Top 10 cărți historical fiction

Top 10 cărți historical fiction-aventuri, curaj, trădare, datorie, devotament, măreţie, dragoste şi luptă

1. Shogun de James Clavell

Shogun de James Clavell

  De departe cel mai popular roman al lui James Clavell, Shogūn conţine peste 1.500 de pagini care descriu cu măiestrie atmosfera Japoniei feudale, în care cultura vestică se întâlneşte cu cea asiatică, iar diferenţele adânci îşi cer tributul, transformându-se într-o luptă pentru supravieţuire. Romanul, publicat în 1975, a fost tradus în numeroase limbi şl a fost ecranizat în 1980 într-un serial de televiziune, în care actorul Richard Chamberlain a interpretat rolul principal. După publicarea lui Shogūn, romanele lui Clavell au primit numele de Saga Asiatică. Titlul de shogūn a fost acordat iniţial de împăratul Go-Toba în anul 1192, după care Japonia a fost cârmuită de shoguni timp de şapte secole.James Clavell – Shogun, vol. I & ÎI (Editura Univers, 1988, 684+669p.).

   Shogun nu mai necesită nici o recomandare. Este o realizare extraordinară, o vastă și dramatică reconstituire a Japoniei de la începutul secolului al XVII-lea. Autorul nu oferă numai o poveste plină de acțiune, intrigă și iubire, ci ne face pe noi, vesticii să înțelegem codul de onoare al samuraiului, plin de sălbăticie, de frumusețe și de obsesie a morții.

   Un tablou extraordinar de complex și minuțios realizat, a unei lumi care continuă să fascineze, pe fundalul căruia este schițat, în linii mari, prin Blakethorne, și profilul europeanului din anii 1600, venit într-un șocant contact cu civilizația superioară, pe atunci, a Japoniei. O carte captivantă, ce va stârni interesul încă multor generații.

  Despre autor:

   James Clavell (10 oct. 1924 – 7 septembrie 1994) a fost deopotrivă un mare romancier, scenarist și regizor de film. Cunoscut în principal pentru romanele sale cunoscute sub denumirea de “Saga Asiatică”, Clavell a fost autorul mai multor pelicule de success, incluzând “The Fly” (“Muscă”), “The great Escape” și To Șir with Love” (Domnului Profesor, cu dragoste, cu Sidney Poitier).

   Fiul unui ofițer în Marina Militară Britanică, Clavell s-a înrolat la 16 ani în Artileria Regală Britanică, pentru a continuă tradiția familiei și a luptat împotriva japonezilor în Malaezia. Rănit și capturat, a fost dus într-un lagăr de prizonieri din Insula Java Centrală, după care a fost mutat la închisoarea Changi, de lângă Singapore.

   Romanele sale se remarcă printr-o atenție scrupuloasă a detaliului în ceea ce privește diferențele de cultură între cea occidentală și cea asiatică. Romanele sale — Changi (King Raț, 1962), Tăi-Pan (1966), Shogun (1978), Noble House (1980), Whirlwind (1986) — nu au părăsit palmaresurile de bestsellers timp de ani de zile, cunoscând numeroase reeditări și traduceri în zeci de limbi, cu tiraje impresionante.

2. Fata cu cercel de perlă de Tracy Chevalier-Girl with a Pearl Earring

Fata cu cercel de perla de Tracy Chevalier

Roman ecranizat în anul 2003, cu Scarlett Johansson şi Colin Firth în rolurile principale.

   „Un roman excepţional, enigmatic. O experienţă cu adevărat magică.” (The Guardian)

   „Tracy Chevalier dă viaţă adevăratului pictor Vermeer şi muzei sale din celebrul tablou Fata cu cercel de perlă într-o bijuterie de roman.” (Time)

   „Vibrant, somptuos, o poveste frumos scrisă, care oglindeşte eleganţa tabloului care a inspirat-o.” (The Wall Street Journal)

   „Fata cu cercel de perlă este o construcţie supraetajată: un roman despre geneza (imaginară) a unui tablou celebru, o stranie poveste de iubire şi un documentar despre Olanda secolului al XVII-lea. Viaţa cotidiană într-un mic oraş burghez, ca şi evocarea plină de farmec a tehnicilor picturii – de la prepararea culorilor la misterioasa camera obscura folosită de Vermeer pentru a controla proporţiile obiectelor pictate –, complexitatea relaţiilor dintre personaje (în interiorul familiei Vermeer, unde deciziile sînt luate întotdeauna de Maria Thins, ori în comunitatea din Delft, dominată de cîteva personaje influente, între care van Ruijven, bogatul, generosul, obsedatul sexual protector al pictorului), descrierea străzilor, a canalelor, a bisericilor şi mai ales a pieţelor sînt, în cele din urmă, pretexte pentru studierea universului artistic al celui mai mare pictor olandez.” (Mircea Mihăieş)

Furtuna rupea din el. Îi simţea muşcătura până în adâncul fiinţei şi ştia că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morţi cu toţii. Prea multe morţi în această călătorie, gândi, sunt pilotul şef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din cinci, douăzeci şi opt de oameni dintr-un echipaj de o sută şapte, dintre care acum doar zece se mai ţin pe picioare, iar ceilalţi sunt pe moarte, şi printre ei Căpitanul General. Fără provizii, apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie şi tulbure… 

Îl chema John Blackthorne şi era singur pe punte, în afară de marinarul de veghe la provă, Salamon mutul, care se ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din faţă.

Nava se înclină sub o rafală bruscă şi Blackthorne se prinse de braţul scaunului fixat pe dunetă, Ungă timonă, până ce corabia se redresă, scârţâind din toate încheieturile. Se numea Erasmus – două sute şaizeci de tone, navă comercială înarmată înregistrată la Rotterdam, cu trei catarge, douăzeci de tunuri, şi singura supravieţuitoare din prima forţă expediţionară trimisă de Ţările de Jos să înfrunte duşmanul în Lumea Nouă. Primele nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii prin Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci şi şase de oameni, toţi voluntari. Toţi olandezi, în afară de trei englezi – doi piloţi şi un ofiţer.

Misiunea lor: să jefuiască posesiunile spaniole şi portugheze din Lumea Nouă şi să le dea pradă focului; să obţină concesiuni comerciale permanente; să descopere noi insule în Oceanul Pacific, care ar fi putut servi drept baze, şi să le proclame teritorii olandeze; iar după trei ani să se întoarcă acasă.”

Gustă şi adulmecă din nou vântul, însă nu se simţea nici un semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât şi mânios. Nici un fir de algă sau pată de culoare care să-i vestească ţărmul. Văzu creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar asta nu-i spunea nimic. De o lună îi ameninţau vârfurile recifurilor, dar încă nici urmă de pământ. Oceanul ăsta e fără de sfârşit, îşi zise. Bine. Doar pentru asta te-ai pregătit: să navighezi pe mări necunoscute, să le treci pe hartă şi să te întorci din nou acasă. La câte zile depărtare eşti de casă? Un an şi unsprezece luni şi două zile. Ultima acostare fusese în Chile, cu o sută treizeci şi trei de zile în urmă, de cealaltă parte a oceanului pe care Magellan, străbătându-l pentru prima oară acum optzeci de ani, îl numise Pacific. Blackthorne era flămând, iar gura şi tot trupul îi ardeau din pricina scorbutului.

Îşi forţă ochii să verifice drumul-compas şi mintea să calculeze poziţia aproximativă pentru navă. O dată punctul înscris în cartea-pilot, manualul lui de navigaţie, va fi în siguranţă pe acest petec de ocean. Iar dacă el era în siguranţă, nici corabia nu era în primejdie şi atunci, împreună, s-ar putea să găsească Japoniile, sau poate chiar şi pe regele creştin Prester John, şi a lui Împărăţie de Aur, despre care legenda spune că se află la nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai.”


“Un rutter era o carte cu însemnările amănunţite ale unui pilot, care mai fusese înainte pe acel drum. Păstra înscris drumul dintre porturi, capuri, istmuri şi canale. Avea notate locurile măsurătorilor, adâncimea şi culoarea apei, înfăţişarea fundului mării. Descria cum am ajuns acolo şi cum ne-am întors: câte zile cu un anume curs, felul vântului, când şi de unde bătea, la ce fel de curenţi să te aştepţi şi de unde; sezonul cu furtuni şi cel cu vânt prielnic; unde să carenezi nava şi unde să faci plinul de apă; unde întâlneşti prieteni şi unde duşmani; bancuri de nisip, recifuri, maree, refugii; la un loc, tot ce era necesar pentru o călătorie fără primejdii.

Mama nu mi-a spus că or să vină. După aceea, mi-a zis că n-a vrut să dau impresia că sunt o fată nervoasă. Am fost surprinsă, credeam că mă cunoaşte mai bine. Străinii vor crede că sunt calmă. N-am să plâng ca un ţânc. Numai mama observa cum mi se încleştează fălcile şi mi se măresc ochii care erau mari de la natură. Tocam legume în bucătărie când am auzit voci în faţa uşii de la intrare – glasul unei femei, glas ce strălucea asemenea alamei lustruite şi vocea unui bărbat, o voce profundă şi întunecată ca lemnul mesei pe care lucram. În casa noastră auzeam rareori asemenea voci. Vocile lor îmi sugerau covoare bogate, cărţi, şi perle, şi blană. M-am bucurat că mai devreme frecasem temeinic scara din faţă. Vocea mamei – o oală de gătit, o cană – s-a apropiat, venind din camera din faţă. Se îndreptau spre bucătărie. Am împins la locul lor bucăţile de praz tocate, apoi am pus cuţitul pe masă, mi-am şters mâinile pe şorţ şi mi-am strâns buzele să le netezesc. Mama a apărut în uşă, ochii ei fulgerau avertismente. În spatele ei, femeia a trebuit să-şi plece capul, atât era de înaltă, mai înaltă decât bărbatul care venea în urma sa. Toţi din familia mea, chiar tata şi fratele meu, erau mici de statură.”

“Casa unde urma să lucrez se găsea doar la zece minute de mers de casa noastră, atât cât îi trebuie unei oale cu apă să dea în clocot, dar eu nu trecusem niciodată pe acolo. Nu cunoşteam nici un catolic. În Delft erau destul de puţini şi nici unul pe strada noastră sau în prăvăliile de la care târguiam. De fapt, noi nu îi evitam, numai că ei stăteau între ei. În Delft erau toleraţi, dar se aştepta ca ei să nu-şi afişeze deschis credinţa. Îşi ţineau slujbele discret, în clădiri modeste, care, privite de afară, nu arătau a biserici. Tata lucrase cu catolicii şi îmi spusese că nu se deosebesc de noi. Cel mult erau mai puţin solemni. Le plăcea să mănânce, să bea, să cânte şi să joace. Şi când vorbea despre ei, aveai impresia că îi invidiază. Urmăream direcţia arătată de colţul stelei acum, traversând Piaţa mai încet decât ceilalţi oameni, fiindcă nu-mi venea să părăsesc familiaritatea ei. Am traversat podul peste canal şi am cotit la stânga, luând-o pe Oude Langendijck. La stânga mea canalul mergea paralel cu strada, despărţind-o de Piaţa Mare. La intersecţia cu Molenpoort, patru fete stăteau pe o bancă de lângă uşa deschisă a unei case. Erau înşirate în ordinea inălţimii, de la cea mai mare, cam de vârsta lui Agnes, până la cea mai mică, să fi avut vreo patru ani. Una dintre fetele de la mijloc ţinea în poală un copilaş – un copilaş dolofan, care probabil începuse să meargă de-a buşilea şi curând avea să se ridice în picioare. Cinci copii, m-am gândit eu. Şi unul care o să vină.”

“— Nu eşti singura care uită buna-cuviinţă în faţa unei picturi de-a lui, fată. S-a apropiat şi a rămas în picioare lângă mine. Da, i-a ieşit bine! E nevasta lui van Ruijven. Am recunoscut numele, era al patronului pomenit de tata.

— Ea nu e frumoasă, dar el o face să fie, a adăugat ea. Va aduce bani buni.

A fost primul tablou pictat de el pe care l-am văzut şi, de aceea, mi l-am amintit întotdeauna mai bine decât pe celelalte – chiar decât pe cele pe care le-am urmărit cum se dezvoltă de la primul strat de grund până la tuşele finale.

O femeie stătea în faţa unei mese, întoarsă spre o oglindă atârnată pe perete, aşa că era în profil. Purta o mantilă bogată de satin galben garnisită cu hermină albă şi o elegantă fundă roşie cu cinci colţuri în păr. Lumina pătrundea printr-o fereastră din stânga, îi cădea pe faţă şi îi desena curba delicată a frunţii şi nasului. Îşi lega un şirag de perle la gât ţinând fundele sus, cu mâinile suspendate în aer. Încântată de cum se vedea pe sine în oglindă, ea nu părea să-şi dea seama că e privită de cineva. În spatele ei, pe un perete alb, luminos, se afla o hartă veche, în prim-planul întunecat masa cu scrisoarea pe ea, puful pentru pudră şi celelalte lucruri pe care le ştersesem de praf.

Voiam să port mantila şi perlele. Voiam să-l cunosc pe bărbatul care o pictase în acest fel.

M-am gândit că puţin mai înainte mă văzusem reflectată în oglindă, văzusem cum arăt şi m-am ruşinat.”

3. Memoriile unei gheișe de Arthur Golden-Memoirs of a Geisha

Memoriile unei gheișe de Arthur Golden

   Bestseller internațional, numărul 1 în topurile din Europa și America, vândut în peste 4 milioane de exemplare și tradus în peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poartă semnătura regizorului Rob Marshall și a primit în 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar și 3 premii Bafta.

   Ce este o gheișă? Un obiect al dorinței. O operă de artă în mișcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiția japoneză. Un tip uman la granița clişeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsură, rafinamentul artelor lumești.

   Chiyo, o fată dintr-un sat de pescari, este vândută unei okiya pentru a fi inițiată în artele gheiselor. Ritualurile seducției sunt nenumărate, într-o lume al cărei eșafodaj se sprijină pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginității unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheișă, ajunge să stăpânească destine, să dețină secrete și să construiască un imperiu al erotismului ritualic.

“Să ne închipuim că noi doi am sta într-o încăpere liniştită, cu vedere spre grădină, sporovăind şi sorbind din ceştile cu ceai verde, povestind ceva care s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, iar eu ţi-aş spune: „După-amiaza când l-am cunoscut pe cutare… a fost cea mai frumoasă după-amiază din viaţa mea şi cea mai nefericită, în acelaşi timp”. Îmi imaginez că ai pune jos ceaşca şi ai întreba: „Ei bine, cum a fost de fapt? Cea mai frumoasă, sau cea mai nefericită? Pentru că nu se poate să fi fost amândouă!” În mod normal, aş râde singură de mine şi ţi-aş da dreptate. Dar adevărul e că după-amiaza când l-am cunoscut pe domnul Tanaka Ichiro a fost cea mai frumoasă şi cea mai nefericită din viaţa mea. Îl găseam fascinant, în asemenea măsură încât şi mirosul de peşte al mâinilor lui era un fel de parfum. Dacă nu l-aş fi cunoscut, sunt sigură că n-aş fi devenit gheişă.

Nu m-am născut şi nu am fost crescută pentru a deveni gheişă în Kyoto. Nici măcar nu m-am născut la Kyoto. Sunt fiica unui pescar din Yoroido, un orăşel de pe coasta Mării Japoniei. În toată viaţa mea, n-am povestit la mai mult de o mână de oameni despre Yoroido, sau despre casa în care am crescut, sau despre mama şi tatăl meu, sau despre sora mea mai mare – şi cu siguranţă n-am povestit nimic despre cum am devenit gheişă, sau ce înseamnă să fii gheişă. Cei mai mulţi oameni preferă să-şi păstreze fanteziile despre cum mama şi bunica mea au fost gheişe, şi cum am învăţat să dansez de cum am fost înţărcată şi aşa mai departe. De fapt, acum mulţi ani, tocmai îi turnam o ceaşcă de ceai unui bărbat când el a menţionat din întâmplare că fusese la Yoroido cu doar câteva zile în urmă. Ei bine, m-am simţit cum trebuie să se simtă o pasăre după ce a traversat în zbor oceanul şi dă peste o altă fiinţă care-i cunoaşte cuibul. Am fost atât de surprinsă, că nu m-am putut opri să nu exclam:

— Yoroido! Acolo am crescut!

Bietul om! Pe chipul lui s-a abătut cea mai izbitoare schimbare de expresie. Se străduia din răsputeri să zâmbească, însă nu îi reuşea deloc, pentru că nu-şi putea şterge uluirea de pe chip.

— Yoroido? a spus el. Nu poţi vorbi serios.”

“Mama spunea mereu că se măritase cu tata pentru că personalitatea ei avea prea multă apă, iar a lui era făcută cu prea mult lemn. Cei care-l cunoşteau pe tata înţelegeau imediat ce voia să spună. Apa curge repede dintr-un loc într-altul şi găseşte întotdeauna o crăpătură prin care să se scurgă. Lemnul, pe de altă parte, se ţine bine de pământ. În cazul tatălui meu, acesta era un lucru bun, pentru că era pescar, iar un bărbat cu mult lemn în personalitatea sa se simte în largul lui pe mare. De fapt, tata se simţea mai tihnit pe mare decât în oricare alt loc şi niciodată nu se îndepărta prea mult de ea. Mirosea a mare chiar şi după ce se spăla. Când nu pescuia, stătea pe podea în camera întunecoasă din faţă şi repara vreun năvod. Iar dacă năvodul ar fi fost o creatură adormită, nici n-ar fi trezit-o, la viteza cu care lucra. Tot ce făcea, făcea la fel de încet. Chiar şi atunci când îşi lua o expresie concentrată, puteai să alergi afară şi să goleşti cada de baie în timpul cât îi trebuia lui să-şi reaşeze trăsăturile. Faţa lui era foarte ridată şi în fiecare rid ascunsese o grijă sau alta, aşa că parcă nici nu mai era faţa lui, ci mai degrabă un copac cu cuiburi de păsări pe fiecare ramură. Trebuia să se lupte permanent s-o controleze şi părea mereu epuizat de efort”

Poteca ce pornea de la casa noastră urmărea marginea stâncilor înainte de a coti către sat. Era greu s-o străbaţi într-o zi ca aceea, dar îmi amintesc că eram recunoscătoare pentru vântul sălbatic care-mi abătea mintea de la necazuri. Marea era furioasă, cu valuri ca nişte pietre cioplite până ajunseseră ca lama de cuţit, suficient de ascuţite cât să taie. Mi se părea că întreaga lume simţea ca mine. Oare viaţa nu era decât o furtună care ştergea urmele a ceea ce fusese o clipă mai înainte, lăsând în urmă un pustiu de nerecunoscut? Nu mai avusesem vreodată asemenea gânduri. Ca să scap de ele, am coborât în fugă poteca până când brusc satul mi-a apărut în faţa ochilor. Yoroido era un târg micuţ, chiar la gura unui golf. De obicei, luciul apei era împestriţat de pescari, dar în acea zi nu ieşiseră decât câteva bărci care se întorceau – şi care mi se păreau, ca de fiecare dată, nişte gândaci de apă care dădeau din picioare. Furtuna chiar se apropia acum; îi auzeam mugetul. Siluetele pescarilor din golf se estompau, pe măsură ce perdeaua de ploaie îi ascundea, până când au dispărut complet. Vedeam furtuna urcând panta către mine. Primele picături m-au lovit ca nişte ouă de prepeliţă şi în câteva secunde eram udă de parcă aş fi căzut în mare.”

4. Numele trandafirului de Umberto Eco-Il nome della rosa

Numele trandafirului de Umberto Eco

  Un bestseller mondial, un roman revăzut de autor după treizeci de ani

   Romanul Numele trandafirului a fost tradus în peste 35 de limbi și ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986, cu Sean Connery, Christian Slater și F. Murray Abraham în rolurile principale.

   În anul 1327, într-o mănăstire izolată de lume, călugării sunt pe cale de-a fi învinuiți de erezie. Singura lor speranța este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo. Când lucrurile par să se  limpezească între zidurile misterioasei abații, călugării încep să moară unul după altul. Că să descopere asasinul, înțeleptul călugăr, alături de ajutorul său, Adso, se afundă ca un adevărat detectiv în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierde viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu şi datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilinţă unicul şi neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate şi adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în faţă, se manifestă treptat (şi ce trepte greu de urcat!) în greşeala lumii, aşa încât trebuie să-i desluşim semnele credincioase chiar şi acolo unde ele ne apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită cu totul spre rău. Ajuns la sfârşitul vieţii mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrânesc asemenea lumii, aşteptând să mă pierd în abisul fără de sfârşit al divinităţii tăcute şi pustii făcând parte din lumina neschimbătoare a inteligenţelor îngereşti, ţinut captiv acum cu trupul meu greu şi bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sunt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare şi înspăimântătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinereţe, repetând verbatim tot ceea ce am văzut şi auzit, fără a cuteza să trag din asta o învăţătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-şi arate puterea rugăciunea descifrării.”

5. Cei trei mușchetari de Alexandre Dumas-Les Trois Mousquetaires

Cei trei mușchetari de Alexandre Dumas-Les Trois Mousquetaires

Toți pentru unul, și unul pentru toți!

  Venit la Paris să facă avere, neavând alt sprijin decât sfaturile tatălui său și recomandarea către domnul de Tréville, căpitanul muschetarilor, tânărul gascon D’Artagnan se împrietenește curând cu nobilul Athos, impunătorul Porthos și prețiosul Aramis, cei mai renumiți muschetari din corpul de gardă al regelui Ludovic al XIII- lea. Împreună, cei patru camarazi îi înfruntă pe cardinalul Richelieu și pe spioana acestuia, perfida și seducătoarea Milady de Winter, salvează onoarea reginei îndrăgostite de dușmanul Franței, ducele de Buckingham, înfruntă primejdii pe drumul spre Anglia, se acoperă de glorie la asediul cetății La Rochelle și intră în legendă…

   Unul dintre cele mai bune romane istorice scrise vreodată.

6. Dragoste în vremea holerei de Gabriel García Márquez-El amor en los tiempos del cólera

Dragoste în vremea holerei de Gabriel García Márquez

  În tinereţe, Florentino Ariza şi Fermina Daza trăiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viaţa îţi rezervă uneori surprize… La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viaţa lui s-a sfârşit. Deşi îşi găseşte echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri şi nu numai… (cele 622 de relaţii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Aşa că, după 50 de ani, 9 luni şi 4 zile de despărţire, Florentino îşi reînnoieşte declaraţia de dragoste în faţa femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, şansa unui nou început? “Dragostea în vremea holerei”, una dintre cele mai frumoase şi mai tragice poveşti de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwood, câştigător al premiului Oscar şi al Globului de Aur.

“Florentino Ariza s-a numărat printre puţinii care au rezistat până la capăt. Când, ud leoarcă, a ajuns acasă, a fost cuprins de spaimă la gândul că ar putea face o pneumonie după atâţia ani de îngrijiri minuţioase şi precauţii excesive. A cerut să i se pregătească o limonadă fierbinte, cu un strop de coniac în ea, pe care a băut-o în pat, a înghiţit două tablete de fenaspirină şi a transpirat din belşug, înfofolit într-o pătură de lână, până ce şi-a regăsit temperatura plăcută a corpului. Când s-a întors la priveghi, se simţea plin de vigoare. Fermina Daza luase din nou frâiele gospodăriei în mână, casa era măturată şi pregătită să primească oaspeţi, iar pe altarul improvizat în bibliotecă, se afla un portret pictat în pastel al soţului mort, cu o banderolă neagră prinsă pe ramă. La ora opt, se strânsese tot atâta lume ca şi în seara precedentă, iar căldura era la fel de înăbuşitoare, dar după ce s-au rostit rugăciunile rozariului, cineva le-a sugerat discret celor aflaţi de faţă să se retragă mai devreme, pentru ca văduva să se poată odihni, în sfârşit, după nenorocirea din după-amiaza zilei de duminică. 
Fermina Daza şi-a luat rămas-bun de la cei mai mulţi stând în picioare lângă altar, doar la sfârşit şi-a însoţit câţiva prieteni buni până la ieşire, ca să închidă uşa cu mâna ei, aşa cum avea obiceiul. Tocmai se pregătea s-o facă şi de data aceasta, cu ultimele puteri, când l-a zărit în mijlocul salonului pustiu pe Florentino Ariza, îmbrăcat în doliu. S-a bucurat, pentru că trecuseră mulţi ani de când îl alungase pentru totdeauna din viaţa ei şi pentru prima oară, îi apărea în altă, lumină, parcă purificat de uitare. însă înainte de a-i putea mulţumi pentru vizită, el îşi puse pălăria în dreptul inimii şi, înfrigurat, dar plin de demnitate, sparse buba al cărei venin îi hrănise întreaga existenţă. 
— Fermina, îi spuse, am aşteptat prilejul acesta mai bine de o jumătate de veac, ca să-ţi pot jura din nou fidelitate eternă şi iubire de-a pururi vie.
Fermina Daza şi-ar fi putut închipui că bărbatul din faţa ei se smintise de-a binelea, de n-ar fi avut motive suficiente să creadă că, în clipa aceea, prin gura lui Florentino Ariza vorbea însuşi Sfântul Duh. Era gata să-l blesteme pentru că îi pângărea casa când trupul neînsufleţit al soţului ei nici nu se răcise bine în groapă, dar a oprit-o demnitatea mâniei. „Pleacă, i-a spus. şi să nu te mai arăţi în faţa mea câţi ani o să-ţi mai rămână de trăit.” Apoi, deschizând din nou uşa pe care tocmai se pregătea s-o închidă, adăugă: 
— Şi nădăjduiesc să nu fie prea mulţi. 
Când a auzit stingându-se paşii pe strada pustie, a închis uşa foarte încet, a pus drugul, a tras zăvoarele şi s-a trezit singură în faţa propriului destin. Niciodată până în clipa aceea nu se gândise cât de copleşitoare şi de amplă putea fi drama provocată chiar de ea când încă nu împlinise optsprezece ani şi care avea s-o urmărească până la moarte. A plâns pentru prima dată din ziua nenorocirii, fără martori, căci numai aşa putea s-o facă.”

7. Casa spiritelor de Isabel Allende-La casa de los espíritus

Casa spiritelor de Isabel Allende

  Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuţie de excepţie: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close şi Antonio Banderas.

„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunţa că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvăşit de cutremure şi uragane, par o a doua natură a personajelor. Împletind mistica şi politica, splendoarea şi decadenţa unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărţi din literatura contemporană.”

Erau vremuri grele. Pe atunci eu aveam în jur de douăzeci și cinci de ani, dar mi se părea că am toată viață înainte pentru a-mi făuri viitorul și situația pe care o doream. Munceam ca un animal și, în rarele ocazii în care mă așezăm să mă odihnesc, obligat de pauzele duminicale, simțeam că pierd clipe prețioase și că fiecare minut de răgaz însemna un secol în care eram departe de Rosa. Trăiam în mină, într-o căsuța din scânduri cu acoperiș de tablă de zinc, pe care mi-am făcut-o singur, ajutat doar de doi peoni. Ea constă într-o singură camera, pătrată în care mi-am pus lucrurile, cu câte o ferestruică în fiecare perete, că să circule aerul fierbinte al zilei, și cu obloane pe care le închideam noaptea că să mă apar de vântul înghețat. Tot mobilierul se reducea la un pat de campanie, un scaun, o masă rustică, o mașină de scris și un seif greu, pe care a trebuit să-l aduc cu cătării prin deșert, în care țineam leafă minerilor, ceva documente și un săculeț din pânză de cort în care străluceau bucățelele de aur care reprezentau rodul trudei noastre. Nu era comodă casă, dar eu eram obișnuit cu lipsa de comoditate. Niciodată nu făcusem o baie caldă, iar amintirile pe care le păstrăm din copilărie erau de frig, singurătate și un gol permanent în stomac. Acolo am mâncat, am dormit și am scris timp de doi ani, fără altă distracție decât niște cărți citite și răscitite, un vraf de ziare vechi, niște texte în engleză, care mi-au folosit pentru a învață rudimentele acestei limbi magnifice și o cutie cu cheie în care îmi păstrăm corespondență cu Rosa. Mă obișnuisem să-i scriu la mașină, făcând o copie pentru mine, punându-le în ordine după dată, împreună cu puținele scrisori pe care le-am primit de la ea. Mâncăm același tain care se gătea pentru mineri și interzisesem alcoolul în mină. Nu țineam nici acasă, pentru că mi-am zis mereu că singurătatea și plictiseală sfârșesc prin a face din om un alcoolic. Poate că amintirea tatălui meu, cu cămașă descheiată la gât, cravată desfăcută și plină de pete, ochii tulburi și răsuflarea grea, mereu cu paharul în mâna, a fost cea care m-a făcut abstinent. Nu am talent de băutor, ma îmbăt repede. Am descoperit asta la șaisprezece ani și n-am uitat. M-a întrebat odată nepoata-mea cum de am putut trăi atâta timp departe de civilizație. Nu știu. Dar pesemne că mi-a fost mai ușor decât altora pentru că nu sunt o persoană sociabilă., nu am mulți prieteni și nu-mi plac sărbătorile și petrecerile, dimpotrivă, ma simt mai bine singur.”

8. Ultimul regat de Bernard Cornwell-The Last Kingdom (The Saxon Stories #1)

Ultimul regat de Bernard Cornwell-The Last Kingdom

   ULTIMUL REGAT este primul roman din seria de succes cu acelaşi nume scrisă de Bernard Cornwell, o cronică a istoriei Angliei de la începuturile sale, „la fel de captivantă ca Urzeala tronurilor, dar inspirată din evenimente reale“ (The Observer), serie care a stat la baza unui excepţional serial de televiziune realizat de BBC. LA MIJLOCUL secolului al IX-lea, fioroşii danezi năvălesc pe pământul britanic, dornici de jafuri şi cuceriri. Regat după regat cad pradă invadatorilor nemiloşi, până când unul singur rămâne. Astfel, soarta întregii Anglii şi cursul istoriei ajung să depindă de un singur om, de un singur rege.

  BERNARD CORNWELL scrie un roman istoric şi de aventuri excepţional, un roman despre curaj, trădare, datorie, devotament, măreţie, dragoste şi luptă, aşa cum se văd prin ochii unui tânăr războinic, a cărui loialitate este împărţită între două lumi.

Sunt un ealdorman, deşi îmi place să mi se spună contele Uhtred, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, şi pergamentele îngălbenite de vreme sunt dovada stăpânirii mele. Legea spune că pământul mi se cuvine, iar legea, după cum am fost învăţaţi, e ceea ce ne face să fim oameni sub ascultarea lui Dumnezeu şi nu jivine din sălbăticia pădurii. Însă legea nu mă ajută să-mi recapăt pământurile. Legea vrea un compromis. Legea crede că banii mă pot despăgubi pentru pierderea pământurilor. Mai presus de orice, legea se teme de răzbunare şi de vărsare de sânge. Dar eu sunt Uhtred, fiul lui Uhtred, iar aceasta e povestea unei răzbunări. E o poveste despre cum o să-mi recapăt de la duşman ceea ce legea spune că-i al meu. Şi este povestea unei femei şi a tatălui ei, un rege.

El era regele meu, şi tot ce am îi datorez lui. Mâncarea pe care o mănânc, casa unde stau şi săbiile oamenilor mei, toate vin de la Alfred, regele meu, care mă urăşte.”

“Ştiam că erau nişte păgâni sălbatici şi înfricoşători. Ştiam că în urmă cu două generaţii, cu mult înainte să mă nasc eu, corăbiile lor prădaseră adesea coastele noastre. Ştiam că părintele Beocca, sfetnicul tatei şi preotul nostru, se ruga în fiecare duminică să fim cruţaţi de furia oamenilor Nordului, dar acea furie mă ocolise. Niciun danez nu ne călcase pământurile de când mă născusem, însă tata avusese de-a face cu ei în tinereţe, iar în acea noapte, pe când aşteptam întoarcerea fratelui meu, se apucă să ne povestească despre vechii săi duşmani. Aceştia veneau, zicea el, de pe tărâmurile de la miazănoapte, învăluite mereu în negură şi gheţuri, şi venerau zei păgâni, aceiaşi la care ne închinaserăm şi noi înainte ca lumina lui Hristos să ne binecuvânteze. Când veniseră pentru prima oară în Northumbria, spunea tata, nişte dragoni înspăimântători brăzdaseră cerul, suliţele prelungi ale fulgerelor pârjoliseră dealurile, iar marea fusese zguduită de vârtejuri.

Sunt trimişi de Domnul să ne pedepsească, bâigui timidă Gytha.

— Să ne pedepsească pentru ce? se stropşi tata.

— Pentru păcatele noastre, îl lămuri ea făcându-şi semnul crucii.

— La naiba cu păcatele noastre. Vin aici pentru că sunt flămânzi.”

9. Ivanhoe de Walter Scott (Waverley Novels, #5) 

Ivanhoe de Walter Scott

    „Se auzi un sunet de trompetă, iar cele două armate se năpustiră una asupra celeilalte. Când norul de praf se împrăștie, jumătate dintre cavaleri zăceau la pământ.“

    Descoperă aventurile lui Ivanhoe în această capodoperă a literaturii clasice.

    Colecția Clasici Litera Junior propune abordarea marii literaturi prin repovestiri pe înțelesul copiilor. Cele mai iubite romane pentru copii și adolescenți, repovestite într-o manieră fidelă originalului și ilustrate sugestiv, vor trezi interesul pentru literatură încă de la vârsta primelor lecturi.

“În aceași clipă, Cavalerul Negru întră la rândul lui în încăpere, spunând:

    – Iată-te, Ivanhoe! Ce bine că ai strigat, altfel nu te-aș fi găsit!

    – Oricine ai fi, du-te iute să o salvezi pe Lady Rowena și pe ceilalți prizonieri, îl imploră Ivanhoe.

    – Bineînțeles, dar mai întâi pe ține, răspunse cavalerul.

    Ridicându-l ușor pe Ivanhoe, îl așeza pe umăr, alerga spre ieșirea castelului Tourquilstone, îl încredința în mâinile a doi arcași și se întoarse în castelul cuprins de flăcări.

    Focul se răspândise prin castel, dar încă se mai dădeau lupte în toate sălile care nu fuseseră încă atinse. Se auzeau pretutindeni zgomotul armelor, strigătele răniților, trosniturile incendiului. Saxonii îi vânau pe ultimii apărători normanzi. În mijlocul acestei învălmaşeli, Cedric o caută peste tot pe Lady Rowena, urmat de credinciosul sau Gurth, care-și apară stăpânul de toate loviturile. Găsiră în sfârșit camera fetei, când această își pierduse deja orice speranța. Cedric îi ceru lui Gurth să o ducă afară și plecă să-l caute pe Athelstane.

    Dar acesta se eliberase deja datorită unui vicleșug al lui Wamba. Măscăriciul începuse să urle din toate puterile: „Trăiască Anglia! Castelul este cucerit!”, lovind în niște armuri ruginite care făceau un tărăboi că de iad. Hărmălaia asta stârni panică în slujitorul care păzea ușa: acesta o lua la fugă, lăsând drumul liber lui Wamba și Athelstane, care se repeziră degrabă în curte.

    Acolo dădură peste Bois-Guilbert și ultimii normanzi, care se suiau pe cai, lovind cu săbiile în toate părțile. Văzând o femeie culcată de-a curmezișul în șaua templierului, Athelstane crezu că era Lady Rowena și ieși din nepăsarea lui obișnuită. Se repezi la Bois-Guilbert, strigând:

    — Da-i drumul fetei, diavole!

    Drept răspuns, Bois-Guilbert îi arse o lovitură peste cap, atât de puternică, încât Athelstane se prăbuși. Apoi templierul dădu pinteni bidiviului, care porni în galop într-un nor de praf.”

10. Ultimul mohican de James Fenimore Cooper -The Last of the Mohicans (The Leatherstocking Tales #2) 

Ultimul mohican de James Fenimore Cooper

     „Ultimul mohican” este un roman istoric scris de James Fenimore Cooper și a fost publicat pentru prima dată în ianuarie 1826. „Ultimul mohican” este unul dintre cele mai importante romane scrise în limba engleză ale acelor timpuri și pentru asta Cooper este unul din cei mai cunoscuți scriitori englezi. James Cooper este însă, criticat datorită stilului literar și pentru proză foarte elaborată și de foarte mare întindere.

În aceste clipe de învălmăşeală, Magua îşi duse mâinile la gură şi scoase fatalul şi înfricoşătorul strigăt de luptă. Toţi indienii, răspândiţi pe unde erau, îl repetară, şi pe toată liziera pădurii răsunară urlete înfiorătoare. Într-o clipă, cu iuţeala cailor de curse cărora li se deschide bariera, aproape două mii de sălbatici ţâşniră din pădure şi se repeziră cu furie asupra ariergărzii armatei engleze ce se mai afla în câmpie şi asupra grupurilor răzleţe care o urmau la mică distanţă… Moartea secera pretutindeni, cu înfăţişarea ei cea mai hidoasă. Rezistenţa unora nu făcu decât să întărâte furia ucigaşilor, care loveau chiar când victimele lor nu mai erau în stare să le simtă loviturile. Sângele curgea în şuvoaie şi această privelişte înfierbântase atât de cumplit mânia barbarilor încât unii dintre ei îngenuncheau şi-l beau cu o plăcere infernală… Strigăte, gemete, plânsete şi blesteme se amestecau cu răcnetele indienilor.”

“Chingachgook apucă mâna pe care i-o întinse Ochi-de-Şoim, în culmea emoţiei, pe deasupra mormântului proaspăt, şi cei doi falnici şi iscusiţi vânători înclinară capul în acelaşi timp, pe când lacrimi mari curgeau pe pământul unde odihneau rămăşiţele lui Uncas. În mijlocul liniştii solemne care se înstăpânise la vederea acestei scene înduioşătoare între cei doi, cei mai renumiţi războinici de pe acele meleaguri, Tamenund ridică glasul ca să împrăştie mulţimea: – Ajunge! spuse el. Duceţi-vă, copii ai lenapilor. Manitu tot mai e mânios. De ce ar mai aştepta Tamenund? Albii sunt stăpânii pământului. Ceasul pieilor roşii n-a bătut încă. Ziua vieţii mele a dăinuit prea mult. Dimineaţa am văzut pe fiii lui Unamis puternici şi fericiţi, dar înainte de căderea nopţii am trăit să-l văd plecând şi pe cel din urmă războinic din străvechiul neam al mohicanilor!”

Verifică disponibilitatea cărţilor în librăriile online: libris, elefant, cartepedia, librărie.net şi cărtureşti

Top 10 cărţi historical romance de neuitat
Top 10 cărți cu cele mai bune povești de dragoste din toate timpurile
Top 10 cărți triste-poveşti impresionante, trăiri puternice
Top 8 cărţi erotice incitante
Mai multe topuri

Sursa foto Pinterest

12 COMMENTS

  1. O, da! Carti de referinta, adevarate bijuterii! Intotdeauna voi avea o slabiciune pentru “Cei trei muschetari”. Aventurile lor mi-au incantat adolescenta si m-au facut sa ma indragostesc de stilul lui Dumas.

  2. Un top de-a dreptul cuprinzător; are şi sarea şi piperul! “Casa spiritelor” nu am încercat-o încă, dar o voi face cât de curând. Mulţumesc pentru recomandări! 🙂

  3. Să-mi fie rușine, dar fix pe aceste titluri din lista de lecturi suplimentare le-am evitat 😀

  4. “Dragostea in vremea holerei” este fascinanta. E adevarat, nu “taie” suta de ani, dar e o carte pe care am devorat-o acuma 20 de ani pe cand am citit-o. De notat ca filmul este cu mult mai slab ca romanul. toate cele bune!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.