Madona cu haină de blană – Sabahattin Ali – recenzie
Madona cu haină de blană – Sabahattin Ali – recenzie
Titlu: Madona cu haină de blană
Autor: Sabahattin Ali
Editura – Alice Books
An apariție – 2025, Iași
Nr. Pagini – 278
Sabahattin Ali (1907–1948) a fost un poet, scriitor și profesor de proveniență turcă. Inspirate din propriul stil de viață, cele trei romane ale lui Sabahattin Ali au ca temă frecventă dragostea și dificultatea de a-și găsi locul într-o societate politico-socială deformată. Acest conflict interior își determină personajele să alunece în pesimism și să opteze pentru o viață singuratică, refugiul fiind adesea în mijlocul naturii.
Și în romanul “Madona cu haină de blană” tiparul se menține. Este una dintre acele cărți care impresionează mai ales prin atmosferă și sensibilitate, și mai puțin prin înșiruiri de evenimente pline de răsturnări de situație. Povestea nu mizează pe acțiune, ci pe emoții și pe felul în care oamenii aleg eronat sau, mai bine spus, nu reușesc să-și trăiască cu adevărat viața.
Scris într-un stil delicat și melancolic, romanul vorbește despre iubire, singurătate și regrete, iar povestea rămâne cu tine mult timp după ce ai închis ultima pagină.
Prin intermediul povestitorului, proaspăt angajat la o societate bancară, facem cunoștință cu Raif Efendi, un funcționar în vârstă, retras și extrem de rezervat, chiar și în momentele în care este tratat cu superioritate și umilit de către colegii de serviciu.
“Cum să fie cu putință ca o persoană care îi cunoștea atât de bine pe cei din jurul său, care îi vedea cu atâta claritate și pătrundere, până în străfundurile ființei lor, să se supere pe cineva, oricine ar fi fost? Ce altceva ar fi putut face o asemenea persoană decât să rămână insensibilă, ca de piatră, față de cineva care se zvârcolea în fața sa, în toată micimea? Regretele, decepțiile, iritările noastre sunt în întregime provocate numai de laturile imprevizibile, ininteligibile ale întâmplărilor care ne devin obstacole. Cum să fie cu putință să zgudui un om care e pregătit pentru orice și știe prea bine la ce se poate aștepta de la oricine?”
Când Raif se îmbolnăvește, povestitorul îl vizitează acasă, în sânul unei familii mari care pare mai mult să îl tolereze decât să îl iubească. Abia pe măsură ce îi descoperim trecutul înțelegem că în spatele acestui om anonim se ascunde o poveste de dragoste care i-a definit întreaga existență.
Alternanța dintre prezentul apăsător și trecutul plin de speranță este construită foarte natural și face ca dezvăluirile să aibă un impact emoțional autentic.
Trimis la Berlin de tatăl său pentru a învăța o meserie, Raif se îndrăgostește de imaginea unei femei pe care o descoperă într-o pictură. Obsedat de această apariție misterioasă, el încearcă din răsputeri să afle povestea din spatele tabloului și astfel o descoperă pe Maria Puder – artistă și cântăreață de cabaret.
“Când o femeie îmi plăcea într-un fel oarecare, primul lucru pe care îl făceam era să fug de ea. Față în față cu ea, mi-era teamă ca nu cumva vreun gest de-al meu, vreo privire să-mi trădeze taina și, copleșit de un indescriptibil simțământ de rușine de-a dreptul nimicitor, mi se părea că sunt cel mai mizer om de pe lume. Nu-mi amintesc să fi privit în viața mea cu atenție în ochii vreunei femei, nici măcar în cei ai mamei. În ultima vreme – mai ales în răstimpul petrecut la Istanbul – fusesem animat de intenția de a lupta împotriva acestei sfieli fără sens; mă străduisem să mă port degajat cu unele fete tinere cu care făcusem cunoștință prin intermediul colegilor. Dar în clipa în care observam la ele o mică dovadă de simpatie, toate intențiile și deciziile mele piereau fără urmă. Nu eram nicidecum un bărbat imaculat: rămas singur, trăiam cu aceste femei, în închipuirea mea, scene care depășeau imaginația celor mai iscusiți amanți, simțeam pe gura mea, de câteva ori mai puternică decât ar fi putut fi în realitate, apăsarea îmbătătoare a buzelor calde, zvâcnitoare.”
Construcția romanului mi s-a părut unul dintre cele mai mari atuuri, iar personajele sunt, fără îndoială, punctul forte al cărții. Maria Puder, madona în haină de blană, este memorabilă: inteligentă, independentă, vulnerabilă doar atunci când alege ea să fie și complet diferită de tiparul feminin al epocii. Dialogurile dintre ea și Raif sunt poate cele mai frumoase momente ale romanului, pentru că relația lor se construiește lent, din conversații și din apropiere sufletească, nu din gesturi spectaculoase.
În schimb, cu Raif Efendi am avut o relație complicată. I-am înțeles timiditatea, sensibilitatea și dificultatea de a se integra într-o lume care îi cerea să fie altfel, însă de multe ori l-am perceput ca fiind prea slab și influențabil. Mi-a fost greu să empatizez cu felul în care își lasă viața decisă de împrejurări și de ceilalți, fără să lupte cu adevărat pentru ceea ce își dorește. Tocmai această pasivitate a diminuat pentru mine impactul dramei sale, chiar dacă i-am înțeles suferința.
“Începuse să se întunece, dar pe străzi luminile încă nu se aprinseseră. Ne întoarceam pe același drum, mergând la fel de repede ca la venire. Acum, eu o țineam de braț. Ca un copil, mă ghemuiam lângă ea, cu capul întors spre ea. Trăiam o stare ciudată, oscilând între bucurie și tristețe. Mă bucuram văzând cât de asemănătoare cu ale mele îi erau gândurile, simțămintele, sesizând și mai puternic apropierea existentă între noi, dar mă și temeam, pentru că înțelegeam că într-un punct diferă de mine: că ea nu-și ascunde de ea însăși realitatea, că nu vrea cu niciun preț să se amăgească vreodată. Ceva vag mă avertiza în șoaptă că, după ce ai descifrat complet un anumit om și nu ai ascuns de tine însuți nimic din ce ai văzut la el, nu vei putea fi niciodată total apropiat de acest om.”
Faptul că povestea de dragoste este sortită pieirii după o perioadă scurtă de fericire efemeră lasă răni adânci în sufletul lui Raif, care abandonează orice tentativă de a-și mai găsi vreodată fericirea. Deznodământul este cu atât mai dureros cu cât aflăm motivul real al dispariției Mariei și înțelegem tragismul unei vieți trăite pe pauză.
Cu toate acestea, cred că exact aici stă forța romanului. Nu este o poveste despre eroi, ci despre oameni care ratează șanse, care iubesc profund și care ajung să trăiască mai mult din amintiri decât din prezent. Finalul nu încearcă să ofere alinare, ci lasă un gust amar, perfect potrivit cu tonul întregii cărți.
Pentru mine, “Madona cu haină de blană” a fost o lectură frumoasă și profundă, construită cu multă sensibilitate și cu personaje credibile, chiar dacă nu am rezonat pe deplin cu protagonistul. Poate, mai mult decât o poveste de dragoste, este un roman despre consecințele pasivității și despre felul în care o singură întâlnire poate rămâne centrul unei vieți întregi.
