Mihai Eminescu, poetul național al românilor, în viziunea lui Titu Maiorescu

   Nu demult, am celebrat, cu ocazia zilei de 15 ianuarie, 168 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor, o personalitate de o importanță colosală pentru cultura și literatura română.

   Pe parcursul scurtei sale existențe, de doar 39 de ani, Mihai Eminescu a întreprins o vastă activitate literară și nu numai. Dintre creațiile sale, trebuie să menționăm poeziile ,,Luceafărul”,  ,,Scrisoarea a III-a”, ,,Sara pe deal”, ,,O, rămâi”, ,,Epigonii”, operele în proză ,,Sărmanul Dionis”, ,,Cezara”, ,,Făt-Frumos din lacrimă”. Mihai Eminescu a fost, de asemenea, un jurnalist cunoscut și s-a numărat printre membrii remarcabili ai societății ,,Junimea”.

  Fără îndoială, marea majoritate dintre noi a copilărit cu poeziile sale, dovada unei culturi literare, folclorice, istorice, filosofice deosebite. Personal, îl consider drept poetul meu favorit și-l asociez cu cea mai înaltă expresie a artei cuvântului. Cu un astfel de poet național, e imposibil să nu ne simțim mândri că suntem români, că suntem copiii aceleiași patrii. Din acest motiv, am decis să realizez acest articol, în memoria marelui poet.

   Titu Maiorescu, o figură proeminentă a cricismului junimist și a criticismului român în general, i-a dedicat unul din studiile sale critice lui Mihai Eminescu, în anul morții poetului – 1889.

   Studiul cuprinde două părți: prima referitoare la viața poetului, la omul Mihai Eminescu, iar cea de-a doua înfățișând caracteristici definitorii ale creației eminesciene.

   Titu Maiorescu confirmă data și locul nașterii poetului și încearcă să ofere o explicație pentru boala sa, astfel încât afirmă că afecțiunea psihică de care acesta a suferit are cauze ereditare, și nicidecum nu reprezintă o urmare a vieții pline de excese pe care a dus-o, indiferent că este vorba de tutun, cafea, ori de lectură și studiu intens.

  Criticul îl înfățișează pe poet drept un om extraordinar de inteligent, pesimist, modest, prea puțin interesat de aspectele pur materiale ale existenței umane.  Din nefericire, geniul său neînțeles a fost însoțit de eșecuri pe plan personal, cărțile pe care le studia reprezentând singura sa oază reală de liniște.

,,Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franța, și nu în Austria și în Germania; ar fi moștenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puțină avere; ar fi fost așezat în ierarhia statului la o poziție mai înaltă; ar fi întâlnit în viața lui sentimentală orce alte figuri omenești – Eminescu rămânea acelaș, soarta lui nu s-ar fi schimbat.”

,,Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Și aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârșire lipsit, nu din sumeția unei inteligențe excepționale, de care numai el singur nu era știutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orce coborâre din lumea convențională era o supărare și o nepotrivire firească.”

   Poezia lui Eminescu reflectă ,,o parte din cugetările și simțirile care agită deopotrivă toată inteligența europeană în artă, în știință, în filozofie” și are ,,în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări”. De aceea, Eminescu ,,face epocă în mișcarea noastră literară”.

   Opera ilustrează cunoștințele sale vaste, fie că vorbim de filosofia lui Platon, Kant, Schopenhauer, fie de ideile care stau la baza creștinismului, budismulului, și nu numai. Totodată, aceasta reprezintă o mărturie a candorii poetului, a lipsei de egoism a acestuia și a raportării sale, dar și a condiției umane, la universul întreg.

  ,,Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiție a naturei sub formă descriptivă, o simțire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci și atunci când trec peste marginea lirismului individual și îmbrățișează și reprezintă un simțimânt național sau umanitar.”

  ,,De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Și ei au simțit în felul lor ceea ce a simțit Eminescu, în emoțiunea lui își regăsesc emoțiunea lor; numai că el îi rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa încât glasul lui, deșteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinței mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului său.”

     Titu Maiorescu conchide că ,,literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.”

   ,,Eminescu și poeziile lui”, primul studiu realizat despre marele poet, îl apropie pe cititor (de ieri, de azi, de mâine) de lirica și de creația eminesciană, îi oferă o  primă punte spre a-l înțelege și iubi pe Mihai Eminescu.

   Ținând cont că luna februarie este considerată drept luna iubirii, doresc să închei acest mic omagiu cu o poezie de-a lui Mihai Eminescu ce evocă iubirea, acest sentiment incredibil:

,, Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.

Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâini,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.”

 (,,Ce e amorul?” – Mihai Eminescu)

Nu încetați să-l citiți pe Eminescu, nu ezitați să-l iubiți, lăsați-i poeziile să facă parte din viața voastră…