Călugărițele – Mihaela Anghel – Editura Petale Scrise – recenzie

Titlu: Călugărițele

Autor: Mihaela Anghel 

Editura Petale Scrise

An apariție – 2026, Nojorid

Nr. Pagini – 187

   „Unele locuri nu te primesc. Te păstrează.” 

  Rareori un slogan de pe copertă descrie atât de fidel experiența unei lecturi. “Călugărițele” este un roman horror cu accente gotice și psihologice, care îmbină folclorul românesc, miturile sacrificiului și credințele religioase într-o poveste ce îți lasă un sentiment apăsător mult timp după ce ai întors ultima pagină.

  În centrul poveștii se află Amza și alți patru bărbați care, după un cutremur ajung captivi pe un deal izolat, învăluit permanent de o ceață densă și aproape vie. Drumul spre casă dispare, timpul pare suspendat, iar singura lor șansă de supraviețuire este să accepte ordinul misterios al călugărițelor: să reconstruiască biserica aflată în ruină.

”Pâcla deasă ce s-a coborât asupra satului lor s-a transformat într-un scut care-i împiedică să coboare dealul. Dar cine știe? Poate că maicile au dreptate și ăsta o fi felul lui Dumnezeu de a-i ține departe de ochii lumii, ca să-și poată duce la îndeplinire, neperturbați de nimeni, scopul divin – acela de a reconstrui vechea mănăstire și de a readuce la viață cătunul lor închis de autorități. Acest gând le e suficient deocamdată pentru a le da impulsul de a se pune în mișcare.”

 Din acest punct începe un coșmar care depășește limitele unui simplu roman horror. Fiecare piatră a construcției pare să ceară un preț, iar legenda din spatele bisericii amintește inevitabil de mitul Meșterului Manole, doar că aici sacrificiul nu înseamnă zidirea unei ființe dragi, ci sângele fiecăruia dintre cei cinci bărbați, oferit pentru ca zidurile să rămână în picioare. Este un simbol puternic al ideii că orice construcție durabilă cere o parte din cel care o ridică.

  Un alt fir narativ tulburător este al Chirei și Saftei, două dintre soțiile bărbaților rămași captivi. Pornite în căutarea celor dragi, ele se pierd la rândul lor în ceață, iar autoarea cultivă permanent îndoiala: sunt încă vii sau sunt doar umbre, naluci create de locul blestemat? Ori însăși ceața le-a transformat în altceva? Această ambiguitate este una dintre cele mai mari calități ale romanului, pentru că nu oferă răspunsuri facile și îl obligă pe cititor să pună sub semnul întrebării tot ceea ce credea că înțelege.

”Iorgu respiră scurt, ca un înecat care iese din apă. Își duce mâna la piept. Vede cum lemnul absoarbe sângele încet, ca o bucată de pâine aruncată într-un vas cu apă. Nicio urmă nu rămâne. Lemnul e curat, dar mai cald. Un miros slab de rășină îi intră în nări. Nu era acolo mai devreme.

— Iorgule?! întreabă Amza. Te simți bine?

Iorgu vrea să răspundă, dar cuvintele nu se adună. Întinde mâna și atinge zidul cu vârful degetelor. Lemnul e ca pielea unei ființe adormite: moale cât să simți viață sub ea, tare cât să nu se rupă. Și atunci simte: ritm. Nu bătăi de inimă. Nu vibrații. Ceva ca o respirație. În lemn.Își retrage mâna. Dar pulsația rămâne în degetele lui, ca o furnicătură care nu se risipește. Și i se pare pentru o clipă că și în pieptul lui respirația și-a schimbat ritmul, sincronizându-ându-se cu pereții.”

  Amza este, fără îndoială, personajul care susține întreaga poveste. Nu este eroul clasic, lipsit de teamă, ci un om obișnuit, măcinat de frică, de speranță și de dorința disperată de a se întoarce acasă. Această vulnerabilitate îl face credibil și ușor de urmărit. Ceilalți patru bărbați completează tabloul prin reacțiile diferite în fața izolării și a inexplicabilului: unii aleg credința, alții revolta, iar alții ajung să fie consumați de propriile temeri.

  Ceea ce impresionează cel mai mult este atmosfera. Mihaela Anghel nu mizează pe scene șocante sau pe un horror sângeros, ci pe tensiune psihologică. Ceața devine un personaj în sine, aproape conștient, care ascunde, dezorientează și manipulează. Mănăstirea, călugărițele tăcute și biserica ce pare să se hrănească din sacrificiul oamenilor creează o senzație constantă de claustrofobie și neliniște.

”Un nod i se pune în gât. Dacă tot ce s-a prăbușit în jurul lui – satul, casa, viețile tuturor – a fost, de fapt, pedeapsa pentru nesăbuința lui? Dacă asta i-a atras acest blestem? Cu mâinile tremurânde, începe să scormonească printre ruine. Pietrele i se par mai grele decât își amintea, ca și cum ceva nevăzut s-ar împotrivi căutării sale. Respiră sacadat, iar cu fiecare inspirație i se pare că trage în piept nu aer, ci praf de timp. Simte cum gândurile i se împletesc cu spaima, cu regretul, cu sentimentul acut că ceva trebuie îndreptat. Dar oare mai poate fi îndreptat?

Și atunci, de nicăieri, simte o prezență umană.”

  Stilul autoarei este fluid și foarte vizual. Scenele sunt descrise într-un mod cinematografic, iar ritmul lent din prima parte contribuie la construirea unei atmosfere sufocante, făcând ca ultimele capitole să aibă un impact și mai puternic.

  Dincolo de elementele horror, cartea vorbește despre credință și fanatism, despre sacrificiul dus până la extrem și despre prețul pe care oamenii sunt dispuși să-l plătească pentru a păstra vie o tradiție ori un ideal. Referința la mitul Meșterului Manole este reinterpretată într-o manieră originală și întunecată, iar această îmbinare dintre folclor și horror este, probabil, cel mai mare atu al romanului.

  “Călugărițele” este una dintre acele cărți care demonstrează că horror-ul românesc poate avea identitate proprie. Nu sperie prin monștri sau efecte ieftine, ci prin atmosfera apăsătoare, prin misterul construit cu răbdare și prin întrebările pe care le lasă fără răspuns. 

 Dacă vă plac poveștile în care folclorul, religia și supranaturalul se împletesc într-un mod credibil și neliniștitor, această carte merită cu siguranță citită.