Tot timpul din lume |Teodora Matei | Când ninge cu suflete | Fragment

Tot timpul din lume de Teodora Matei

Capitolul 8. Când ninge cu suflete

Tot timpul din lume – Teodora Matei

O aștepta la ieșirea din spate. Tremura de emoție ca un licean. Era sub influența concertului a cărui ultimă parte îi întorsese timpul. Sub mâinile Avei, piesele lui căpătau valențe noi, arome necunoscute invadându-l din interior. Cu cât o asculta mai mult, cu atât își amintea mai amănunțit fiecare moment din casa îmbrăcată în iederă, din studioul izolat. Mesele refuzate pe motiv că are nevoie de liniște, petrecerile evitate unde-și îndemna prietenul să-i însoțească soția… Tot timpul din lume – Teodora Matei

Nu toate amintirile erau plăcute. Unele ardeau ca lamele înroșite în foc, dar îl împlineau. Erau raze de lumină în bezna în care fusese izolat timp îndelungat. După concert nu mai vedea imaginile, nu mai auzea vocea Clarei; îi rămâneau senzațiile. Avea nevoie de Ava ca să-și recupereze trecutul.

Mergeau tăcuți de câteva minute bune. Când alesese piesele lui Marek se străduise să le studieze îndelung, așteptând un semn. Nu primise niciunul, în afara contractelor mai dese și mai bine plătite. Cânta în fiecare seară cu casa închisă, iar compozitorul se oferise s-o conducă spre casă. Cu niciun chip n-ar fi vrut să-l dezamăgească. El nu-i spusese niciodată dacă îi plăcuse sau nu. Nu știa cum să-i interpreteze tăcerea. Îi vedea ridurile fine din jurul ochilor, părul argintat de pe tâmple. Se întreba dacă era cu mult mai în vârstă decât ea, dacă tragediile prin care trecuse îl schimbaseră într-atât. Semăna vag cu bărbatul atrăgător din afișe din vremea când își cânta o singură dată piesele, apoi le vindea drepturile de interpretare pe sume fabuloase.

Marek se opri. Îi cuprinse obrajii şi o îndemnă să privească în sus. Ava clipea des. Fulgii grei i se aşezau pe pleoape, i se topeau pe buze.

― Uite, parcă ninge cu suflete!

― Niciun suflet nu-i atât de curat ca prima zăpadă.

― Poate… Tot timpul din lume – Teodora Matei

Îşi aşeză mâinile peste ale lui. Marek îi întoarse palmele şi le privi în lumina lunii.

― Ai degete subţiri, prea mici… Cum reuşeşti… ?

― Nu ştiu, în afară de mama, nimeni nu m-a încurajat în a-mi urma visul. Profesorul meu spunea că am articulaţiile elastice şi compensez lungimea degetelor prin mobilitate.

― Nu ţi-a fost frică?

― De ce să-mi fie frică? Ah, de compoziţiile tale? Nu.

Nu-i putea povesti cum alesese piesele. Cel puţin nu atunci.

Fusese în sală când Marek se ridicase îmbujorat de la pian şi se înclinase în faţa publicului care-l aclama. Majoritatea femeilor îi sorbeau emoţia, vibrau odată cu bărbatul frumos care le oferise o oră de visare. Ava îi urmărise privirea spre loja goală a familiei, surpriza şi dezamăgirea. Ieşise precipitat din scenă. Ziarele de a doua zi scriseseră despre nişte probleme de sănătate ale soţiei, cunoscuţii avansaseră ideea unui avort spontan. Fusese iertat de publicul meloman ce părăsise teatrul bombănind artistul încrezut care nu revenise pentru bisuri. La cina de Crăciun oferită de logodnicul său, Ava primise inelul cu piatră galbenă. Mama lui îl studiase indiferentă, peste ramele de aur ale ochelarilor şi îşi înăbuşise un zâmbet. „Hm, galbenă… ce idee de piatră pentru un inel de logodnă… Dar pentru tine, fetiţo…” Pentru ea era destul de bun? Atunci, credea că tot ce venea de la Aidan era. Piatra avea culoarea florilor ei preferate. Tot timpul din lume – Teodora Matei

Cele două mame stătuseră faţă în faţă ca-ntr-un tablou ieftin. A lui – purtând perle roz, inele cu blazonul familiei şi ochelari cu rame aurite. A ei – în rochie gri cu guler de dantelă şi medalion pe lanţ subţire de argint. Ava a văzut toate astea mult mai târziu, cu ochii minţii. Atunci se lăsase, pentru a câta oară, vrăjită de ochii albaştri. Ignorase ironiile viitoarei soacre şi zâmbise amuzată la glumele acesteia.

― S-a întâmplat ceva?

― Nu, doar mi-am amintit că am fost în sală atunci…

― Ai fost?

Tânăra îi îndepărtă braţele şi făcu singură câţiva paşi. Marek o ajunse din urmă şi o prinse de umăr, forţând-o să se întoarcă.

― Astea-s lacrimi? șopti bărbatul plimbându-şi arătătorul pe faţa ei.

― Nu sunt… Se topesc sufletele din cer…

― Nu ziceai că nu-s suflete?

― N-am de unde şti, poate sunt.

Au mers tăcuţi până la gardul metalic al pensiunii unde stătea Ava. La parter, o mână discretă trăgea draperia. Din spatele ei, proprietăreasa urmărea cele două siluete ce întârziau în a-şi lua rămas bun. Bărbatul îndesase mâinile în buzunare, fata ezita în poarta întredeschisă.

― Ava, îmi promiţi ceva?

― Ţie, da.

― Aşa, necondiţionat?

― Ne…

― Promite-mi că diseară, înainte de a adormi, vei zâmbi. Tot timpul din lume – Teodora Matei

Ochii mari şi negri îl fixau ca hipnotizaţi. Bărbatul acela trist merita o şansă. Poate era vremea să trăiască din nou.

― Promit.

Ar fi vrut să-i adoarmă în braţe, nu ca o iubită, ci ca o fiică, o soră speriată de furtună. Să-i vegheze somnul şi să se bucure împreună de răsărit. Dacă închidea ochii putea pretinde că-i e alături cealaltă femeie; aveau aceeaşi statură şi acelaşi păr negru, mătăsos.

N-o urmări păşind în pensiune, prin minte i se derulau imagini de demult însoţite de sunete, unele vechi, altele cu totul noi. Merse grăbit spre barul unde ştia că avea să-l găsească pe Vladimir. Trotuarele se acoperiseră de strat gros de nea. Paşii lui le întinau puritatea. Pe stradă, erau rare maşinile conduse de şoferi precauţi, cu ştergătoarele la viteză maximă.

*

Coborî cele câteva trepte de piatră până în sala de unde răzbăteau glasuri răstite de cheflii şi acorduri disperate ale pianistului pe care nimeni nu-l asculta.

De la una din mese îi ieşi înainte un bărbat solid, cu jachetă în carouri. Îl ştia Marek, era client vechi. Îl luă pe după umeri şi îl conduse la pian. Cu cealaltă mână îl ridică apucându-l de guler pe tânărul care improvizase urmărind limbile ceasului din perete. Noaptea i se păruse o eternitate; abia aştepta să plece şi să nu mai revină. Cântatul în cârciumi nu era pentru el.

― Hei! Ia uite cine-a venit! Să vină un whisky mare pentru artist! Încă unul dacă-mi cântă ca pe vremuri!

Marek îl împinse uşor privindu-l în ochi:

― Nu beau nimic. Dai un rând dacă-ţi place.

―Te-ai lăsat? Te-ai pocăit?

― Nu, vreau doar să cânt. Du-te la masă! Tot timpul din lume – Teodora Matei

Atinse câteva clape ca din întâmplare. Fiecare notă avea o culoare. Închise ochii şi începu să povestească publicului nepregătit cum se plimbase prin zăpadă cu o fată frumoasă, cum căuta la marginea memoriei viaţa dinaintea fetei, cum îl ghidau degetele ei subţiri către vremuri pe care le pierduse. Amintea, din când în când, de nopţile pline de fum gros de lumânări şi voci nepământene ademenind muritorii. Schimba registrul şi ajungea în faţa unei porţi unde înlocuise lacrimile fetei cu un zâmbet timid. Tânjea să ţină în braţe trupul acela, să-i soarbă sufletul.

Marek deschise ochii; ridică palmele deasupra clapelor. Liniştea din jur îl înspăimântă. Bărbatul cu jachetă în carouri trecu peste bar, înfipse mâna într-o sticlă de whisky şi o trânti pe măsuţa de lângă pian. Avea ochii în lacrimi. Şopti greoi:

― Ia-o, tată, c-o meriţi! M-ai răcorit, ’tu-i mama ei de viaţă!

Vladimir se strecură până la el şi-l privi livid.

― Ce-a fost asta? Când ai compus-o?

― N-am compus-o.

― Eşti nebun?! E a altcuiva? Marek, eşti treaz? Eşti curat?

― Sunt şi treaz şi curat… Mi-a venit să cânt…

― Ce s-a-ntâmplat mai devreme?! Are legătură?

― De unde naiba să ştiu? Poate are. Crezi că merită s-o scriem?

― Eşti nebun? Nu-i vezi p-ăştia?! Au amuţit de la primele acorduri.

― Atunci, adu mapa!

Vladimir se supuse ca în vremurile când, pe lângă agent, Marek îl folosea pe post de secretar dacă îi era lene să-şi scrie singur piesele. El improviza, Vladimir şi urechea lui muzicală transpuneau pe note gândurile pianistului.  Patronul privise toată scena fără să intervină. Poate că treaba aia veche nu fusese decât o prostie, un şir de coincidenţe. Poate Marek s-ar întoarce şi, odată cu el, clienţii de soi.

*

Ava întârziase la fereastră urmărind cum creştea stratul de zăpadă. Cu un an în urmă şi-ar fi făcut griji pentru ghetele vechi; ar fi evitat să iasă din casă pe o asemenea vreme. Acum îşi permitea să schimbe mai multe perechi de ghete într-o singură zi, să meargă cu taxiul la nevoie, să se plimbe oricât ar fi avut chef prin zăpada moale. Cum se plimbase cu Marek mai devreme. Era blestemat? Cine putea şti? Nu suntem toţi, într-o oarecare măsură? Îi era datoare pentru că, fără să ştie, îi salvase viaţa? Dar, oare, viaţa îi era într-adevăr salvată? Promisese un zâmbet. Se întinse pe pat şi, privind pe fereastră, zâmbi tuturor sufletelor care cădeau din cer.

*

O aștepta în fiecare seară. O conducea la pensiune și vorbeau despre vreme, despre muzică, niciodată despre ei. Într-o seară, Marek îi întinse un plic. Ava dădu să-l deschidă. O opri, punându-și palmele peste degetele ei nerăbdătoare. Tot timpul din lume – Teodora Matei

― Nu acum! Când ești singură. Vreau să cânți ce-am scris acolo apoi să-mi spui ce simți. E… cum să spun… e ceva ce mi-a trecut prin minte de curând. N-o mai făcusem de mult, de tare mult timp…

Ava știa. El nu mai compusese nimic, nici nu mai cântase de când fusese dat afară din bar. Seara, la lumina felinarelor de pe stradă, descifră partiturile. În minte, muzica primea formă. A doua zi, în sala de repetiții a teatrului, o cântă pentru prima oară. Tot timpul din lume – Teodora Matei

L-a văzut în sală și i-a zâmbit. Strângea în pumn un trandafir. Ava nu avea să-l primească, cine știe din ce motive. Probabil nicio altă femeie nu mai era demnă de florile lui. Ori el nu se mai simțea bun pentru nicio femeie.

Ieși fluturând plicul deasupra capului. Marek era acolo, rezemat de un stâlp metalic. Se apropie de el și-l îmbrățișă, cu orice risc. Îi simți mâinile șovăitoare alunecându-i pe spate. A închis ochii mușcându-și buzele. Nu trebuia să mai plângă. O făcuse prea mult.

― Deci? Cum e? Îmbrățișarea e pentru mine sau…

― Nu știu. Ea m-a cântat. M-am simțit tot timpul ca uitându-mă într-o altfel de oglindă, nu pot să explic…

― Ți-a plăcut?

― Nu, ea m-a plăcut pe mine, m-a purtat în locuri în care n-am mai fost niciodată, unele de-a dreptul înfricoșătoare, dar parcă îmi șoptea că e acolo, cu mine, n-am de ce să mă sperii…

― Deci… te-a plăcut?

― Așa cred…

― Asta poate însemna că-i numai pentru tine.

― Ce vrei să spui?

― Nu știu, habar n-aveam cum va suna… Vladimir are niște idei. Să vedem, poate cântăm ceva împreună… Tot timpul din lume – Teodora Matei

Era primul moment când își dorea să trăiască iar. Să apuce să povestească tuturor despre călătoria aceea, despre oglinda care niciodată n-o arăta la fel.

― Când scapi de contractul cu teatrul?

― La jumătatea lui ianuarie.

― Mai ai câteva zile.

― Așa e.

― După aceea cânți pentru mine?

― Cânt.

Zâmbea privind în sus, spre ochii triști. De pleoape începură să-i atârne fulgi ușori. Ninsoarea pornise timid.

― Ava, toate sufletele vin spre tine!

*

Oamenii se îndrăgostesc primăvara. Sau așa își imaginează, că razele timide de soare, polenul suflat de adieri ușoare, petalele de zarzări ce li se aștern sub pași, ar fi decorul perfect pentru începutul unei relații. De cele mai multe ori, o emoție mai puternică îi face să creadă că și-ar fi găsit o jumătate. Se aruncă legați la ochi într-un torent de vorbe și atingeri din care, de cele mai multe ori, ies aproape înecați. Pentru că acolo nu-i echilibru, nu-i sprijin, de cele mai multe ori nici încredere. E doar dorință sau autosugestie.

Plimbările pe străzile înzăpezite ale capitalei îi readuseră Avei zâmbetul pe buze. Nu pentru că Marek ar fi fost un partener de discuții amuzant sau pus pe șotii, ci pentru că își imagina fulgii – note pe portativ, vedea speranțe și visuri în fiecare troian spulberat de vântul tăios. Și-i povestea toate astea ca pe fapte reale din altă lume sau din alte timpuri. Pe trotuarele sticloase, mâna compozitorului devenise prelungirea propriei mâini. Îl prinsese pe fugă de încheietură, când piciorul îi alunecase și se dezechilibrase. Bărbatul o susținuse și nu-i mai dăduse drumul. De atunci, fiecare drum de seară începea cu zece degete împletite. Tot timpul din lume – Teodora Matei

Pe străduțele slab luminate erau, uneori, singurii trecători. Le alegea Ava, gândindu-se că sufletul ei îndoliat ar fi trebuit să-l aștepte pe Aidan, că trupul împuținat de tristețe ar fi trebuit să rămână doar al lui. I se părea c-ar fi trădat iubirea lor dacă ar fost văzută cu altcineva. Atingerea unui alt bărbat îi era străină; accepta crispată sprijinul lui Marek. Până când realizase că niciodată cu Aidan nu se plimbase așa prin cartierele sărace. Atunci strânsese palma bărbatului, iar el se oprise pentru a primi un zâmbet timid.

Marek știa; fusese greu să înlăture umbra celuilalt din privirea Avei. Pentru el, totul era nou; n-avea nicio legătură cu iubirea. Doar cu focul pe care nu-l putea stinge decât apropiindu-și, ocrotind, femeia. Oferindu-i siguranță pentru a-i rămâne alături.

*

Intrară ținându-se de mână în biroul lui Vladimir. Acesta îi invită să se așeze, deloc surprins de relația lor.

― Beți o cafea, un ceai? Tot timpul din lume – Teodora Matei

Ava și Marek se priviră și răspunseră, pe rând:

― Da, o cafea.

― Un ceai.

Agentul se ridică zâmbind.

― Am înțeles! Doar puțină răbdare s-aveți, că… na, e mai greu fără secretară.

Marek se precipită.

― Știi ceva? Putem bea orice în oraș, după aceea. Hai să discutăm, apoi… mai vedem.

Celălalt se trântit ușurat pe scaun.

― După grosimea dosarului din mâna ta… poate înlocuim cafeaua cu altceva. Cu un vin, sau chiar o șampanie.

― De unde știi?

― Nu de unde, maestre, de când te știu…

Avea dreptate, Vladimir îl cunoștea mai bine decât oricine. Luă dosarul burdușit din fața compozitorului și-l răsfoi. Portative pline, notații aruncate de mâna grăbită a compozitorului.

― Cât îți ia să le aranjezi?

― Nu mie, cât îți ia ție să le aranjezi! N-am răbdare, Vladimir, nu-mi pot pierde timpul cu mărunțișuri de-astea.

― Nu știu ce să zic…

― Ei, nu-i nimic… merg în altă parte, o mai fi vreun agent care să-mi acorde încredere.

Vladimir ridică dosarul deasupra capului, îndepărtându-l de Marek.

― Ai început să compui, dar ți-ai pierdut simțul umorului.

― Nu l-am pierdut, l-am dat de bună voie.

― Păi… nu știu ce să zic, o săptămână…

― Prea mult!

―Tu nu vezi ce-ai adus aici? Mai am și alte treburi, drumuri prin oraș…

― Frățioare, sunt nerăbdător să le-ascult, să le dau Avei…

― Avei? Nu le cânți chiar tu, așa, ca pe vremuri?

― Vremurile-alea s-au dus!

― Păi, dacă tot am amintit de timpuri trecute, am putea lucra împreună; măcar atât sper să poți face.

― Eu îți cânt și tu le scrii?

― Cam așa ceva. Când începem?

― Acum!

― Ești nebun!

― Mi s-a mai spus…

― Și Ava?!

― Offf… am uitat de Ava.

Se ridicase și mersese cu spatele spre ușă. Dacă discuția celor doi ar mai fi durat un minut sau două, ar fi ieșit din birou fără s-o vadă. Marek o prinse de mână. Tot timpul din lume – Teodora Matei

― Ce faci? Mă părăsești, deja?

― Nu, dar… eu pot pleca, aveți treabă…

― Fata mea, de-acum nu mai pleci singură!

Se întoarse spre Vladimir.

― Cobor cu Ava să-i chem un taxi și mă-ntorc! Să vin cu ceva?

― Cu ce vrei.

Vladimir mai cântări o dată dosarul de pe birou.

― Orice-ar fi, ia două sticle!

― S-a făcut!

*

O sărută pe frunte înainte de a o ajuta să urce în mașină. Pielea călduță a tinerei îi arse buzele, amintindu-i de momentul când văzuse poza Avei pe afiș. Când remarcase asemănarea cu Clara, văzând-o ca pe o soră mai mică a acesteia. Trecu peste nodul din gât și rosti repede, ca să nu i se simtă tremurul din glas:

― Ai grijă de tine! Vino mâine după-amiază la agenție. Lucrurile se vor limpezi. Totul va fi bine.

― Ești sigur?

― Mai mult ca sigur!

Teodora Matei

Născută pe 9 iunie 1971, Ploiești, judeţul Prahova

Pseudonim literar al Elenei Teodora Mateiu

Debut literar:

nuvela Stăpânul castelului (2012, revista Nautilus)

Volume publicate:

SF&F

Trilogia Omul-fluture (în colaborare cu Lucian-Dragoș Bogdan)

Omul-fluture (2015)

Maya (2016)

Sindromul Charlotte (2017)

Un străin în regatul Assert (2018, în colaborare cu Lucian-Dragoș Bogdan)

Alte volume SF&F

Stăpânul castelului (2016)

Fetița-de-diamant (2016)

Aripile tatălui (2017)

O noapte la castel (2018)

Crime:

Cel-ce-simte (2016)

În mintea comisarului (2017)

Lumânări vii (2018)

Romance

Tot timpul din lume (2017)

Volume colective

Exit plus: Povestiri de dincolo (2016, reed. 2017)

Domino (2017)

3.4 (2018)

Domino 2 (2018)

Reviste, antologii, almanahuri

Bumerangul lui Zeeler (2014) – povestirea „Kowalski ’67”

Cele mai bune proze ale anului 2013 (2014) – povestirea „Ghinion!”

CPSF Anticipatia nr.28 (2015) – povestirea „E-51741”

Argos Trei (2017) – povestirea „Fetița-de-diamant”

Noir de București (2017) – povestirea „Poveste pe strada Armenească”

Schițe de iubire (2018) – povestirea „Reflexie”

Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017 (2018)povestirea „Aripile tatălui”

Zin nr. 3 (2018) – povestirea „Umbre”

Colecția de povestiri SF și fantasy pentru prietenii noștri nevăzători (2018) – povestirea „Piatra din lună”

Texte în publicațiile:

tipărite: CPSF, Gazeta cărților, Revista bibliotecarilor prahoveni

online: Argos, Fantastica, Ficțiuni.ro, Gazeta SF, Helion Online, Nautilus, Rânduri cu dichis, Revista de suspans

Tot timpul din lume – Teodora Matei

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.