Amintiri…Amintiri…anii de elev
Amintiri…Amintiri…anii de elev
Oare cine zicea că la bătrâneţe trăim din amintiri?
Nu mi se pare adevărat. Amintirile bune sau rele ne urmăresc toată viaţa, doar că la bătrâneţe le alocăm mai mult timp, pentru că avem mai mult “timp liber” decât în tinereţe.
Ascultam acum câteva zile o emisiune la radio în care toată lumea se plângea de “toată lumea”: de sistemul de învăţământ, de manuale, de profesori, de viaţa de elev, de şcoală,…
Cineva zicea că pe vremuri elevii erau “oropsiţi, încorsetaţi de reguli, că nu se făcea şcoală”.
Ei… uite că eu am cu totul alte amintiri. Am făcut şcoală în anii ’60-’70. Învăţăm, dar ne şi jucăm mai mult, poate pentru că nu existau atâtea gadgeturi şi copiii interacţionau mai mult.
Teritoriul din spatele blocului era terenul nostru de joacă, volei, football, ping-pong, de-ascunselea, pe toate le-am încercat. Sâmbăta seară (când eram ceva mai mari) ne adunăm la câte unul acasă, vorbeam, râdeam şi învăţam să dansăm pe muzica plăcilor de vinil sau a magnetofonului.
Apropo de magnetofon, profesorul meu de de la liceu (pe vremea aia făceam şi muzică şi desen la liceu) ne aducea magnetofonul în clasă şi ascultăm muzica marilor compozitori. Aşa am învăţat despre: Beethoven, Mozart, Bach, Chopin, Vivaldi, G.Enescu, Brahms, Haydn, Liszt, Schubert Berlioz, Ravel, Rachmaninoff, Grieg, D.Lipatti. Strauss, Gershwin….
Duminica dimineaţă ne întâlneam cu proful la Ateneu (Oradea), unde ascultam muzică clasică pe care apoi o comentam la clasă.
Aveam abonament la toată stagiunea teatrală şi discutam cu diriginta noastră, care era profesoară de română, toate piesele.
Nici în şcoala generală, nici în liceu nu am învăţat pe de rost (nici n-aş fi reţinut) vreo analiză sau vreun comentariu. Citeam obligatoriu cartea, apoi o “disecăm” cu toţii la oră. Era adevărat că era “vai de pielea noastră” dacă încercăm să trişam, dar aşa ni s-a dezvoltat plăcerea de-a citi, vocabularul, uşurinţă de-a vorbi, dorinţa de frumos. Îmi plăcea foarte mult să citesc, devoram cărţile, aveam şi acasă o bibliotecăî frumoasă pe care ai mei o tot înmulţeau. Aşa că pentru mine orele de literatură erau o plăcere.
Probabil asta a dus la colaborarea şi mai apoi la conducerea revistei literare a elevilor de la Liceul E.Gojdu (Oradea). Revista se numea “Ţara Visurilor Noastre” şi ne-o publicau la tipografia revistei “Familia” (Oradea). Dar conceptul revistei, corectarea ei, hotărârea ce materiale să publicăm era a noastră, a elevilor care formam colectivul de redacţie. Profesorul coordonator era un tip nemaipomenit, A.Tărulescu, profesor de desen cu o cultură şi voinţă impresionantă. Normal, mai avea şi el micile lui ciudăţenii şi excentricităţi, dar ţinea la noi. Am învăţat de la el nu numai despre istoria artei. dar şi despre literatură, despre mari poeţi şi scriitori.
Scria la revista numai “poşta redacţiei”, foarte rar câte un articol de fond, că mai trebuiau şi din acestea (despre UTC sau PCR). În rest revista era a noastră, a elevilor, chiar era o “Ţară A Visurilor Noastre”. Erau articole de istorie, ştiinţă, povestiri ale elevilor şi mai ales poezii de dragoste, revista noastră avea de toate Grafica era şi ea realizată de elevii liceului. Aveam articole şi interviuri şi colaborări ale elevilor de la alte reviste şi licee din ţară.
O să-mi spuneţi despre UTC , da am fost şi pionieră şi utecistă, chiar şi în comitetul şcolii. Dar la momentul acela lucrul acesta însemna din când în când câte o mică şedinţă, în rest tabere gratuite şi diferite excursii unde ne distrăm ca orice tineri.
În 1972 am fost în tabăra revistelor şcolare, la Costineşti. Eram câte unul de la fiecare revistă şcolară din ţară şi erau multe.
Dimineaţa discutăm despre cum să facem revistele mai interesante şi atractive, despre articole, proză, poezie, grafică. Cred că de două ori a venit cineva de la UTC-forul central, a ţinut un discurs, pe care nu l-a ascultat nimeni, şi a plecat..
Acolo însă l-am cunoscut pe regretatul poet Adrian Păunescu. A venit cu copiii şi prima soţie, poeta Constanţa Buzea. El era tânăr director la revista Flacăra. Am vorbit cu toţii puţin, apoi două ore a recitat într-una şi noi l-am ascultat fără să mişcăm sau să suflăm. A fost un moment extraordinar, avea de-atunci charismă şi puterea de-a electriză sala.
Seara, că orice copii, după stingere, săream gardul şi mergeam în tabăra studenţească să dansăm. Alteori stăteam pe paturi, pe malul marii, vorbeam sau ascultăm. Aveam colegi care cântau la chitară şi un tânăr profesor de muzică, care însoţea elevii dintr-un judeţ din vest, ne cânta canţonete, arii de operă şi muzică country. Era minunat!
Acum despre aşa zisele interdicţii. Nu văd nimic rău în faptul că purtam uniformă, se poartă şi azi în alte ţări, şi nu era aşa o etalare arogantă a posibilităţilor materiale ca azi. Cordeluţa, uniforma, ora exactă a sosirii, faptul că nu puteai pleca oricum pe poartă,n e-a obişnuit c-o anumită disciplină şi ne conferea o siguranţă. Dacă noi nu ieşeam oricum, nici în şcoală nu intra oricine ca azi. Iar numărul, emblema liceului…eram în stare să ni-l punem în frunte, pentru că eram mândri de liceul la care învăţăm. Ca orice elevi găseam şi noi metode de-a chiuli că doar nu eram sfinţi.
Profesorii, cel puţin cei pe care i-am avut eu în anii ’70, au fost extraordinari, sincer îţi impuneau respect prin faptul că te respectau la rândul lor. Imaginaţi-vă nişte copii, în primul an când la liceul nostru s-a înfiinţat şi gimnaziu (eu eram clasa a 9-a, sora mea clasa a 5-a). Nişte puştioaice, un profesor de filozofie cam la 50 de ani (nouă ni se părea matusalemic), care purta pălărie. Dacă ne întâlneam la intrare sau pe coridor îşi scotea pălăria şi ne saluta invariabil el primul, cu “Sărut –mâna Domnişoară”. Nu puteai să nu-i întorci acelaşi respect.
Ar fi multe de povestit şi întâmplări frumoase şi mai puţin frumoase că doar totdeauna există şi “o măciucă la un car de oale”.
Dar vă spun “cu mâna pe suflet” că pentru mine anii de şcoală şi dascălii pe care i-am avut merită un adânc omagiu şi acum.
Va aştept şi pe voi cu amintiri din viaţa de şcolar fie el licean sau student.
Foto: arhiva personală
Nu a trecut mult timp decand am terminat liceul, doar sapte ani, dar imi este foarte dor de acea perioada. Parca acum in septembrie cand tot ce aud in jurul meu este, inceperea unui nou an scolar, amintirile si dorul capata o mai mare intensitate
La mine vreo 40 dar imi aduc aminte cu drag si de colegi si de rascal!
Dascali asa patesc cand scriu pe telefon
Arci, ai amintiri tare placute!
La mine, in afara de finalulul ultimului an de liceu cand am descoperit cine imi e prietena si cine nu, pot spune ca am ramas cu amintiri foarte placute. M-am distrat, am invatat multe lucruri. Am avut parte de profesori super faini de la care am invatat mult peste ce se preda de obicei la ore, inclusiv despre asa numita scoala a vietii.
Acum sunt de cealalta parte a baricadei ca sa zic asa, sunt parinte si vad altfel situatia din scolile romanesti. Cu toate ca incerc din rasputeri sa vad lucruri bune, pozitive, sa consider ca paharul acela se umple mereu la loc cu lucruri interesante…sunt momente cand ajung efectiv la capatul puterilor si simt ca ma satur pana peste de cap de problemele sistemului de invatamant, de legile si ministrii care se perinda cum pot si fac mai mult rau decat bine.
Am vazut si eu multe in perioada de scoala a copiilor mei,dar ai mei au fost „o minune”de dascali si de oameni.Va mai urma o poveste-intamplare absolut reala.Sa stii ca sunt si acum profesori grozavi si unii chiar tineri(stiu de la nepotul meu) ,acestia sunt cei care fac meseria cu daruire.Din pacate sunt si altfel…dar asta este.Te astept si pe tine cu o poveste din anii tai de scoala daca vrei
Frumoase amintiri, Arci!
Am si eu amintiri placute si neplăcute.
vero o poveste?haide
Arci, mi-ai trezit amintiri frumoase. Eu am fost „șoim al patriei” și apoi „pionier”. În timpul ceremoniei în cadrul căreia am primit titlul de „pionier”, mi-a picat fusta (erau fustele acelea negre, plisate). Noroc că pe atunci nu erau telefoane mobile și nu s-a imortalizat momentul. Apar, totuși, într-o fotografie alb-negru, cu fusta într-o poziție cam nehotărâtă. Dincolo de aceste aspecte nelipsite din palmaresul meu, amintirile mele legate de școală sunt frumoase. Eram un copil extrem de cuminte acasa, dar la școală, totul mi se părea permis. Învățam. Chiar foarte mult. Mi se părea că școala era un fel de ieșire spre ceva luminos. Eram prieteni între noi, colegii… din păcate nu prea mai există astăzi astfel de prietenii.
Și… că tot veni vorba de liceu, chiar astăzi am revăzut o fostă colegă. Și din liceu, amintirile mele sunt foarte frumoase, chiar dacă făceam naveta (aveam de mers jumătate de oră pe jos până în prima stație, apoi jumătate de oră cu troleul). Amintiri…
rodica te astepta cu o poveste amuzanta sau serioasa,cum vrei
Frumoase amintiri, Arci!
Dorina poti sa ne spui si tu o poveste
Am facut scoala imediat dupa revolutie, dar atmosfera prezentata de tine chiar nu se compara cu ce am avut eu, nu datorita vremurilor, ci orasului in care invatam.
Tot ce ai scris este frumos si se simte ca nu ai suferit sechele sau ingradita de sistem. Astfel de experiente sunt lectii de viata ca sa putem compara generatia ta, a mea, dar si a copiilor de azi.
In acest moment chiar n-am in minte ceva anume, dar daca scot ceva democratic va povestesc.
Te asteptam Mili!
Eii,așa aș fi vrut să învăț și eu că tine Arci!!!să citești o carte și să o dezbați la ora?e ceva incredibil,desi am făcut școala după revoluție (liceul mă refer)la noi era toceala.eu nu reușeam să tocesc,citeam cartea și făceam prezentarea mea.Nu am prins tabere,petreceri,uniforme da,in generala,in rest tu.Interes din partea profesorilor?nu era,doar profesorul de logica se aseamănă cu ce descrii tu.
Imi pare rau nicol,m-am izbit si eu de chestia cu comentariile cand erau copiii mei la scoala.
Amintirile mele seamănă mult cu ale tale, sentimental vorbind ! Respectul profesorilor și modul cum ne-au ajutat intr-o perioadă importanta din viața noastră, mi-au lasat amintiri frumoase . Un articol excelent !
multumesc iliuta!intotdeauna imi aduc aminte cu placere de anii de scoala
Cât de frumos era pe vremuri 🙂
Acum democrația, libertatea, modernitatea sunt foarte prost înțelese…
era cosmin!foarte frumos!
A fost si cu bune si cu rele dar parca lucrurile aveau alt farmec candva..
1would-be