o împărtășesc este ,,Amurg de toamnă” a marelui poet și filosof ,,Lucian Blaga”:

      ,,Din vârf de munți amurgul suflă

         cu buze roșii

         în spuza unor nori

         și-atâta

         jăraticul ascuns

         sub valul lor subțire de cenușă.

         O rază  

         ce vine goană din apus

         și-adună aripile și se lasă tremurând

         pe-o frunză:

         dar prea e grea povara –

         și frunza cade.

         O, sufletul!

         Să mi-l ascund mai bine-n piept

         și mai adânc,

         să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

         s-ar prăbuși.

         E toamnă.”

      Și de această dată, eul poetic suferă. De pe culmile fericirii, ale extazului a ajuns să decadă, să apună asemenea soarelui la asfințit. Inima sa a fost afectată extrem de tare de o iubire trecută. Intensitatea pasiunii, profunzimea sentimentelor pe care le-a nutrit odinioară l-au răvășit. Acum, cel suferind se teme, vrea să ia măsuri de precauție – inutile, am putea afirma – pentru ca inima sa să nu poată cădea pradă unei alte iubiri care, în final, să se sfârșească în același mod. E toamnă, tabloul din natură este transferat în sfera spirituală, iar acest anotimp semnifică, din punct de vedere al stării psihologice a individului, o cumplită deprimare, o oboseală a spiritului…

       Mă limitez la aceste trei poezii, extrase din creația a trei artiști ai cuvântului. Toamna este prezentată în trei maniere pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite, căci, bineînțeles, viziunea asupra lumii este unică, în funcție de poet.

       Eu v-aș sfătui să citiți poezie, această formă inegalabilă a artei, această expresie la apogeu a sentimentelor și trăirilor umane. Și, mai mult decât atât, vă sfătuiesc să-i citiți pe poeții români. Pe cei de ieri, dar și pe cei de azi. România se poate mândri cu numeroase talente, așa că am face bine să le apreciem, fiecare în parte, la adevărata lor valoare!

      Și era să uit: pe anticariatul Târgul Cărții găsiți o gamă largă de volume de poezie. Ediții mai vechi, ediții mai noi, toate vă așteaptă să le răsfoiți.  

(O carte care a fost citită de mai multe persoane, care a fost răsfoită de mai multe mâini, ascunde printre filele sale și poveștile vechilor proprietari, a altor cititori…)

***Lazăr Cosmin Ionuţ (Cosmin)***Pasionat de lectură (șoricel de bibliotecă), de Turcia și serialele ei. În timpul liber citesc, scriu, ascult muzică, urmăresc filme și seriale, dansez și gătesc. Iubitor de artă (deși nu sunt artist) și de rafinament. În momentul actual sunt licean și autor al volumului "Maktub. Ce a fost scris”. Din noiembrie 2013 scriu pe blogul personal, din aprilie 2015 am început colaborările cu diverse edituri, apoi în mai am devenit unul din cronicarii revistei "Ordinul Povestitorilor". Din august am intrat în comunitatea "Literatură pe tocuri" :)

10 COMMENTS

  1. Felicitari Cosmin!Si mie imi place mult sa citesc poezie scrisa de poeti vechi sau noi.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.