Rug pe rugă, de Nina Marcu – Fragment VIII din roman în lucru

 Fragment VIII din roman în lucru autori români.

    Un ciocănit ferm în uşa biroului îi pune inspectorului cultural multele-i gânduri pe fugă. Nici n-apucă să răspundă, că şi intră în încăpere persoanele care erau dincolo de canaturi: doi poliţişti în civil. Andreescu îi cunoaşte fără să fie nevoie să se mai prezinte vreunul. Se tot ciocnesc din septembrie încoace, e firesc să se ştie. Cei doi salută, uşor nedumeriţi de deverul din birou – grefiera care îşi umple stomacul, Carmela, Ronaldo şi încă o angajată care îi numără dumicaţii, inspectorul cultural care priveşte aiurit la ei şi pe geam – şi unul dintre ei zice fără vreun ocoliş:

─ Trebuie să vorbim, domnule Andreescu. Vă rog să ne acordaţi câteva minute.

   Cel numit înghite oarecum în sec: avusese dreptate, au ajuns, până la urmă, poliţiştii şi la el. Nu l-au sărit nici de data asta. Subalternii lui, fâstâciţi, oarecum, se grăbesc să iasă, dar grefiera nu se dă ridicată. Molfăie nepăsătoare, pe mai departe, la friptură. Mă rog, cum îşi zice, disperat, Andreescu în gând, la oase, că n-a mai rămas fărâmă de carne pe ele, de la atâta îngurgitat. Vrea să roadă, pesemne, şi oasele. Intenţionează să îi facă semn să se ridice şi să treacă dincolo, dar femeia nu se uită la el. Aşa că, poliţistul care vorbise se vede nevoit, cu oarecare fermitate, să precizeze:

─ Trebuie să stăm de vorbă. Dar numai dumneavoastră cu noi. Între şase ochi, cum ar veni. Ai mei, ai colegului meu şi ai dumneavoastră. Vă rog…

Andreescu se apropie de grefieră:

─ Doamna Ela, domnii sunt de la poliţie. Au treabă cu mine. V-aş ruga să vă duceţi dincolo şi să aşteptaţi un pic, până termin cu domniile lor.

─ Eu am venit prima, culturalule. Nu e normal să termini întâi cu mine? Am şi eu o vârstă, ce mama mă-sii… Plus că sunt şi o doamnă… Ha, ha… Poliţie zici… Păi după ce orgii ai făcut pe la hotelul ăla…

Uite a naibii babă! Ce-i meliţează limba…

─ Vă rog să înţelegeţi. Trebuie să dau nişte declaraţii. Haideţi, doamna Ela, să nu obstrucţionăm ancheta. Vorbim mai încolo.

─ Da’ crezi că eu am toată ziua la dispoziţie, ca să stau după toanele tale? După declaraţiile tale? După fundul tău? Ei, drăcie… Eu mai şi muncesc, culturalule. Treaba ta, dar să nu zici că iar ai rămas cu agenda nelămurită şi să sune iar de nebună fetica aia după mine. Că nu mai vin. Să mor io dacă mai vin! Ca mortu’, na, să mor! Că m-a sunat de m-a băgat în boale. Haide, veniţi, doamna Ela, haide, veniţi! Aşa s-a milogit de mine de cinci luni încoace. Şi am zis să vin, să fiu om. Şi dumneata mă dai afară. Ai şorici în loc de obraz. Ei, comedie ca asta… Aduci omul cu japca la sediu şi apoi îl scoţi pe uşă, ca pe un prost. Mă duc, lasă… Dai tu de mine iar, stai liniştit. Că stenografia asta nu-i aşa, o joacă de copil. E artă! Trebuie om deştept ca să o descâlcească şi să o clarifice. Vezi că îţi las obiectul aci, să nu zici că plec cu el. Să mă scoţi, mâine, poimâne, că l-am furat. Că eşti în stare. Hmmm… Şi poate vă mai puneţi şi voi la punct cu îndosarierea şi arhivarea unor documente, nu le mai faceţi aşa, în dorul lelii…

   Culturalului îi fuge, la propriu, parchetul de sub picioare. Se învârteşte pământul cu el. Zici că s-a dat în comedie până acuma.

   L-a băgat în gura poliţiei hoaşca asta netoată… Şi nici nu-i pasă! Adună atent ce mai e în farfurii, bagă în geantă ce nu poate să înghită în următoarea clipă, dă de duşcă ultimele picături de vin şi iese:

─ Ţi-am spus: să nu mă sune secretara aia, că nu mai vin prea curând… Trebuie să mă învoiesc iar, să vorbesc cu şefa, să plec… La noi aşa e, cu exigenţă, cu condică, cu ore tăiate, nu e ca la literaţi, să plece şi să vină oricine, când vrea muşchii lui. Debandadă mare la voi… Nu făceaţi purici mulţi, dacă lucraţi la noi! Plec! Şi să nu uiţi că îmi eşti dator… Mă rog, să zicem că cu o masă, culturalule! Da’ vezi să fie masă, cu de toate, nu ca acuma, firimituri, nimicuri, ce curge… Că am bătut drumul până aici, ca proasta…

   Bărbaţii rămân singuri şi Andreescu se gândeşte că va fi, în cele ce urmează, fără pic de dubiu, mâncat de anchetatori. La ce-au văzut şi la ce-au auzit, şi trebuie să fie aşa. E până şi el de acord.

─ Aţi dat petrecere, domnule Andreescu? îl întreabă, uşor ironic, celălalt poliţist, care nu vorbise până atunci. Aţi făcut bairam la serviciu? În timpul orelor de program? Aşa, pe şestache, fără să chemaţi pe toată lumea? Ce sărbătoriţi? Azi nu e niciun sfânt mare prin calendar. Şi, după meniu, de la care nu lipseşte nici vinul, pare că aveţi motive temeinice de sărbătorit.

─ Vă rog să luaţi loc, parează, cu sufletul la gură şi cu sentimentul că luatul în balon e întemeiat, inspectorul cultural, nu staţi în picioare. Să scuzaţi, rogu-vă, deranjul şi situaţia. Nu e ceea ce pare. Ştiţi că aparenţele… Nu, nu sărbătorim nimic. Era o doamnă de la tribunal. A venit cu o treabă.

─ Îhâm… Şi toţi care vin cu treabă la dumneavoastră se pun pe benchetuit? Le daţi mese de astea copioase tuturor care vă calcă pragul? Le turnaţi tuturor vin în pahare? Mă rog… Nu e, de fapt, problema noastră cum vă trataţi musafirii. Însă… E uşor anapoda, ca să nu folosesc altă expresie, să descoperi o aşa situaţie la un centru de cultură. Printre cărţi, printre exponate de tot felul, printre artişti, printre scriitori şi poeţi… Şi lista, chiar dacă eu nu mă pricep, poate continua, cu siguranţă. În sfârşit. Nu intenţionăm să vă răpim mult timp. Am înţeles că sunteţi ocupat. Că aveţi treabă. Multe treburi… Şi nu vrem să fim mai mult decât trebuie inoportuni. Cred că vizita noastră şi a persoanei de dinainte se leagă. Aveţi ceva să ne spuneţi, faţă de dăţile trecute, când am vorbit? Ia ziceţi, domnule inspector cultural… Aveţi ceva noutăţi? Adică, noutăţi mai vechi, cum ar veni…

─ Nu ştiu ce aş putea să vă spun. Ce vă aşteptaţi să vă spun. V-am povestit de câteva ori totul. Tot ce ştiu. Tot ce a fost atunci. Altceva… Eu nu am făcut, ca domniile voastre, cercetări şi nu ştiu noutăţi în cazul acela. Căci, presupun, vom vorbi iar despre evenimentele legate de concursul literar.

─ Presupuneţi bine, intervine la fel de distant, aproape tăios – şi rândul trecut nu i-a vorbit niciunul aşa – în discuţie celălalt. Am vorbit de atâtea ori şi de atâtea ori nu aţi fost pe deplin sincer cu noi. Am tot aşteptat… N-aţi uitat nimic, domnule inspector, când am vorbit dăţile trecute? Să ne spuneţi. Să ne daţi. Să ne avertizaţi. Să ne ajutaţi.

─ Nu, nu cred…

─ Domnule inspector cultural, aţi auzit de Articolul 265 din Codul Penal?

─ La o aşa întrebare, aş putea şi eu să vă întreb dacă aţi auzit de Rainer Maria Rilke. Culmea e că, deşi le pare unora că este vorba despre o femeie, vorbim, de fapt, despre un bărbat, un mare poet, de altfel. El zicea – şi citez din memorie – că iubirea este un imbold pentru fiecare om ca să se desăvârşească, să devină cineva, să devină o lume, el însuşi, de dragul cuiva. E valabil, desigur, şi pentru poliţişti.

   Unul dintre cei doi anchetatori râde cu toată gura de răspuns, celălalt priveşte oarecum opac spre poetul care vorbeşte în citate. Şi acesta se tot întreabă, fără legătură cu cele discutate, cum îi cheamă pe ăştia doi. Că ştia. S-au prezentat, parcă unul i-a dat şi o carte de vizită, dar are acum un lapsus, ceva de groază. Nu-şi aminteşte. Au nume banale, comune, ceva de genul Popa, Popescu, Georgescu… Nu ştiu, Cristi Popa, parcă, unul… Dar nu e sigur. Nu ştie. De parcă ar avea mare importanţă… Vreo importanţă… Cheme-i cum i-o chema. Şi cel care râdea cu gura până la urechi, intervine brusc:

─ Ce-i drept, domnule inspector, cu poetul ăsta n-am prea avut glume. Nu e de la noi din sat. Nici n-am târât împreună geamantanele prin gări. Dar, tocmai, dacă tot vorbim în citate, mi-am adus aminte altă zicere, alt citat: „Mamă, mi s-a întâmplat o nenorocire: mai naşte-mă o dată”. Şi, cred că e din Sorescu. Şi mi se pare că vi se potriveşte – mănuşă, nu altceva – în cazul de faţă.

Celălalt poliţist n-are chef de şarade şi intră abrupt în subiect:

─ Articolul 265 din Codul Penal zice, la alineatul 1, aşa: „sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o cauză penală, se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani”. Continui, tu, colega?

─ Desigur. La următorul punct, articolul cu pricina glăsuieşte: „dacă sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea sau alterarea privesc mijloace de probă ori înscrisuri aflate la dosarul unei cauze aflate în curs de urmărire penală sau de judecată, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani”. La următorul alineat…

Andreescu oftează:

─ Am înţeles. Suficient. Să dăm cărţile pe faţă.

─ Păi, să le dăm, domnule Andreescu… Să le dăm. Trebuia s-o facem mai demult. Trebuia s-o faceţi mai demult. Despre ce vorbea cucoana aia când a plecat?

─ Despre o agendă.

─ O agendă care are legătură cu Cazul „Duplex la hotel”? Mă rog, cu cele întâmplate când cu concursul literar?

─ Nu ştiu. Cred că are. Cel puţin prin faptul că mi-a lăsat-o, la plecarea aceea furibundă, chiar victima, Cristina Dragu. Spun că nu ştiu, nu pentru că nu vreau să colaborez, ci pentru că, într-adevăr, nu ştiu. Toată agenda, adică, aproape toată, e stenografiată. Iar eu nu înţeleg o boabă din toate semnele acelea ca ideogramele chinezilor. De aceea o chemasem pe grefiera de la tribunal. Să le descâlcească ea, că ştie stenografie.

─ Aş zice că sunteţi foarte interesat de conţinut, domnule inspector, dacă v-aţi pus să o omeniţi aşa, într-atâta, mai bine spus, pe madama aia. Aş zice că trebuie să fie ceva foarte important, cel puţin pentru dumneavoastră, între paginile acestei agende.

   ─ Nu ştiu, chiar nu ştiu ce scrie. Doar că, de atâtea luni bătute pe muchie, mă străduiesc să înţeleg ce s-a întâmplat atunci. De ce s-a întâmplat. De ce au picat toate peste noi. Pentru concursul acela am muncit mulţi, enorm, şi ne-am pomenit, deodată, împroşcaţi cu mâl cleios. N-a mai fost nimic, decât plănuitul act de terorism, hotelul care putea să sară în aer, oamenii care puteau să moară, tânăra care, de altfel, a şi murit. Erau şi alte lucruri care ar fi putut fi spuse. Care trebuia spuse. Aleseserăm de vizitat nişte locuri deosebite pentru concurenţi. Ei au aflat de la noi din zonă şi din judeţ lucruri absolut speciale. Am pritocit mult, cu atenţie, cu migală, cu temeinicie, toată desfăşurarea concursului. Ne-am spetit să fie totul cum trebuie. Au fost zile lungi, de 27 de ore, nopţi nedormite, clipe lungi cât veacul. Dar toate ziarele şi toate televiziunile au vorbit doar despre Ploieştiul asaltat de terorişti, despre scandalul care a urmat, despre împuşcăturile acelea care au răvăşit noaptea, nu despre… Nimic, absolut nimic din toată zbaterea noastră şi din chestiunile minunate care au fost reliefate, nu a fost transpus în presă. Mă rog… Nu face obiectul discuţiei, acest fapt. Să nu înţelegeţi greşit, nu vreau, prin toate câte le spun, le fac sau le-am făcut, să mă disculp pentru că am obstrucţionat, nepredând agenda, ancheta domniilor voastre. Dar mi se lăsase mie în grijă şi nu voiam să o dau mai departe, adică poliţiei, fără să ştiu eu întâi ce scrie acolo. Mă temeam că o incriminează pe fata cu ochi măslinii. Pe victimă, am vrut să spun… Că reiese din paginile stenografiate că ea, chiar ea, trebuia să arunce hotelul în aer. Că ea a fost complice în acel plan tenebros de terorism. Că, mă rog, e vinovată. Voiam să descâlcesc eu întâi tot misterul, să înţeleg, să văd despre ce este vorba şi apoi să iau legătura cu dumneavoastră. Şi asta pentru că, aşa cum am spus, îmi lăsase agenda în grijă şi am crezut că sunt responsabil pentru ea. Că trebuie să o păstrez, să o studiez, să aflu ce scria acolo ca să ştiu ce soluţie să adopt, ce să fac mai departe. Dar şi pentru că fusese câştigătoarea marelui premiu la acel concurs şi am crezut că am dreptul să ştiu primul, ca organizator al lui, ce ascundea Cristina Dragu. Dar grefiera m-a dat de gol. Dacă v-am spus motivaţia acestei ascunderi de probe, cum ziceţi dumneavoastră şi cum zice şi legea, am să vă povestesc acum şi cum mi-a dat la plecarea aceea precipitată victima agenda.

Cei doi poliţişti se privesc cu subînţeles şi unul zice:

─ Nu e nevoie, domnule Andreescu. Ştim cum aţi intrat în posesia ei în noaptea aceea. Nu avem motive să ne îndoim de acest fapt.

─ Da? De unde ştiţi? Cine v-a spus?

─ Fata, desigur. Apreciem că aţi fost, de data asta, sincer. M-am temut că veţi spune că aţi găsit agenda de curând, din întâmplare, că n-aţi ştiut de existenţa ei chiar din prima clipă, ceea ce, vă asigur, v-ar fi îngreunat situaţia. Dar aţi spus adevărul. E bine.

─ Fata… Nu Andy. Nici Banu. Fata… Adică cineva care a văzut, nu? Cineva de la concurs. Deci au văzut şi alţii, în afară de noi, adică de Andy şi de mine, că Lari a plecat primul, că fata cu ochi măslinii mi-a lăsat agenda, că… Există martori. Doamne…

   Andreescu e încurcat. Bulversat de-a dreptul. Poliţiştii se uită unul la altul şi amândoi la inspectorul cultural. E cam incoerent poetul. Nici el singur nu ştie ce vrea să spună. O fi tras şi el din vinul grefierei? Or fi dat împreună de duşcă paharele? Şi, până acum, a fost om serios. Deschis. Cooperant. Corect. Desigur, exceptând ce trebuie exceptat, adică faza cu dositul agendei.

─ Ne daţi corpul delict, domnule Andreescu? întreabă cel cu citatul din Sorescu. Ca să nu vă mai reţinem de la treburile dumneavoastră…

─ Desigur. E aici.

   Trebuie să dea agenda. Nu poate să mai ascundă nimic. Nici nu mai are, de altfel, rost. La cum l-au luat cu articolul 265 din Codul Penal… Cinci ani de închisoare pentru tăinuire de probe! Doamne sfinte! În ce s-a băgat! Va ajunge de râsul curcilor. De la Centrul Cultural, direct la Mititica… Vor veni colegii lui, literaţii, să-i arunce chiftele cu praştia, în celulă. Care va veni, căci unii nu vor face, din multe motive, un astfel de efort.

   Să vezi acolo ce doarme el cu 30 de oameni într-o cameră – sau câţi or fi fiind – ce mănâncă de la cazan, ce face baie cu alţi o sută pe lângă el, ce doarme pe aşternuturi uzate, pe care au mai dormit mulţi alţii, înaintea lui, ce îmbracă aceleaşi haine în fiecare zi, până la adânci bătrâneţi, ce face numai ce-i spun şi îi ordonă alţii!… Şi, uite aşa se duc dracului toate marafeturile lui, toate tabieturile, toate ţâfnele de bărbat solitar şi pretenţios.

   Brrrr… Halal perspectivă pentru ditamai, vorba hoaştei de la tribunal, culturalul! Dar şi el a greşit. Şi el a luat-o, cu radicalism şi fervoare, înainte, fără să ştie exact ce vor oamenii ăştia. Şi el a făcut pe deşteptul. Pe cititul. Pe atotştiutorul. Pe spiritualul. Asta e o altă greşală, pe lângă faptul, desigur, că n-a predat agenda… Ce naiba l-a apucat să-şi arate „muşchii” literari cu ăştia? Trebuia să se gândească, sunt ofiţeri de primă mână, dacă anchetează celebrul caz de terorism, au citit şi ei, au văzut, au auzit, nu sunt tablagii de la posturile comunale de poliţie. Observase acest aspect din toate discuţiile anterioare şi, în sinea lui, apreciase că stă de vorbă cu nişte poliţişti care au ceva minte în cap. Acum, cu aerele lui de ingeniozitate, s-a făcut de râs. Ca un fraier de duzină.

─ Mulţumim, domnule inspector. Cineva de la noi va „traduce”, pentru noi, ăştia, care nu ştim stenografie, tot ce scrie în agendă. Acel proces verbal va fi pus la dosar. Dacă veţi dori să aflaţi ce scrie acolo…

─ Aş putea să aflu? Am voie? Îmi permiteţi?

  ─ Întâmplător, cum ar spune Dostoievski, oricine poate să iubească. Chiar şi poliţiştii. Desigur, vorbim despre iubirea de aproapele nostru. Despre consideraţia pentru unul dintre marii poeţi ai naţiei. Despre aprecierile pe care acesta le merită de la nişte poliţişti fără intelect prea dezvoltat. V-aş ruga, la fel ca şi până acum, să anunţaţi dacă plecaţi din oraş. Desigur, nu sunteţi reţinut sau arestat la domiciliu, nici n-am avea de ce să facem asta, dar e bine pentru cursul anchetei, despre care credem că ne apropiem de final, să ştim unde să vă găsim, dacă avem nevoie de dumneavoastră. Şi, da, dacă aveţi timp, poate treceţi zilele astea pe la noi, ca să vă dumiriţi în legătură cu agenda. La revedere!

   Doar asta a fost? Doar pentru agendă au venit? Că au venit, în mod expres, pentru ea. Nu din altă pricină l-au căutat de data aceasta. Era punct ochit, punct lovit.

   De unde ştiau ofiţerii ăştia despre agendă? Cine le-a spus? Cine cunoştea misterul pe care credea că, numai el, în afară de Andy, îl ştie? Care fată dintre cele de la concurs a mai văzut, atunci, că el s-a pricopsit cu agenda aceea? Sau era doar o simplă turistă din hotel, care se învârtise pe acolo, pe unde ei erau în toiul unui scenariu încă de neînţeles? Sau trecuse cineva întâmplător şi văzuse scena? Cum să afle? Cum să facă investigaţii? De unde să pornească? Ar cam căuta acul în carul cu fân, e clar. El crezuse că de la grefieră i se trage, dar nu, se pare – şi nu se pare, e chiar sigur – că polițiștii ştiau, deja, de corpul delict, cum a zis cel care îi citise pe Dostoievski şi pe Sorescu. Aşa decurgând lucrurile, evident, în defavoarea sa, cum era să îi mai întrebe pe cei doi anchetatori despre Lari şi despre Andy? Dacă au noutăţi în ceea ce îi priveşte… Şi, cu atât mai puţin, despre Cristina Dragu. Întrebările lui, curiozităţile lui, neclarităţile lui picau exact ca nuca în perete, în contextul evenimentelor.

Bine, ce-o fi, o fi…

   Ce i-au făcut-o poliţiştii ăştia! Ce lecţie i-au dat! Şi în ce corzi l-au băgat. Se simte prost că i-a subapreciat. De regulă, nu face de astea. Dar, cum naiba, Doamne iartă-mă, să mai rezişti cu nervii întregi, după ce o vezi pe doamna Ela cum înfulecă într-un asemenea hal? Clachezi, că om eşti. N-o faci cu tot dinadinsul, dar o faci, că nu mai poţi.

Cum naiba îi cheamă pe poliţiştii ăştia?

Fragment I

Fragment II

Fragment III

Fragment IV

Fragment V

Fragment VI

Fragment VII

Autori Români

Nina Marcu

Fragment VIII din roman în lucru – Rug pe rugă – Nina Marcu