Colectionez bucati de trecut!

Colecţionez bucăţi de trecut!

Căldura verii e de-a dreptul monstruoasă în România. Obișnuită cu maxim 23 de grade în iulie, îmi vine greu să mă adaptez dintr-o dată la 30 de grade noaptea, într-o cameră sufocantă de hotel. Simt cum respir tot mai greu, iar bâzâitul ventilatorului din tavan mai mult mă enervează decât să-și facă treaba. E deja a treia noapte în care mă zvârcolesc în cearșafuri ude. Ca de obicei, tăcerea e neașteptată și înfiorătoare. Am călătorit mult, am dormit în atât de multe hoteluri, dar parcă în România oamenii au foarte bine impregnat în minte că noaptea e făcută pentru somn și liniște. Sau poate că superstițiile lor, care mai de care mai ciudate, îi determină să amuțească la căderea nopții. Ființele fantastice care le populează imaginația de secole par a-i amenința din întuneric, iar tăcerea însoțită de cruciulițe care le atârnă de gât e o formă de a se proteja. Zona asta pare să fi cumulat atâtea datini, superstiții, tradiții păgâne și legende, încât oamenii sunt prinși într-un prezent care nu îi lasă să se rupă de trecut.
E în continuare îngrozitor de cald. Închid ochii. Sper (din tot sufletul sper) să reușesc să ațipesc măcar puțin, altfel mâine voi avea niște cearcăne până la jumătatea feței. Un zgomot tâmpit în zona ferestrei îmi ajunge la urechi. Ciulesc urechile să imi dau seama de unde provine. Lăsasem fereastra deschisă, așa că e de înțeles că nu îmi doream vreo lighioană de noapte în cameră. Numai fluture din ăla uriaș să nu fie că mor! Din fericire, sunetul nu se mai repetă, așa că mă culcușesc din nou în speranța deșartă că poate adorm. O senzație de răcoare ca o adiere ușoară de vânt trece peste pielea mea încinsă. Zâmbesc involuntar. Poate se face cumva curent având geamul deschis. Senzația se repetă. Ce bine e! Cred că așa aș putea să adorm. O atingere fină îmi mângâie fața. E chiar bine! Hopaaaaa! Ce? Ochii mi se măresc considerabil dintr-o dată. Pupilele mi se dilată în încercarea de a distinge ceva în întuneric. Inima începe să îmi bubuie cu putere, amenințând să distrugă oasele care alcătuiesc cutia toracică. ȘTIU CE AM SIMȚIT! Încerc să îmi spun că mi s-a părut. Nu. Nu mi s-a părut. Mă ridic încet așteptând… Nu știu ce aștept. Poate să mă strângă vreun sadic de gât? Nu auzisem despre România că ar fi patria criminalilor si violatorilor care intră noaptea în camere de hotel. Întrerupătorul este în continuare pe perete. Ha! De parcă l-ar fi putut lua cineva! Lumina se revarsă în camera goală. Nimic nelalocul lui. Sunt nebună. Am început să o iau razna.

Închid totusi fereastra, apoi sting becul și mă arunc din nou în pat. De data asta, Moș Ene se milostivește de mine căci acum parcă chiar mi-e somn şi simt cum alunec ca într-o transă. Simt din nou atingerea pe fața mea. Nuuuu. E doar imaginația mea. Degetele sunt reci. Acum le simt pe gât. Deschid ochii alene… doar așa, ca să verific. Privirea mi se oprește în doi ochi verzi pe care îi pot vedea clar, în ciuda întunericului. Mă gândesc că ar trebui să țip. Ba nu. Să urlu. Nu o fac, însă. Mă scufund în răcoarea acelor ochi pentru că sunt cei mai frumoși iriși pe care i-am văzut vreodată în viața mea. Îmi place ce simt. Mâinile acelea reci plimbându-se pe gâtul meu, privirea care mă devorează cu poftă…

Cuvintele mi se opriseră undeva în gât. Ochii s-au apropiat mai mult, și mai mult. Pe umeri mi s-a revărsat un păr lung și moale… şi răcoros. Am lăsat capul pe spate instinctiv și i-am permis posesorului să îmi atingă gâtul cu buzele, apoi cu limba… deja e delirant. O înțepătură puternică mă aduce brusc la realitate. Cred că am țipat. Străinul ca o umbră, cu ochii de un verde clar, imi zâmbea din semi-întuneric. O lună imensă își făcuse loc pe cer şi acum se revărsa cu un aer mistic pe fereastra mea. Aveam în cameră o umbră înveșmântată în negru, cu ochi verzi strălucitori şi buze pline întredeschise pe la colțurile cărora se prelingeau picături roșii… atât de roșii. Știam că e sângele meu. Simțeam asta. Și-a trecut limba peste buze și un alt zâmbet i-a dezvelit caninii albi și ascuțiți. TREBUIA să urlu. Oare voia să mă mănânce??? Cu toate astea, nu îmi era frică. De ce NU îmi era frică? Venea spre mine plutind… sau poate pășea foarte diafan, nu sunt sigură. Părul îl avea trecut de umeri și în mâini purta mănuși. Mi-am îngustat ochii să îi disting chipul… în zadar. Mă acapara verdele ăla. Nu mai vedeam nimic altceva. Urlă naibii, Hannah! Ăsta o să te sfâșie cu colții ăia! Am închis ochii și am zis că e sfârșitul… dar se pare că sfârșitul s-a metamorfozat într-un sărut peste buzele mele rămase în poziție de țipăt. Creierul mi s-a deconectat. Îi simțeam gura răcoroasă și sărutul părea să se prelungească în infinit însoțit de un parfum îmbătător de crini…

A doua zi ….

Colecționez bucăți de trecut care pot oferi culoare prezentului.
Am pornit cu această deviză către România. Articolul meu avea să îmi aducă suficienți bani ca să petrec câteva luni fără bătăi de cap. Deși doar un punct pe harta lumii, țărișoara asta mi s-a părut fantastică încă de la început. Aici se pare că oamenii se chinuie să îmbrățișeze modernul fără însă a putea să renunțe la trecut. Zona Transilvaniei, în care am ajuns eu, este un mix de tradiții, oameni și superstiții străvechi, printre care vezi presărate café-bar-uri, cluburi wow sau construcții după model american. Ființele fabuloase în care oamenii ăștia chiar cred m-au ajutat să scriu un articol delicios, de care sunt mândră înainte de publicare. Bine, acum trebuie să recunosc că deliciosul ăsta e cam obsedant dacă am ajuns să am vise horror în care mă vizitează noaptea vampiri.
Încă mă mai ard cele două înțepături de pe gât. Ar trebui să fac reclamație hotelului pentru că am fost mușcată de insecte veninoase, cel mai probabil păianjeni. Nu o fac, totuși, pentru că eu, de bună voie si nesilită de nimeni, am deschis geamul. Practic am invitat monștrii să intre.
În fine… nu pot pleca de aici fara niște suveniruri care să îmi amintească de acest colț de lume peste ani… și tot îmi apar în minte niște ochi verzi, ireal de superbi, neomenești, fascinanți …

Mai târziu …

Pe străduțele astea pietruite am reușit să dau peste un fel de târg. Tarabele sunt încărcate cu obiecte lucrate manual, care mai de care mai frumoase. Oamenii ăștia le confecționează ei înșiși, pentru că aproape la fiecare tarabă cineva pictează, împletește, cioplește, tricotează, înșiră mărgele și așa mai departe. Superb. Aș cumpăra totul. Mi se pare că acești oameni simpli, tineri și bătrâni laolaltă, mețin viu trecutul prin talentul lor de a făuri obiecte care sunt chiar bucăți din identitatea acestei țări. Mi-a atras atenția un copăcel cu pietre semiprețioase confecționat dintr-un fel de sârmă împletită meșteșugit. M-am dus cu gândul la copacul vieții, așa că l-am achiziționat fără a sta prea mult pe gânduri, mai ales că am și eu piticii mei pe creier și cred că pietrele semiprețioase aduc noroc şi protejează.

Drumul meu printre tarabe umplute cu chestii colorate mi-a mai adăugat în geantă un ou încondeiat excepțional cu modele rustice și o păpușă făurită din fire şi îmbrăcată în costum tradițional. Acest tip de produse îmi atrăseseră atenția și pe un site de artă populară, denumit Art&Craft, și îmi dorisem atunci să cumpăr câte ceva, dar timpul mă cam limitase la a privi. Știam că prietenele mele erau negre de invidie pentru călătoria mea neașteptată. Speram ca aceste mici bucățele de tradiție le va mai indulci pe Larry şi Joan, iar la întoarcere să fiu îmbrățișată, și nu ignorată. Eram sigură că alegerile mele aveau să le încânte. Din colecția de păpuși a lui Larry lipsea o păpușă atât de inedită, iar Joan fusese fascinată de datinile pascale europene. Mi-am continuat, așadar, plimbarea mai mult decât fericită că purtam în geantă mici bucurii pentru persoanele dragi.

Era plăcut să vezi expuse toate acele obiecte. Era o manifestație de autenticitate. Ochii îmi fugeau de la un produs la altul și încercam să fiu cumpătată. Am admirat confecționarea unei linguri de lemn, apoi realizarea unei oale din ceramică. Mâinile acelui om păreau să aibă memorie proprie în modelarea lutului. Puțin mai încolo, privirea mi-a fost captată de un tânăr care picta o cană din ceramică albă. Mi-a atras atenția faptul că pensula a fost înmuiată într-un roșu atât de tare, încât atunci când a atins albul acela al vasului, aproape că am avut o senzație de durere în capul pieptului. Am continuat să privesc cum roșul se prelingea pe marginile cănii, curgând lent, creând un efect vizual devastator. Mă întrebam ce vrea să picteze, care e imaginea, ce va fi la sfârșit… Oare se juca? Exersa pur si simplu? Părul prea lung si neprins îi ascundea chipul, deci nu puteam vedea dacă are amuzament sau seriozitate în privire. Pensula a continuat să se zvârcolească în roșul de pe paletă, apoi să brăzdeze cana. Nu mai puteam vedea mare lucru. Oamenii treceau prin fața mea, iar eu nu prea indrăzneam să-l întrerup, mai ales că româna nu era chiar printre limbile străine preferate. După câteva zeci de minute care mi s-au părut că m-au împietrit locului, am făcut un pas, apoi altul, până am ajuns în dreptul pictorului și a operei sale. Pe cană se distingeau două buze întredeschise din care ieșeau doi colți lungi si ascuțiți… Marginile cănii păreau să fi fost murdărite de roșu. Un roșu care se prelingea, de asemenea, de pe colți și pe lângă marginile buzelor. Am înlemnit cu senzația clară de deja-vu. Cana s-a rotit în mâna care o ținea și am văzut scris pe partea cealaltă „Bun venit în lumea lui Dracula!”. Mâna s-a întins spre mine, oferindu-mi cana. Am luat-o, forțându-mă să zâmbesc. Era primul cadou pe care îl primeam aici. Nu aveam să las un vis tâmpit să mă facă să devin paranoică. Am pus cana în geanta mea și am ridicat privirea să-i mulțumesc tânărului. Acesta mă privea fix… cu cei mai verzi ochi pe care i-am văzut în viața mea. Colțul buzelor îi tremura, chinuindu-se probabil să nu râdă. Nepământean, amenințător, magnetic…

Peste trei ani …

Mă simt confortabil în apartamentul meu de la etajul 15. De aici, lumea se vede altfel. Aroma cafelei mă îmbată și mă trezește, totodată, ca în fiecare dimineață. Îmi pun buzele pe marginile roșii ale unei căni albe și sorb lichidul supraviețuirii din secolul XXI, gândindu-mă că undeva, acest lichid e altul.

                                                 Articol scris pentru Spring SuperBlog2016!